Cracovia Ziua 5

Dacă am început de ieri să vedem împrejurimile, astăzi avem de umblat ceva – tot cu trenul. Plecăm de dimineaţă spre Wieliczka, la 10 kilometri de Cracovia, unde se află o incredibilă salină, printre cele mai vechi din Polonia, încă operaţională, dar trecută, cu mare succes, şi în circuitul turistic. Mina a fost o importantă resursă de sare de masă începând cu secolul al XIII-lea, acesta fiind principalul bun de schimb alături de chihlimbar. Totuşi, izvoarele sărate care ieşeau la suprafaţă au fost exploatate încă din neolitic, însă secarea lor a dus la săpături în adâncime care s-au transformat, încet-încet, în minerit. Coridoarele se întind pe 300 de kilometri şi coboară la 327 de metri sub nivelul solului, însă nu pot fi parcurse de turişti decât în proporţie de 1 %. Peisajul minier este fantastic, cu patruzeci de capele sculptate de muncitorii care sperau ca astfel să fie feriţi din calea numeroaselor accidente, cu reproduceri după utilajele folosite de-a lungul secolelor şi cu o întreagă poveste de spus.

Vizita noastră, ghidată în engleză, durează două ore şi merită fiecare bănuţ din cei 70 de zloţi. Începem prin a coborî o scară în spirală până la primul nivel, unde ne întâmpină statuia lui Nicolaus Copernicus, unul dintre cei mai însemnaţi oameni care au vizitat complexul. Urmează o frumoasă capelă dedicată Sfântului Anton, cu sfinţii şi porumbelul Sfântului Duh măiestru sculptaţi, evident în sare, asupra căreia însă aerul cald ce traversează mina şi-a lăsat amprenta negativă prin topirea cristalelor şi formarea de stalactite. De fapt, cu excepţia buştenilor de susţinere şi a manechinelor ce reproduc scene de viaţă în mină, totul este din sare, deşi uneori ai avea impresia că păşeşti marmură sau că lumina se reflectă în sticlă: statuile, pardoseala lucioasă, candelabrele uriaşe. Ghida noastră ne spune, în glumă, că dacă nu credem putem încerca cu limba şi să ne asigurăm că-i sare, dar să nu lingem mai mult de un kilogram cât avem inclus în preţ. Grinzile de care vorbeam arată că lemnul a fost singurul material care să reziste eroziunii din mină, acolo unde fierul cedează; mai mult, buştenii îmbibaţi în saramură devin de-a lungul timpului mai rezistenţi decât dacă ar sta în aer curat.

Mergând de-a lungul şinelor pe care vagoanele erau trase de câini, putem admira un grup statuar ce prezintă legenda primelor forări în mină pentru a scoate la iveală minereul atât de căutat şi folosit ca monedă forte: prinţesa maghiară Kinga a primit drept zestre, la căsătoria cu regele polonez Boleslav, o mină de sare în Maramureş, unde şi-a aruncat inelul de logodnă; acesta a călătorit în mod misterios odată cu depozitele de sare şi a fost găsit în primul bloc dislocat la Wieliczka. În următoarea galerie figurile sculptate reproduc o meserie pe cât de necesară, pe atât de periculoasă şi care deseori a pus capăt vieţii minerilor: „arzătorii” de gaz metan, uşor inflamabil, care trebuia să fie consumat mocnit, în cantităţi mici, ca să nu se acumuleze; de multe ori însă această ardere mocnită se transforma în explozie ce carboniza totul în jur. Din fericire, necesitatea unei astfel de munci a dispărut odată cu punerea la punct a unui sistem de ventilaţie care să nu permită gazului să se acumuleze.

O sală largă îi este dedicată lui Cazimir cel Mare, al cărui bust domină imaginea. Tot acolo sunt expuse diverse mecanisme de exploatare a sării, „manevrate” de manechini umani, dar şi cai, precum cei care, în vechime, îşi petreceau toată viaţa în mină (ultimul dintre ei a ieşit la suprafaţă acum opt ani). De aici coborâm la nivelul al doilea printr-un fost puţ de extracţie, de-a lungul căruia ne întâmpină pitici din sare şi izvoare de mină, direcţionate prin şanţuri şi decantate pentru a nu surpa pereţii. Capela Sfintei Cruci este o altă dovadă a religiozităţii minerilor care sperau ca astfel de însemne ale credinţei îi vor apăra în faţa pericolelor meseriei lor. Dar cea care taie respiraţia oricărui vizitator este Capela Sfânta Kinga, cea mai opulentă sală în care se slujeşte în fiecare duminică, se oficiază nunţi şi se organizează concerte; mai mult, aceasta este cea mai mare capelă subterană din lume, cu 54 de metri lungime. Zidurile sunt decorate cu scene din Noul Testament, sculptate de trei mineri timp de 67 de ani. În iesle, Iisus este realizat în sare roz, iar la intrarea unui tabernacol Dumnezeu-Tatăl este sculptat rond-bosse în sare-gheaţă, cel mai pur soi, adus însă din altă ocnă.

De aici trecem pe deasupra unui lac de acumulare a apei din subteran, cu 9 metri adâncime, apoi mai coborâm un nivel, ajungând în cea mai joasă zonă accesibilă publicului. De fapt, această porţiune s-a redeschis de curând, după intense lucrări de renovare şi consolidare, aşa că ne putem considera foarte norocoşi că ajungem în acest moment. Aici ne regăsim într-o sală imensă, înaltă de 35 de metri, săpată într-un singur bloc vertical de sare. De fapt, cam aceasta este adâncimea la care se termină modul de dispunere a sării în blocuri şi începe aşezarea sa în straturi – aspect unic între salinele lumii, după cum spune ghida. Coridoarele ce urmează sunt vegheate de Goethe, alt vizitator de marcă al galeriilor (în calitate de ministru al minelor în Weimar), şi de omul de arme Piłsudski. Tot deasupra unui lac se ridică o încăpere cu o deosebită acustică, muzica lui Chopin ce ne dovedeşte aceasta fiind însoţită de o alternanţă a luminii cu întunericul, ca nişte fulgere în care apare Vistierul – duhul bun al ocnei despre care se spune că li se arată minerilor pentru a-i preveni înainte de vreo calamitate.

De altă întindere de apă se leagă povestea unei tragedii din timpul Primului Război Mondial când mai mulţi soldaţi austrieci, aflaţi în permisie, au chefuit într-o barcă şi, pierzându-şi echilibrul, s-au răsturnat cu tot cu ea. Din cauza apei sărate, cei şapte prinşi dedesubt n-au putut înota pentru a ieşi de sub marginile bărcii, dar nici n-au putut-o ridica încât s-o dea la o parte. Astfel că au rămas sub ea, respirând puţinul aer prins deasupra apei, până când s-au asfixiat. De atunci, astfel de plimbări au fost interzise, iar deasupra oglinzii undelor a fost pusă să vegheze statuia Sfântului Ioan Nepomuk. Aceasta este ultima încăpere de interes turistic pentru cei care nu aleg să viziteze şi muzeul.

Tot acum se termină şi misiunea ghidei, care ne lasă într-o sală înaltă, plină cu magazine de suveniruri, ce poate fi admirată şi de sus prin utilizarea unui ascensor. Aici s-au înregistrat primul zbor cu balonul şi prima săritură bungee într-o mină – ambele omologate de Cartea Recordurilor. Urmează o serie de coridoare transformate în restaurante şi cofetării, la capătul cărora se desfăşoară altă zonă larg deschisă – încăperea de bal, în care se organizează, după caz, conferinţe sau serate. În Capela Sfântul Ioan ne încolonăm într-un grup de asiatici pentru a lua liftul care să ne readucă la suprafaţă, de la 135 de metri în subteran, experimentând puţin din senzaţia claustrofobică încercată de mineri într-o colivie metalică mişcătoare.

Mai avem ceva vreme până la tren, aşa că ne plimbăm puţin prin micul oraş, trezit acum bine la viaţă, intrăm în biserica barocă din centru, apoi orbecăim pentru a regăsi, în ultimul moment, gara. Aici constatăm că trenul care pleacă în câteva minute are ca destinaţie Oświęcim, acolo unde vroiam să ajungem oricum în a doua parte a zilei, aşa că luăm bilet direct până acolo, fără să mai coborâm în Cracovia. Orăşelul aflat la confluenţa Vistulei cu Râul Soła a fost fondat la începutul secolului al XII-lea, fiind distrus aproape complet de invazia tătară în secolul ala XIV-lea şi, trei secole mai târziu, de cea suedeză. Între timp, populaţia poloneză s-a împletit cu cea germană şi evreiască, localitatea devenind şi un important centru al culturii protestante. Probabil că mica aşezare provincială poloneză ar fi rămas într-un călduţ anonimat dacă naziştii n-ar fi construit aici sinistrele lagăre de exterminare Auschwitz I, Auschwitz II – Birkenau şi Auschwitz III – Monowitz, în care s-au sfârşit 1,1 milioane de oameni.

Noi reuşim să-l vedem doar pe primul dintre acestea, pe ultima sută de metri, căci se pare că iarna porţile se închid la ora 15 – dacă ai reuşit să intri până atunci, bine, stai cât e nevoie să vezi lagărul; altfel, data viitoare. De la gară sunt două staţii de autobuz, uşor de parcurs pe jos dacă ar exista indicatoare, dar în lipsa lor a trebuit sa aşteptăm maşina, cauză din care era să ratăm ora închiderii. Cu puţin noroc însă, dublat de un sprint prin zăpadă, intrăm la timp, chiar când cei de la recepţie se pregătesc să plece.

Încă de la bariera deasupra căreia stă celebra lozincă „Arbeit macht frei”, atmosfera este apăsătoare, sumbră, tulburătoare, sub soarele roşu al unui amurg de decembrie. Impresia este amplificată de panourile informative care descriu terorile şi ororile la care erau supuşi deţinuţii. Sunt indicate aleile pe care erau scoşi la raport în fiecare dimineaţă, zonele unde erau dezbrăcaţi şi udaţi în toiul iernii, bătuţi, umiliţi, împuşcaţi, precum şi locurile de tortură şi de execuţie publică. Barăcile mari din cărămidă, cu două nivele şi mansardă, sunt perfect conservate, în dreptul multora fiind prezentată funcţia deţinută, precum infirmeria sau sala de chirurgie, unde şi-a făcut o parte din experimentele pe subiecţi umani cel numit „îngerul morţii”, doctorul Josef Mengele.

Altă construcţie „celebră”, în cel mai rău sens al cuvântului, este Baraca 11 – carcera. În subsolul acesteia erau cei condamnaţi la moarte prin înfometare ca pedeapsă pentru revoltele în sânul lagărului. Cum  la Auschwitz s-a stabilit şi sediul poliţiei ce răspundea de această zonă geografică ocupată, tot aici erau aduşi infractorii de drept comun, dar şi partizanii polonezi, care luptau în Rezistenţă pentru eliberarea ţării. Aceştia din urmă rareori ajungeau ca prizonieri în lagăr, căci erau executaţi direct. Citind panourile informative, aflăm că dintre victimele lagărului Auschwitz I, cam jumătate au fost patrioţi polonezi – ceea ce nu-i totuşi de mirare fiind vorba de teritoriu ocupat. În rest, cei mai mulţi au fost prizonieri de război ruşi (mai ales în prima perioadă), apoi evrei (polonezi, belgieni şi olandezi), ţigani, cehoslovaci şi alte naţionalităţi. Birkenau este cel numit cu adevărat tabără de exterminare, unde 90 % dintre victime au fost evrei.

Alte barăci au fost transformate în muzee teribile care prezintă fie programul de exterminare a ţiganilor, fie viaţa zilnică în lagăr. Expoziţiile prezintă camerele deţinuţilor, băile comune, obiecte personale, instrumente muzicale şi partituri, documente, fotografii, dar şi spânzurători mobile sau liste cu copii despre a căror soartă nu s-a mai aflat nimic. Cutremurătoare este şi camera de gazare, unde se află şi cuptoarele ce încercau să şteargă urmele crimelor. Lângă crematoriu se înalţă spânzurătoarea unde a fost executat directorul închisorii, Rudolf Höss – slabă consolare pentru mulţimea de victime cărora nimic nu le-ar mai fi putut face dreptate. Cum seara începe să pună stăpânire pe un loc atât de întunecat şi în lumina celui mai orbitor soare, se aprind reflectoarele şi sârma ghimpată se reflectă sinistru pe cristalele de gheaţă. Sentimentul că ne-ar putea prinde noaptea aici nu ne încântă deloc, aşa că grăbim pasul spre ieşire, încercând să ne dăm seama ce-i poate determina pe oameni să-şi schingiuiască şi să-şi supună proprii semeni la torturi oribile. Oare omul chiar este întruchiparea răului?

După ce părăsim incinta lagărului, intrăm în magazinul cu suveniruri şi materiale documentare. Aici primim un nesperat şi frumos compliment când, după ce răspundem vânzătoarei că poate să ne arate cărţi în engleză, franceză, germană sau italiană, afirmă cu convingere: „Sunteţi români, nu-i aşa?” – asta fără ca noi să fi schimbat vreo vorbă în română. La gară ne dăm seama că mai e ceva până la plecarea trenului, aşa că ne comandăm câte o pizza, dar nu mai apucăm s-o mâncăm. Ne potolim foamea în tren, în timp ce facem un scurt bilanţ financiar. Dacă am fi mers cu un tur organizat, profitând de reducerile oferite pentru ambele excursii în aceeaşi zi, ne-ar fi costat 200 de zloţi de persoană, în care ar fi intrat transportul şi intrarea la ocna de sare (lagărul are accesul liber). Aşa, cumpărându-ne bilet de tren şi plătind ghidajul la mină, toată afacerea ne-a costat 180 de zloti – pentru amândoi. N-are sens să spun ce variantă recomand, chiar şi turiştilor comozi, indiferent de cum îndeamnă broşurile…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s