Munţii Grohotiş

Vremea rece şi instabilă, precum şi viroza care a pus stăpânire peste toţi mă descurajează să ies prea mult din casă. Totuşi îmi face cu ochiul o tură de-o zi, nu prea grea şi nici prea lungă, în Munţii Grohotiş. Ştiu prea puţine despre ei şi nu i-am văzut niciodată mai mult de două priviri aruncate în treacăt din Valea Teleajenului. Ţinând cont însă de amplasarea lor, panorama de pe creastă ar trebui să fie extraordinară în toate direcţiile. Iată motivele care se adaugă dorinţei de puţină mişcare ce mă fac să mă trezesc sâmbătă dimineaţa cu noaptea-n cap şi la ora 6 să pornesc la drum în maşina lui Adrian, organizatorul excursiei. La 9, suntem cu toţii echipaţi la începutul drumului forestier de lângă Mănăstirea Suzana.

Acest drum, larg şi pietruit, însoţeşte Pârâul Stânii, dar noi îl părăsim după puţin timp şi continuăm pe un alt drum de exploatare forestieră, înnămolit şi rupt de ape, ceea ce ne spune că nu mai e folosit de cel puţin un an. Vremea, care iniţial părea să ţină cu noi ca într-o liniştită zi de toamnă, îşi schimbă faţa şi de la vântul cu care am pornit ajungem la o uşoară lapoviţă, apoi ninsoare îngheţată. Pădurea din jurul nostru îşi acoperă trupul galben-roşcat, pe alocuri încă verde, cu o mantie albă, rece şi sticloasă. Chiar şi ciupercile, de care e plin în această zonă, par să se ghemuiască sub precipitaţiile neprielnice. De urcat se urcă uşor, câteodată panta se accentuează, dar îşi revine repede. Marcaj forestier nu avem, traseul însă nu-i greu de urmărit. Trebuie numai să ştim când să părăsim drumul (după aproape o oră şi jumătate de la plecare, când de altfel dă semne că ar începe să coboare), pentru a coti spre dreapta şi a o lua drept în sus, prin pădure. Acum depunem ceva mai mult efort, dar numai pentru vreo douăzeci de minute, când ieşim într-un luminiş acoperit deja de zăpadă. Pe frigul tot mai intens, ne regrupăm şi continuăm cu un urcuş molcom până la liziera pădurii, de unde începe golul alpin.

Aici simţim bine de tot vântul vitreg ce ne ameninţa încă de când ne puneam parazăpezile la maşini. E rece, e puternic, e tăios şi nu dă semne că s-ar potoli prea curând. Ne ferim cât putem de el şi căutăm adăpost vremelnic la Stâna Bobul Mare. Decidem să continuăm urcuşul până la un prim dâmb mai avansat, de fapt singurul care se vede prin perdeaua densă de fulgi viscoliţi, şi acolo să hotărâm dacă se mai poate sau nu. Răspunsul îl aflăm până să atingem obiectivul, căci vântul e îngrozitor şi cu greu te poţi ţine pe propriile picioare. Strânşi la un loc, vedem cu toţii cum te poţi lăsa în fund, ca pe un fotoliu, pe rafalele de vânt care să-ţi susţină astfel aproape întreaga greutate. Aşa vijelie n-am prins niciodată, nici măcar în turele viscolite de iarnă. Cum abia punem un picior în faţa celuilalt şi nu vedem mai nimic în faţă (deşi nu-i ceaţă, ci numai ninsoare, uneori orizontală), nu prea are sens să continuăm. Coborâm de unde am plecat şi continuăm pe curba de nivel ce însoţeşte silueta pădurii.

Ajungem astfel la Stâna Bobul Mic, mult mai mare şi mai bine întreţinută decât prima, unde ne oprim pentru o jumătate de oră de odihnă şi un prânz care pică la ţanc. De aici coborâm pe o potecă bine bătută, chiar dacă nici acesta nu este un traseu marcat. De pe panta abruptă ieşim într-un drum forestier, nu înainte însă de a vedea cum un copac tânăr, înalt şi falnic este rupt în două de vântul nemilos, chiar sub privirile noastre. Câţiva sunt mai în faţă şi ne e teamă ca nu cumva să-i lovească sau să antreneze bolovani la vale, dar din fericire momentul este scurt şi fără urmări. De acum mergem pe lângă Pârâul Stânii până la Mănăstirea Suzana, unde ajungem pe la ora 14:30 şi o vizităm scurt. Ctitorită de Carol I la finele secolului al XIX-lea, mănăstirea de maici este mică, îngrijită, brodată cu multe flori şi are pe fundal draperia multicoloră a pădurii tomnatice.

Pornim spre casă, dar mai facem o ultimă oprire în Vălenii de Munte unde bem ceai, cafea, ciocolată şi altele asemenea. În Bucureşti ajungem pe lumină, deşi cred că tuturor ne-ar fi plăcut să petrecem mai mult timp pe munte. După cum se observă uşor, prea productivă n-a fost această tură, mai mult o binevenită dezmorţire a muşchilor. Însă îmi promit mie însămi să revin, eventual pentru două zile de vară, cu cortul în spate şi greierii veseli drept însoţitori. E uşor de urcat, apă este din belşug, iar priveliştea care ar trebui să se dezvăluie din golul alpin, pe vreme bună, promite destule, chiar dacă astăzi n-a vrut să ni se arate.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Grohotiş

  1. Maria says:

    Foarte frumoase pozele :)! Sper sa merg si eu intr-o zi frumoasa de toamna sau vara! Multumesc pentru transpunere.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s