Anathema (The Silver Church, Bucureşti)

Este a treia seară pe care mi-o petrec în The Silver Church şi mă întreb oare de ce nu m-am mutat cu totul aici, măcar să ştiu o treabă. Acum este şi mai multă lume decât în zilele precedente şi e greu să te strecori printre fanii Anathema înghesuiţi cât mai aproape de scenă. O statură mică are însă şi avantaje, aşa că ajung aproape de locul unde ar trebui să înceapă nu peste mult timp cântarea. Ceea ce mă uimeşte este lipsa setului de tobe, apoi observ şi absenţa restului de echipament, căci doar microfoanele stau cuminţi în suporturi. Ora începerii a fost deja depăşită şi se vehiculează zvonuri cum că autocarul trupei nici n-a ajuns. Şi aşteptarea continuă… mai bine de o oră până când apar primii oameni din „echipaj” ce încep să monteze de zor tobe, efecte şi toată recuzita. Aşa cum era de aşteptat, se sare peste reprezentaţia norvegianului Petter Carlsen ce trebuia să deschidă seara – îmi este şi milă de tânărul chitarist care n-are nicio vină că au trebui să facă optsprezece ore pe drum de la Budapesta, din care o bună parte pe şoselele noastre infecte.

„It’s good to be home”, începe Vincent Cavanagh, ca răspuns la banner-ul ce-i întâmpină pe britanici cu „Welcome home” şi ca expresie a simpatiei faţă de o ţară care i-a primit mereu cu entuziasm şi căldură, de la prima cântare din 1994. Turneul este unul de promovare a noului album, We’re Here Because We’re Here, despre care nu mi-am format încă o părere – l-am ascultat prea puţin şi, în afară de titlul pe care l-am reţinut ca neinspirat, nu pot spune cât de mult îmi place. Am deci acum ocazia, chiar la început, să aud live câteva piese, care, cel puţin în această prezentare, nu sună rău deloc: Thin Air, Summernight Horizon, Dreaming Light, Everything, deja cunoscuta Angels Walk Among Us, A Simple Mistake şi Universal. Observ cum Anathema se îndreaptă tot mai decisă în direcţia post-rock-ului, lăsând în urmă metalul şi făcând loc unei aure misterioase şi atmosferice, în care vocea suavă a lui Lee Douglas aduce o tuşă caldă, uneori ca un ecou sensibil a lui Vincent, alteori ca vârf de lance al exprimării artistice. Asemănările cu Porcupine Tree şi uneori cu Rush nu-s greu de văzut, semn că Anathema a depăşit complet prima fază a existenţei ei şi, spre părea de rău a unora şi bucuria altor, un back to the roots pare imposibil.

Evident, nu lipsesc piese vechi, cunoscute în amănunt de publicul român şi extrem de iubite, precum Closer, Pitiless, Forgotten Hopes sau Destiny Is Dead, transmise într-un mod foarte personal, mai ales că Vincent, cu figura sa de intelectual rebel, în genul Jim Morrison, ştie să stabilească o legătură strânsă cu interlocutorul său, fie că e vorba de spectatori, fie de prieteni la un pahar de vorbă. Chiar şi Danny Cavanagh, a cărui expresie este de om pătruns de propria importanţă, scapă câteva zâmbete sincere văzând euforia din club. Una dintre cele mai trăite piese, fiind şi la mine undeva în top, este A Natural Disaster, cu pasajele sale liniştite şi reci care evoluează spre apogeul dezlănţuit al sfârşitului implacabil. Vincent schimbă chitare după chitare şi nu o dată stă agăţată de gâtul său instrumentul acustic „ştampilat” Jack Daniel’s, iar piesele curg natural, cald, intim, pasional: Judgement, Empty, Lost Control, Flying… Pentru un cântec, Petter Carlsen îşi ia revanşa cu Pull the Brakes, acompaniat de britanici; nu sună deloc rău puştiul, nici din gură nici din chitară şi cred că în alte circumstanţe ar fi fost o plăcere să-l ascultăm.

Pauză dinainte de bis este animată de o forfotă generală în care este deseori scandat numele iubitei formaţii. Iar hotărârea spectatorilor este răsplătită din plin de fraţii Cavanagh şi compania, finalul fiind un fel de best of: Are You There (în care soloul acustic al lui Danny cucereşte definitiv), Angelica, Sleepless, Fragile Dreams şi One Last Goodbye pentru atâţia prieteni devotaţi. E greu de crezut că acesta e ultimul adio al trupei faţă de cei care i-au arătat de fiecare dată atâta căldură, dar în contextul concertului finalul are o puternică încărcătură emoţională. Dintre concertele Anathema văzute de mine, acesta îmi place cel mai mult. Ca reprezentaţie, nu cred că a fost neapărat mai bună acum, dar în plan personal a însemnat mai mult, în primul rând datorită apropierii de fani până la atingere prilejuit de scena de club. Nu ştiu dacă schimbarea treptată, dar fără întoarcere, a stilului trupei îi dezamăgeşte pe mulţi sau dacă majoritatea s-a adaptat pe parcurs şi a învăţat să iubească piesele ca mici capodopere ce sunt, dar dorinţa de a fi cât mai aproape de britanici în timpul concertului (dar şi după) îmi indică a doua variantă. Ca să nu mai zic de atmosfera intimă de la after-party, când britanicii au preferat să vină în Fire să-şi întâlnească susţinătorii în locul câtorva ore de somn înainte de a-şi relua drumul cu nightliner-ul spre următorul concert.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s