La Padina prin Şaua Strunga (Munţii Bucegi)

Poate că unora li s-ar părea plictisitore să facă două ture consecutive în Bucegi şi să mai şi doarmă la aceeaşi cabană; ţinând însă cont de faptul că acum două săptămâni ne-am plimbat prin Platoul însorit iar acum am avea de săpat trepte în zăpadă din partea opusă, nu văd chiar nicăieri rutina. Mai ales că tura propusă de Mike se doreşte a fi de iniţiere, ceea ce înseamnă că am ocazia să aflu lucruri noi legate de munte şi, mai ales, de orientarea în spaţiu. Plecăm sâmbătă dimineaţa devreme cu destinaţia Moeciu de Sus, unde urmează să ne întâlnim cu pasagerii altor două maşini; la ora plecării, 9:30, suntem gata echipaţi doisprezece oameni. Cu toţii sperăm ca soarele care mijeşte din când în când printre norii plumburii, având un aspect straniu, să câştige bătălia cu aceştia şi să ne dezvăluie seninul cerului. Iar dacă nu se poate aceasta, măcar să-i roage pe balaurii negrii să aibă milă de noi şi, cel mult, să ne ningă. În ceea ce priveşte însă vântul, a cărui putere se ghiceşte după cum se izbeşte negura densă de fortăreaţa Bucegilor, nu cred că-l poate îmbuna nimeni astăzi.

Ne pornim la drum şi urcăm pe Culmea Laichii, dealul situat vizavi de şcoală. Trecem prin curtea sătenilor obişnuiţi cu astfel de aspecte clandestine, apoi urmăm cărările bătute la vreme de cules şi strâns fânul, acum acoperite cu o haină albă, nu prea groasă. Ajungem astfel până sub vârful numit La Bisericuţă (1322 m), unde facem un prim popas pentru a admira dealurile încă înierbate, unde zăpada se topeşte sub soarele ce s-a retras spre locuri mai primitoare, lăsând în urmă crestele înnegurate. Sub noi valea se deschide frumos, înţesată de case, livezi şi fâneţe, până înspre Piatra Craiului, şi ea tot cu capul în nori. Continuăm pe o curbă de nivel, bine conturată, printre garduri, sărim câteva pârleazuri, apoi începem să coborâm. Când sub noi se vede hotelul mare şi portocaliu, ultima clădire din Moeciu de Sus, ştim că e cazul s-o luăm vertiginos la vale, pe o văioagă roasă de vreme şi ploi. Tot aici se intră în pădurea ce acoperă un picior pe care, fără niciun fel de marcaj, se poate urca pe Muntele Bărbuleţu până în apropierea Vârfului Bucşa.

Am preferat să urcăm şi să coborâm acest deal în loc să parcurgem vreo patru kilometri de asfalt tare, pe care oricum vom avea ocazia să-l luăm la picior la întoarcere. Acum suntem de-a dreptul pe Valea Bângăleasa pe lângă care mergem cinci minute pe drumul forestier, o traversăm şi începem un urcuş pronunţat, în serpentine, pe triunghi roşu, în lungul Piciorului Seciului. Acesta ne ia cam o oră, de la 12 la 13, având un pas nu prea lent, dar fiind încetiniţi de zăpada care începe să alunece. Din fericire, soarele ne însoţeşte în permanenţă, iar vântul încă nu s-a stârnit, aşa că din Poiana Guţanu (1460 m) putem admira în linişte, în timp ce luăm prânzul, culmile molcome ale Iezerului, stâncile creponate ale Pietrei Craiului, pereţii verticali din apropiere de sub Vârful Bătrâna, dar şi norii de nepătruns în spatele cărora se ascunde Leaota. Ne reluăm drumul, căci mai e mult până în Şaua Strunga, aşa cum putem vedea foarte bine de aici. Coborâm puţin până lângă cantonul de vânătoare, aparent lăsat în paragină, şi urmăm banda roşie (însoţită de crucea roşie până ceva mai încolo) într-un urcuş destul de uşor prin pădure.

Traversarea codrului nu ne ia prea mult, dar când vrem să ieşim în golul alpin zăpada comasată în gropi ne pune ceva probleme. Odată ajunşi pe pajişte, panta ascendentă se îmblânzeşte şi mai mult, luând deseori forma unor curbe de nivel între care nici nu ştii când ai urcat. Singurul neajuns al traseului este… că-i lung, nene! Iar profilurile suprapuse ale coastei pe care o traversăm, pe sub creste munţilor Grohotişul şi Strungile, îţi dau impresia că te afli mult mai aproape de cât eşti, iar când şaua apare din nou în întregime îţi dai seama, demoralizat, cât mai e până la ea. Crucea roşie începe să coboare şi cam de la stâlpul respectiv începem să simţim puterea vântului care roteşte pe degetele sale subţiri şi ascuţite cheile acestei porţi spre interiorul Bucegilor. Ne luptăm acum şi mai mult cu zăpada şi mai ales cu frigul, care ne pătrunde prin hainele transpirate şi ne biciuieşte faţa, în timp ce soarele s-a înecat în marea cenuşie şi doar ce mai apucă să scoată la iveală un disc alb, palid, lipsit de vlagă. La fel ne simţim şi noi când punem piciorul în Şaua Strunga (1904 m) şi ne îndreptăm grăbiţi spre refugiul de sub trecătoare, doar-doar ne-om mai apăra de vânt până apare toată lumea. Au trecut aproape două ore de când am ieşit în golul alpin (trei din Poiana Guţanu), din care ultimul sfert de oră, cel în care ne-a spulberat vântul, a fost extrem de obositor.

Avem ceva de aşteptat aici, dar până la urmă ne strângem toţi şi, fără să mai zăbovim, începem coborârea pe cruce roşie. Nici acum nu-i chiar uşor căci, deşi aşa ne aşteptam, vântul nu pare să contenească decât mult mai târziu. În plus, în interiorul potcoavei muntoase, zăpada s-a aşternut mai abitir decât până acum şi uneori avem impresia că urcăm la vale, înotând prin omăt, înfriguraţi până la oase. După ce ajungem la stâna ce păzeşte aceste coclauri situaţia devine mai favorabilă, bun motiv de a grăbi pasul în înserarea ce se lasă mai repede decât bănuiam. E bine că băieţii fruntaşi au săpat deja bine treptele în zăpadă, aşa că tot ce trebuie să mai fac e să nimeresc aproape aceleaşi urme şi să nu explorez noi „abisuri” întroienite. După o oră, la 17:30, ajungem la Cabana Padina (1525 m) ce ne aşteaptă caldă şi primitoare, cu mâncare proaspătă şi ceai fierbinte. Se pare însă că-i vom fi singurii oaspeţi căci un grup mare ce trebuia să vină dinspre Cota 1400 a fost oprit acolo şi întors din drum de salvamontişti din cauza echipamentului nepotrivit pentru vremea de-afară. Nici nu vreau de altfel să mă gândesc ce vijelie mătură acum Platoul, îmi spun în timp ce savurez licoarea revigorantă şi înmiresmată. Pe toţi ne-a ajuns oboseala, aşa că nu-i de mirare că, începând cu ora 19, începem să ne retragem spre paturile confortabile. Şi dormim adânc până dimineaţă.

Ne propusesem să plecăm la 8:30, dar rareori planurile se potrivesc de la un cap la altul. Gata cam suntem, dar Mike ne invită la un scurt „atelier” despre cum pregătim o tură – de la vreme şi itinerar, la transport şi rucsac; ne prinde bine să ne discutăm părerile, mai ales că totul este imortalizat, ca şi restul excursiei, de camera video a băieţilor de la Televiziunea Târgu Mureş. Apropo de asta, aşteptăm cu toţii data şi ora reportajului…

Pe la ora 10 ne urnim din cabană şi ne bucurăm să vedem limita Platoului luminată de soare şi Şaua Strunga, către care ne îndreptăm din nou, înecată de albastru. Ne grăbim în sus pe urmele făcute ieri, din care o parte nici nu se mai distinge în urma unui vânt meticulos. Bucuria însă nu ne ţine mult căci în timp ce urcăm dinspre Buşteni se înalţă un front mare şi negru ce înghite întreaga boltă, aşa că atunci când ajungem la refugiu mai găseşte albastrul acela frumos dacă mai ai unde. Măcar nu bate vântul… încă. Ne regrupăm aici, facem un mic consiliu referitor la cele patru variante pe care le avem în continuare şi alegem Şaua Bucşa.

O luăm deci pe banda roşie ce leagă Munţii Bucegi de Munţii Leaota, mai urcăm un sfert de oră pe sub Vârful Strungile Mici (1968 m) până în Şaua Strunguliţa (1890 m), străjuită de stânci şi bolovani, de unde coborâm în Şaua Bucşa (1780 m). Sub noi se vede un drum de care, complet înzăpezit, care se constituie într-o scurtă prefaţă despre cum sunt Munţii Leaota – pajişti şi drumuri întretăiate, multe stâne, aproape fără stâncă, ca un deal mare de peste două mii de metri. Traseul pe care dorim să-l urmăm este unul rareori umblat, un triunghi roşu care ar trebui să coboare din şa, dar nu apare pe aproape nicio hartă. Cabanierul ne-a spus că e destul de vizibil, dar că vom avea de furcă din cauza coborârii abrupte. Aşa că ne-a rugat să-l sunăm când ajungem în Moeciu.

Vântul bate cu putere şi cam viscoleşte fulgii care au început din nou să cadă, aşa că urcăm pe Vârful Bucşa (1848 m) pentru a vedea mai bine cum stă situaţia. De aici stâlpii de marcaj ne conduc fără nicio problemă pe un picior al Muntelui Bucşa până la liziera pădurii. Aici ne regrupăm şi urmăm poteca lată şi bine marcată pe muchie, apoi ne afundăm printre brazii grei de atâta nea. Panta nu-i chiar atât de abruptă pe cât am fost avertizaţi, doar ultima parte, chiar înainte de ieşirea în drumul forestier, fiind ceva mai solicitantă. Altfel, timp de o oră şi jumătate, coborâm când mai lin când mai intens pe serpentine prietenoase printre arborii gătiţi de sărbători. Ne întrebăm cu toţii de ce un traseu atât de bun nu apare pe cele mai multe hărţi.

Pe drumul forestier din Valea Bângăleasa nu avem prea mult de mers. Mai întâi ajungem la bifurcaţia cu alt forestier, de pe care vine crucea roşie despre care ni se povesteşte că e mult mai urâtă la coborâre, apoi la podul pe care am traversat ieri pentru a începe urcarea şi, la capăt, la hotelul ce termină (sau, acum, începe) satul. De aici avem de mâncat ceva asfalt până la maşini şi trebuie să recunosc faptul că-l înghiţim cam cu noduri. Bine că taifasul mai alungă din plictiseala şoselei şi din frigul strecurat în haine de lapoviţă. Ne bucurăm la vederea parcării în care ne aşteaptă, îngheţaţi bocnă, „bidiviii” şi pe la ora 16, după o scurtă dezechipare, o luăm din loc spre Bucureşti. Bineînţeles că Valea Prahovei este ultra-aglomerată, deşi mi-e greu să pricep de ce, după un weekend nu chiar apetisant. Ce-i drept, în ciuda vântului şi a frigului, vremea n-a fost chiar atât de rea, mai ales că avem cu toţii experienţe mult mai neplăcute din punctul acesta de vedere. În plus compania a fost foarte plăcută iar echipa bine închegată. Despre peisaje nu are sens să mai spun, mai ales că Şaua Strunga şi trecerea spre Leaota pe care o descrie, îmi readuc în suflet niscaiva sentimentalisme.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to La Padina prin Şaua Strunga (Munţii Bucegi)

  1. ioan says:

    Traseele de pe ”fata nevazuta a Bucegilor” mi se par super frumoase. Nu urca la fel de multa lume ca prin abruptul Prahovean, dar poate asta contribuie putin la pastrarea curateniei pe-acolo.

    Poteca dinspre Gutanu pana in Saua Strunga, pe sub peretii de stanca e tare frumoasa, la fel si stancile din șa.

    Pe Bucșa nu am fost si nu stiam ca e traseu marcat, dar intuiam pe harti o poteca numai buna pe acolo. Asadar chiar este una!

    Iar varful Leaota e mult mai mult decat un deal inalt, odata ce ajungi pe el :d Privelistea din varf e superba!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s