Therion, Leprous & Loch Vostok (Arenele Romane, Bucureşti)

Luni seară mă simt ca înaintea ultimei curse, a patra, a unui maraton concertistic solicitant, dar pe care nu l-aş fi ratat cu niciun chip. Amfiteatrul Arenelor Romane adăposteşte acum înăuntru cortul deja binecunoscut, folosit aici pentru evenimentele hibernale. În interior, lumea începe să se strângă şi zonele cele mai vânate sunt apropierea scenei (evident!) şi standul cu CD-uri şi tricouri, unde reuşesc şi eu să mă strecor pentru proaspete achiziţii. Îmi place mult atitudinea tipei care vinde, glumeaţă şi deschisă dialogului, iar ceea ce mă lasă fără cuvinte este momentul în care-i oferă unui puşti de vreo zece ani un set de dopuri pentru urechi – „Eşti prea tânăr să fii aici fără astea”, adaugă ea.

Mi-ar fi plăcut să iau parte la sesiunea de meet & greet oferită de Therion fanilor, dar aceasta începe târziu şi ţine puţin, exact cât aş face fotografii primei trupe a serii, Loch Vostok. Despre aceştia, site-urile de profil spun că adoptă un metal progresiv extrem – probabil prin asta se încearcă definirea unui stil în care death-metal-ul suedez înglobează pasaje de progresiv şi adaugă ceva atmosferă cu ajutorul clapelor. Ce-i drept, şi mie îmi pare extrem – de plictisitor. Bateristul excelent, exact ca un ceas, nu este suficient să-mi trezească interesul pentru trupa suedeză, una ca atâtea multe altele. Vocea când clean când growl fără să surprindă cu nimic, riff-urile cam în derivă, compoziţiile prea neomogene pentru a arăta că trupa ştie ce vrea să cânte şi lipsa capacităţii de a comunica un mesaj arată de ce, deşi activează de zece ani, mai nimeni nu a auzit de Loch Vostok.

Nu se poate spune însă acelaşi lucru despre Leprous. Chiar dacă numele nu-mi spune nimic, o scurtă documentare ni-i indică pe norvegieni drept trupa care-l însoţeşte în concerte pe Ihsahn, iar asta nu-i lucru puţin. După numai o piesă, e şi simplu să vezi că alegerea prolificului şi bizarului artist e cât se poate de întemeiată. Talentaţii tineri sunt ciudaţi şi nebuni, în cel mai creativ mod: compoziţiile stranii îmbină melodie şi agresivitate într-un tot unitar, ruperile de ritm vin natural, iar atitudinea pe scenă este dezlănţuită. Cei doi vocali-instrumentişti – clăparul Einar Solberg şi chitaristul Tor Oddmund Suhrke – par a fi sufletul live al trupei, iar energia lor este molipsitoare. O clipă îmi este teamă de reacţia publicului faţă de o aşa apariţie neconvenţională, mai ales că vorbim despre fanii pretenţioşi Therion. Aşteptările mele, şi mai ales ale membrilor Leprous, sunt ferm depăşite de entuziasmul cu care este primită muzica lor deloc uşor digerabilă – o mixtură senzaţională de progresiv, jazz, sonorităţi clasice şi extreme. Ovaţiile nu contenesc între piese, iar coada interminabilă la tricouri şi discuri este grăitoare de la sine. Excelentă surpriză am în seara aceasta şi material solid de studiat acasă.

Therion se află în turneu de promovare a noului album, Sitra Ahra, aşa că ne putem aştepta la un spectacol tematic. Scena capătă o înfăţişare întunecată, iar lumina albastră de fundal transformă decorul şi oamenii în umbre până când reflectoarele cad asupra compozitorului Christofer Johnsson, creierul-artist al trupei, ascuns sub joben şi ochelari negri. În jurul lui gravitează cei patru stâlpi ai concertului din seara aceasta, soliştii care se vor duela sau vor lucra împreună, aducând ariile vocale aproape de perfecţiune şi oferind un spectacol deosebit, chiar de la Sitra Ahra. Este vorba în primul rând de baritonul arătos Snowy Shaw, cunoscut mai degrabă drept toboşarul de la King Diamond, care ne arată că locul său e mult mai potrivit în faţă, ca un frontman carismatic şi extrem de expresiv. În costumul său pirateresc, cu faţa încruntată sinistru şi privirea magnetică, cu vocea puternică, atât în registrul clasic cât şi în cel rock-răutăcios, Snowy pare a fi avatarul răului hipnotizant, către care aluneci fără să vrei să te zbaţi. Alături îi stă şi-l contrabalansează Thomas Vikström (ex-Candlemass), tenor de formaţie mai degrabă clasică cu o voce electrizantă, ce adoptă o atitudine mai puţin expansivă dar mai misterioasă, asemeni unui nobil trist şi neînţeles în propria damnare. Nu am voie să le uit pe cele două soprane, Katarina Lija şi Lori Lewis, îmbrăcate tot în haine medievale ce sugerează ostentaţia grotească, respectiv pioşenia suavă. Ambitusul lor este excepţional, căci nu o dată se evidenţiază deasupra vocilor puternice ale bărbaţilor, dar de cele mai multe ori ele îi îngână şi acompaniază, cu excepţia propriilor momente de solo.

În repetate rânduri nu eşti sigur dacă e vorba despre un concert sau o piesă de teatru minuţios construită din acte solide precum Typhon, Wine of Aluqah, Hellequin (deja un hit al noului album) sau Perennial Sophia. Cu toate că a fost cooptat anul acesta, chitaristul Christian Vidal face adevărate minuni în faţa unui public care-i urmăreşte fiecare mişcare şi îngână fiecare riff, mai ales când îşi recunoaşte preferatele Siren of the Woods, Clavicula Nox şi Blood of Kingu. De partea cealaltă, „şeful” formaţiei îşi adoptă bine-cunoscutul aer superior aşa cum ştie el mai bine, renunţând totuşi la joben şi zâmbind mulţumit publicului, despre chiar el spune cu bucurie că este cel mai numeros din acest turneu. N-o fi el cel mai simpatic personaj şi nici cel mai virtuoz chitarist, dar meritele din muzica Therion îi trebuie recunoscute – şi asta face mulţimea de oameni care aclamă neîncetat între piese. Voyage of Gurdjieff, Ljusalfheim, Ginnungagap şi Kali Yuga III sunt bune exemple pentru ce vreau să spun. Ar fi nedrept să uit secţia ritmică, „realismul” metal-ului, basistul Nalle Påhlsson şi bateristul Johan Koleberg, nici ei prea vechi în trupă, dar fără de care muzica n-ar mai avea suport; însă cu atâtea figuri remarcabile pe scenă ai oarecum o scuză dacă le treci prezenţa cu vederea.

Concertul curge cu o coeziune extraordinară într-o atmosferă deosebită, izvorâtă din partea mea a gardului despărţitor. Fie că se agită şi dau din plete pe Call of Dagon sau Enter Vril-Ya, fie că ridică mâinile cât mai sus, să-i cuprindă parcă pe artişti, pe visătoarea Lemuria. Singurul cântec la care nu mă încântă abordarea este clasicul Dies Irae, parcă prea departe de ceea ce transmite Mozart. Abraxas şi Unguentum Sabbati încing bine spiritele, mai ales că după ele urmează pauza dinainte de bis, când toată energia acumulată de public explodează, canalizată înspre scenă. Rezultatul e sigur: Therion revine pentru încă două piese, ambele la fel de aşteptate. Ce-i drept, pe mine mă depăşeşte legătura între Rise of Sodom and Gomorrah şi steagul dacic dracones, fie el identic reconstituit – alta decât un melanj al unor credinţe pre-creştine între care nu-i niciun liant ideatic. Altfel, mă bucur şi eu ca toţi cei prezenţi de această piesă, operatică şi monumentală în construcţie, pe care cei patru solişti o abordează într-o interpretare de excepţie. Finalul nu putea fi altul decât manifestul trupei, To Mega Therion, ce marchează o lecţie memorabilă despre cum se poate face muzica rock şi cum se poate transpune pe scenă – cu profesionism şi cu patos în acelaşi timp.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s