Cracovia Ziua 6

Ultima zi a anului o consacrăm unor plimbări prin Cracovia, împrospătate de aerul rece al dimineţii. În timp ce paşii ne poartă pe Grodzka, ne dăm seama că în prima zi de vizite am omis o biserică neo-gotică, roşie şi semeaţă – este vorba de Biserica Dominicană Sfânta Treime, ridicată sub forma sa actuală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Construcţia s-a înălţat pe locul ruinelor lăsate în urmă de un incendiu devastator ce a consumat-o pe predecesoarea ei, un magnific edificiu din secolul al XIII-lea, operă a primilor călugări dominicani din oraş, fondat după una dintre invaziile tătare. Interiorul din cărămidă şi piatră respectă canoanele goticului, cu grinzi subţiri şi arcuite şi mobilier de mahon dantelat.

Principalul nostru obiectiv pe ziua de azi este însă Kazimierz, cunoscut de mulţi drept cartierul evreiesc (datorită faptul că aici s-a strâns de-a lungul vremii cea mai densă comunitate din zonă), deşi arhitectura locului ne arată cum aici s-au împletit culturile iudaică şi catolică în egală măsură. Iniţial oraş de sine stătător, „moşit” de Cazimir al III-lea în secolul al XIV-lea, aşezarea va fi inclusă în Cracovia după patru veacuri şi jumătate, contribuind din plin la extinderea acesteia. Sensul ales de noi începe cu Kazimierz-ul catolic şi a sa Biserică Sfântul Bernard, o impunătoare construcţie barocă din secolul al XVII-lea – albă, cu decor auriu, cupolă de dom şi picturi renascentiste. Ceea ce ne atrage atenţia este ieslea de Crăciun expusă într-una din cele trei nave ale bisericii. Iesle este puţin spus, pentru că în jurul staulului cu Sfânta Familie se desfăşoară un întreg peisaj cu puternice accente rurale poloneze: case cu meşteşugari, gospodării cu pisici pe acoperişuri şi garduri, mori de apă, turme de oi, inclusiv o biserică din care iese un călugăr gras (fapt inexistent în anul 1). Dincolo de mici exagerări, lucrarea este frumoasă prin pitorescul său, cucerindu-i pe cei mici şi pe cei mari de-o potrivă.

Înainte de a continua prin Kazimierz, facem un mic detur pe la poalele Wawel-ului, unde se află statuia din bronz a balaurului Smok Wawelski care şi astăzi, la intervale regulate, mai scuipă câte o limbă de foc. Următoarea în drumul nostru, Biserica Sfinţii Mihail şi Stanislav, înconjurată de Mănăstirea Paulină, apare mai degrabă ca o cetate trainică decât un lăcaş de cult; complexul este cunoscut şi sub numele de Skałka (Mica Stâncă). Biserica are rădăcini „întunecate”, căci a fost construită pentru ca sufletul episcopului Stanislav Szczepanski, canonizat ulterior, să-şi găsească pacea după ce regele Boleslav cel Viteaz l-a acuzat pe omul bisericii de trădare şi l-a decapitat. După ctitorirea aşezământului, calea dintre acesta şi locul încoronării regilor, Catedrala Wawel, devenise drum al penitenţei viitorilor monarhi, iar cripta este considerată un adevărat panteon, între zidurile sale odihnindu-se importanţi oameni ai culturii şi ştiinţei poloneze. Deşi lăcaşul de cult iniţial a fost construit în secolul al XI-lea în stil romanic, cel pe care îl vedem astăzi, baroc pur-sânge, a fost reclădit în secolul al XVIII-lea. Un aspect deosebit îl regăsim în curtea complexului mănăstiresc – semicercul de statui numit Altarul Celor Trei Milenii, un fel alee a personalităţilor bisericeşti din Polonia, dintre anii 956 şi 2005: Părintele Augustin Kardecki, Sfânta Hedwiga, Sfântul Adalbert, Sfântul Stanislav, Papa Ioan Paul al II-lea, Sfânta Faustina şi Sfântul Ioan Cantius.

Din curte porneşte o străduţă îngustă, străjuită de ziduri vechi de piatră, care ne duce pe lângă Biserica Sfânta Ecaterina din Alexandria, construită în secolul al XIV-lea sub forma unei fortăreţe gotice din cărămizi roşii pe care strălucesc graţioase contraforturile albe şi dichisite. Ne continuăm drumul până în Piaţa Wolnica, desfăşurată ca un semicerc de clădiri colorate în jurul Primăriei – care, odată cu alipirea Kazimierz-ului Cracoviei, şi-a pierdut funcţia iniţială, iar frumoasa clădire renascentistă a fost transformată în muzeu. Aici, demult, se întindea târgul comunităţii, unul dintre centrele comerciale ale orăşelului medieval. Un mic magazin din apropiere aparţine Ordinului Benedictin şi ne îmbie cu tot felul de murături şi dulceţuri, cutii cu ceai, fructe şi legume uscate, precum şi vinuri rubinii sau de culoarea mierii. Dar Paul ştie exact ce caută: bere (el ia una blondă, eu una brună, ambele nefiltrate); în plus, regăseşte cu multă bucurie cvas – o băutură tradiţională rusească, slab acidulată şi alcoolizată, obţinută din cereale şi legume, după care bărbatul meu se dă în vânt în mod deosebit.

Cu sacoşele ceva mai pline, ne continuăm plimbarea în jurul pieţei. Unul dintre colţurile scuarului se loveşte de masivele ziduri gotice ale Bisericii Corpus Christi, construite în secolul al XIV-lea pe locul predecesoarei din lemn. Interiorul este împărţit parcă între lumina ce scaldă, prin ferestrele înguste şi dese, tavanul frumos arcuit şi întunericul reflectat în lemnul negru aurit. Aici, între picturile medievale şi tabernacolele înalte se odihnesc osemintele Sfântului Stanislav.

Strecurându-ne pe străduţele grizonate de aerul rece, ajungem în partea evreiască a cartierului Kazimierz, acolo unde s-a concentrat cel mai mult cultura, spiritualitatea şi arta mozaică din sudul Cracoviei. Sinagoga Veche, mică şi cărămizie, şi-a pierdut, din câte aflăm, scopul ritual şi a fost transformată într-o oglindă a comunităţii, muzeu din păcate închis astăzi. Construită la începutul secolului al XV-lea, reprezintă cea mai veche sinagogă din Polonia ce a rezistat vremii, în ciuda vicisitudinilor la care a fost supusă în câteva rânduri, cel mai recent în timpul ocupaţiei naziste. În acelaşi timp, Sinagoga Veche este unul dintre puţinele exemple de sinagogă-fortăreaţă poloneză care a supravieţuit şi, deşi stilul predominant este cel tradiţional (fiind vorba de un lăcaş de cult al comunităţii evreieşti ortodoxe), el a permis includerea unor elemente renascentiste italiene şi chiar frânturi de arhitectură militară, cu ferestre înguste, dispuse la înălţime, ziduri groase şi întăriri rezistente la asediu. Din faţa ei ni se deschide sub priviri Strada Szeroka, asemănătoare unei pieţe alungite şi străjuite de clădiri vechi ale căror demisoluri găzduiesc nenumărate restaurante tradiţionale.

Acolo unde strada se îngustează găsim Sinagoga Remuh, de rit Ashkenazi (tradiţionalist, ortodox), cea mai mică dintre sinagogile istorice din oraş şi singura în care încă se oficiază regulat întâlniri religioase, asta începând de la jumătatea secolului al XVI-lea, când a fost terminată. La intrare ne întâmpină o grămăjoară de chipe din care toţi bărbaţi, chiar dacă sunt turişti, trebuie să aleagă una şi să o pună pe cap în cazul în care nu au altceva cu care să şi-l acopere. Interiorul sinagogii renascentiste este mic, cu pereţi simpli, aproape austeri. Chiar şi Arcul Torah (numit şi Aron Kodesh, unde sunt ţinute scrierile sfinte) este lipsit de o opulenţă ostentativă. În schimb, privirea îţi este atrasă de candelabrele graţioase, de biblioteca încărcată cu volume legate în piele şi, mai ales, de frumoasele picturi ce împodobesc, în oglindă, porţile batante ale stranei. În ceea ce mă priveşte, aceasta este cea mai potrivită imagine a unui lăcaş de cult: intim, liniştit, modest şi grăitor în acelaşi timp, dar fără să-ţi dea acea senzaţie de prăbuşire a grandorii asupra ta, aşa cum vom simţi câtva timp mai târziu, în Sinagoga Tempel. Din curtea mică păşim dincolo de un grilaj ruginit pentru a face câţiva paşi în Cimitirul Vechi Evreiesc, fondat în secolul al XVI-lea, cu pietrele lui funerare, cenuşii, roase de vreme, spălate de ploi şi zdrenţuite de vânt.

Sinagoga Tempel a fost construită în secolul al XIX-lea, când Cracovia era sub stăpânire Austro-Ungară, de aici şi asemănarea cu Leopoldstädter Tempel din Viena, după tiparul căreia au fost clădite zidurile baroce, de altfel bogat pictate şi aurite în interior. Aparţinând laturii reformate a religiei mozaice, din punct de vedere arhitectural sinagoga se apropie mult de bisericile comunităţii catolice, căci, cu excepţia tavanului pictat în superba manieră maură, specialistă în miniaturi, alte elemente ale aceluiaşi stil sunt greu de regăsit. În schimb, folclorul polonez şi-a spus din plin cuvântul, iar domul ce se înalţă deasupra Aron Kodesh, ca o frunză din aur, aduce cu cele din Catedrala Wawel. Merită menţionat şi faptul că se Tempel se numără printre puţinele sinagogi din Cracovia care a supravieţuit ocupaţiei germane practic neatinsă.

Străzile se lărgesc de acum şi lasă mulţimea de restaurante (de toate naţiile şi cu toate specialităţile) să-i momească pe cei obosiţi de drum cu parfumuri şi imagini ispititoare. Aşa, duşi parcă de nas, ajungem în Plac Nowy, principala piaţă a comunităţii evreieşti şi inima comercială a cartierului. Clădirea circulară a fostului abator ritual încă tronează în mijloc, deşi acum are alte întrebuinţări, mult mai profane, căci aici se regăsesc terase şi baruri într-o densitate remarcabilă. Rătăcind pe străduţele ce diverg din ea, ne atrage atenţia un restaurant argentinian, cu o ofertă atrăgătoare la friptura de vită, aşa că ne hotărâm pe loc să rezervăm aici pentru diseară – din fericire, chiar dacă multă lume serbează trecerea dintre ani, chelnerul găseşte o masă şi pentru noi. Am mai vizita una-alta, dar cum Sinagoga Isaac, din secolul al XVII-lea, este închisă, iar nouă foamea începe să ne dea târcoale în cercuri tot mai strânse, ne căutăm un loc unde să luăm prânzul.

Şi care alt loc ar fi mai potrivit decât „Once Upon a Time in Kazimierz”, un local extrem de intim şi personal format din foste prăvălii de tâmplărie, croitorie şi băcănie din secolul al XIX-lea între care s-au dărâmat pereţii. Dar, chiar dacă acele mici afaceri de familie au lăsat loc bucatelor aburinde, acestea sunt servite pe mese cu menghine, între maşini de cusut sau rochii şi sub galantare vechi. Interiorul a fost păstrat, pe cât posibil, în asentimentul vechilor îndeletniciri de aici, iar efectul vizual este interesant şi atrăgător. Chelneriţele sunt foarte amabile, iar meniul nu ne dezamăgeşte nici el, mai ales că reuneşte bucate tradiţionale poloneze şi evreieşti dintr-un spaţiu în care obiceiurile culinare ale celor două etnii au coexistat şi s-au întrepătruns armonios. Ne bucurăm mai întâi de o cană de vin fiert, tare şi aromat, respectiv o bere… fiartă, în care cuişoarele scot mânioase bulbuci – interesantă reţetă care transformă o bere filtrată, de altfel din cea mai comună, într-o licoare exotică şi gustoasă. Eu mă bucur că am ales supa cremă de usturoi, o delicioasă specialitate a locului, apoi ni se aduc felurile principale: miel în sos de miere pentru mine, raţă cu coacăze pentru Paul, ambele însoţite de orez sălbatic. Are sens să spun că şi acum îmi plouă-l gură numai amintindu-mi? Nici desertul nu ne dezamăgeşte, pentru că bucata de tort cu nucă şi miere a lui Paul este foarte bună, în timp ce prăjitura mea cu brânză întrece orice aşteptări ale papilelor gustative.

Astfel, cu trupurile şi sufletele încântate şi pline de energie, ne reluăm periplul pe străzile din Kazimierz, ne oprim puţin la Biserica Sfânta Treime, un baroc târziu din secolul al XVIII-lea, dar avem un scop destul de clar: Podul Mareşal Piłsudski, dincolo de care se întinde Podgórze, cartier aflat la sud de Vistula, ce a dobândit în istoria sa recentă o proastă reputaţie. Aici, la scurt timp după invazia Germaniei, s-a construit un ghetou în care au fost comasaţi evreii din oraş şi împrejurimi care nu fuseseră încă deportaţi, după ce familiile poloneze au fost somate să elibereze locul. Ghetoul a devenit unul din locurile principale furnizoare de prizonieri pentru lagărele de exterminare de la Belzec şi Auschwitz sau pentru lagărul de muncă forţată de la Płaszóv din imediata apropiere. Cei lipsiţi de puterea de a munci până la epuizare au fost executaţi pe străzile ghetoului, înainte ca acesta să fie lichidat.

După ce traversăm râul, urmăm strada principală prin Podgórze-ul de astăzi, încununat cu o frumoasă şi mândră construcţie dantelată, Biserica Sfântul Iosif – deşi datează de la începutul secolului XX, s-au respectat canoanele goticului, încercându-se de altfel o revitalizare a lui. Exteriorul clădirii merge în această direcţie, cu creneluri şi arcade croşetate, dar interiorul, destul de simplu, cu decoraţii stilizate, trădează apartenenţa la istoria „modernă”. Încercăm să profităm de puţina lumină rămasă şi ne croim drum pe străduţe, apoi pe sub linia de cale ferată, şi ajungem în faţa celebrei „Emaila” – fabrica lui Oskar Schindler. Nu se cunosc nici astăzi motivele care l-au împins iniţial pe tânărul industriaş german, membru al Partidului Naţional-Socialist, dornic de îmbogăţire într-o Polonie cotropită, să facă un efort de nebănuit într-o lume inumană pentru a-i păstra în viaţă pe muncitorii săi evrei. Se prea poate ca la început să fi fost aspectul financiar, căci mâna de lucru a acestora în fabrica de email şi armament era mult mai ieftină, dar protejarea lor a mers dincolo de orice cost, insistând să păstreze lângă el inclusiv femei, copii şi infirmi şi reuşind să-i mute cu el la Brnenec atunci când Podgórze a fost evacuat. O justificare poate fi găsită însă în propriile lui cuvinte: „Îi ştiam pe oamenii care lucrau pentru mine… Când cunoşti oamenii, trebuie să te comporţi cu ei ca şi cum ar fi fiinţe umane”. Întreprinderea este acum muzeu dedicat celui numit „drept între popoare”, singurul nazist cu acte înmormântat pe Muntele Sion.

Ne întoarcem în Piaţa Bohaterow Getta, un spaţiu larg, dedicat comemorării victimelor ghetoului. Aici, luminată pal în noapte, regăsim o clădire cu deosebită semnificaţie pentru nefericiţii locuitori ai închsorii în aer liber – Apteka pod Orłem (Farmacia de sub Vultur). Proprietarul Tadeusz Pankiewicz, singurul polonez rămas în ghetou, şi-a folosit cunoştinţele medicale şi stocul precar de hapuri şi pomezi pentru a-i ajuta pe deţinuţi, multora reuşind chiar să le salveze viaţa. Dincolo de domeniul pregătirii sale, farmacistul şi angajaţii săi au riscat în mai multe rânduri prin găzduirea întrunirilor intelighenţiei evreieşti din ghetou şi prin întreprinderea unor operaţii clandestine, precum aducerea de hrană, medicamente şi informaţii, toate pe sub mână. Şi Tadeusz Pankiewicz a fost declarat „drept între popoare”, iar cartea sa, Farmacia ghetoului din Cracovia, este considerată un document elocvent pentru ceea ce s-a întâmplat între zidurile sinistrului loc. Părăsim Podgórze pe Podul Powstańców Śląskich, acelaşi pe care evreii din Kazimierz au fost mânaţi în ghetou, mulţii pentru totdeauna. Grăbim pasul, căci adierea nopţii începe să capete dinţi, iar noi trebuie să ne gătim de bal…

… Şi apoi bal să fie! Căci friptura argentiniană, în patru variante, este excelentă, mai ales udată cu vin sec, roşu închis, dens şi parfumat. Ce-i drept, dezamăgirea vine de la garnitură, două trei bucăţele de cartof sau de ciuperci, după gust. Dar, repet, friptura este genială, mai ales că nu-i chiar uşor să prepari carnea de vită. Frigul se lasă bine pe străzile Cracoviei, dorind parcă să îngheţe în loc anul ce se grăbeşte să dispară. Ajungem din nou acasă pentru un rând de haine mai groase şi, bineînţeles, ceva încălzitor lichid cu emblemă de zimbru, fără de care nu ştiu cum am avea curaj să stăm în gerul de afară. În Rynek Główny petrecerea e în toi, animată de ceva trupe techno pe scena din spatele Halei de Ţesături. Cum pe noi nu ne interesează un astfel de spectacol, apărem la faţa locului nu cu mult timp înainte de miezul nopţii. Ne facem cu greu loc printre amatorii de distracţie şi poliţiştii plini de zel, care nu lasă lumea să intre în piaţă cu recipiente din sticlă. Votca noastră iese însă victorioasă, după ce a trecut „graniţa” clandestin în geaca atotcuprinzătoare a lui Paul. Un gât pentru încălzire şi aşteptăm… Agitaţia creşte când pe ecrane apare numărătoarea inversă, iar la „0” piaţa explodează în urale amestecate cu confeti şi focuri de artificii. Spectacolul pirotehnic este extrem de reuşit, stelele şi ciupercile planând graţioase deasupra dansului orbitor al spiralelor de pe acoperişul halelor.

După zece minute, întreaga piaţă este înecată în fum dens şi, odată cu terminarea arsenalului, o parte din lume o părăseşte, rămânând totuşi destui care să continue petrecerea acolo. Alţii însă au sfârşit-o deja, dovada fiind ambulanţele şi paramedicii care-şi fac cu greu loc prin mulţime pentru a-i ridica pe cei aflaţi, probabil, în comă alcoolică. Deh, fiecare plăcere cu riscurile ei. Odată scăpaţi de mulţimea imprevizibilă, în mijlocul căreia m-a străbătut un sincer sentiment de panică din cauza riscului de a fi striviţi sau călcaţi în picioare, ne plimbăm pe străzile vesele în pas domol, mai luăm o duşcă, mai facem o fotografie sau o piruetă. Nu ninge, dar aerul rece şi proaspăt, precum şi orologiul unei ceasornicării, ne amintesc de faptul că este 1 Ianuarie. 2011. La mulţi ani!

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.