Cabana Valea Sâmbetei (Munţii Făgăraş)

Cum este ultimul sfârşit de săptămână din octombrie, deci şi ultima zi „lungă”, mulată pe ora de vară, avem de-a face cu aniversarea Ursului Trubadur: 9 ani. Prin urmare, gaşca ce se anunţă la Cabana Valea Sâmbetei este mult mai mare decât într-o tură obişnuită. Nu ştiu dacă voi uita pe cineva, dar cam asta înregistrez eu: Livia, Vlăduţ, Ioana, Emil, Kilo, Vali, Alinuţa, Ozi, Mirela, Alex, eu, Paul, Ancuţa, Vladimir, Laura, Apollo, Babau, Raluca, Rodica, Cristian, Ion, Mădălina, Marean, Mateo, Magda, Andrei, Frisky, Wizard, Sprite, Claudia, Pancu, Lollek, Alex Creţu, Maria G., Şerban, Iulian, Maria M., Monica, Hike, Oana, Hârciogu’, Octavian, Neghiniţă, Furnicaru’, Leonidas şi Osmoza. Pe noi doi ne preiau de acasă Alex şi Mirela, ne întâlnim cu câţiva din alte maşini pe lângă Fântâna Mioriţa, apoi o ţinem lungă pe DN1 – Valea Prahovei – Râşnov – Zărneşti – Poiana Mărului – Sâmbăta de Sus. Facem o primă oprire în parcarea Mănăstirii Brâncoveanu (ctitorită de domnitorul muntean în secolul al XVII-lea), o vizităm destul de repede, apoi ne întoarcem la maşini şi le lăsăm ceva mai sus, lângă podul de la păstrăvărie. Unii au ajuns mai devreme şi sunt probabil deja sus, pregătindu-se să urce în Fereastra Sâmbetei. Mâhniţi de faptul că ne dăm seama că am uitat acasă vinul, pornim şi noi la drum pe triunghi roşu, de-a lungul Pârâului Sâmbăta.

Urcuşul este lejer, mai întâi pe drum forestier, apoi pe o potecă; rareori devine mai abrupt, cum ar fi chiar înainte de cabană. Valea este cel mai des largă, dar se îngustează pe alocuri, când trebuie să traversăm de pe un mal pe altul, pe podeţele trainice de lemn. Toamna şi-a pus amprenta asupra pădurii, tot mai desfrunzite, iar pământul e reavăn şi noroios, chiar dacă acum cerul e inundat de un soare strălucitor şi cald. Indicatorul traseului este foarte exact în ceea ce ne priveşte, căci în două ore şi un sfert suntem la Cabana Valea Sâmbetei (1401 m). Aici avem ceva de furcă în a afla ce camere ne-au fost alocate, unde ne putem lăsa bagajele şi, mai ales, unde vom încăpea toţi cei aproape cincizeci de oameni. Am ajuns prea târziu pentru a mai urca în fereastră, mai ales că un grup mai rapid a pornit deja şi chiar şi acesta va coborî pe timp de noapte. Aşa că mă resemnez în sala de mese cu ceai fierbinte şi ciorbă de fasole, apoi îl mobilizeze pe Paul pentru un traseu scurt până la Piatra Caprei, aflată la o oră de mers pe triunghi albastru.

De data aceasta urcuşul se face în serpentine şerpuite şi abrupte, prin pădure, apoi pe o văioagă înzăpezită ce dă la baza stâncilor zărite de jos, din albia pârâului. Când pornim, acesta încă sunt luminate de razele blânde ale soarelui, dar când ajungem lângă ele sunt deja împresurate de pânză aburindă a amurgului, în timp ce zarea se îmbracă în roşu-portocaliu, apoi dispare în spatele crestei pietroase din faţa noastră. Începem să coborâm, sperând să mai prindem ceva lumină, dar când intrăm din nou în pădure nu prea se mai vede nimic. O frontală face o vreme faţă în scopul căutării marcajului, dar spre final cam orbecăim şi ne împiedicăm în rădăcini. Ajungem totuşi înapoi la Sâmbăta, apoi la cabană, unde încep să se audă primele semne de petrecere. Cântarea la chitară şi plimbarea sticlelor cu vin se fac într-unul din dormitoare, căci sala de mese este plină de alţii mult mai petrecăreţi decât noi, cei mai mulţi rupţi de beţi. Nu lipseşte nici tortul, dar când este adus acesta, eu dorm demult. Trebuie să recunosc faptul că, spre deosebire de data trecută când am tremurat cu toţii, rebegiţi de frig, acum este căldură pe săturate, chiar prea multă pentru gustul lui Paul care adoarme greu tocmai din cauza acesteia. Eu în schimb dorm ca un bebeluş, mai ales că avem o oră în plus oferită de datul ceasurilor înapoi.

De dimineaţă, Paul pleacă împreună cu Maria G., sora lui Lollek, la slujba de la mănăstire, iar eu, odihnită, urc până la chilia călugărului Arsenie Boca, pe o potecă marcată cu cruce albastră, pe care fac vreo douăzeci şi cinci de minute. Chilia extrem de mică e săpată în stâncă, lână şipotul unui izvor şi are o vedere superbă din prag. Înăuntru sălăşluiesc o cruce, mai multe icoane şi lumânări, precum şi fotografii ale călugărului ce venea aici pentru clipe de singurătate. Întoarsă la cabană, îmi iau micul dejun, apoi strâng bagajul, îmi iau la revedere de la liota de pisici, câinele lăţos şi măgarul curios şi pornesc la drum, în jos, pe drumul pe care am urcat ieri. După o oră şi jumătate sunt la păstrăvărie, mă reîntâlnesc cu Paul, apoi cu o parte din ceilalţi şi ne punem la masă. Aşa cum mă aşteptam, borşul de peşte şi păstrăvul fript sunt delicioase, iar vinul fiert tare parşiv.

După ospăţ, revenim la maşină şi decidem să mergem pe Valea Oltului, pentru o schimbare de peisaj. Ajungem acolo, numai că ne lovim de un aspect foarte neplăcut: drumul este ori extrem de aglomerat, ori complet blocat, iar după jumătate de oră în care nu înaintăm mai deloc, facem cale întoarsă. O luăm deci spre Braşov, după un popas la Fântâniţa Haiducului unde Mirela şi Alex, ce nu au apucat să mănânce la păstrăvărie, iau un prânz foarte târziu. Eu nu pot rezista tentaţiei de a lua o supă cu tăiţei, apoi împart o porţie de papanaşi cu Paul. Este deja întuneric, dar măcar drumul e liber, iar asfaltul bun. Pe serpentinele din Valea Prahovei încep să circule tirurile, dar altfel nu prea e lume, aşa că ne mişcăm destul de repede. La 22:30 suntem în Bucureşti, întâmpinaţi de o noapte caldă după două zile parcă de primăvară, şi nu sfârşit de octombrie.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s