Tură foto în Munţii Ciucaş

Cum planurile pentru un weekend în Făgăraş au picat şi cum se anunţă vreme frumoasă mai ales sâmbătă, decid să particip la o tură de fotografie în Masivul Ciucaş – tură de care dau pe carpaţi.org, organizată de admin-ul responsabil cu pozele, Andrei. Mă înscriu pe site, aştept să mi se valideze profilul, mă bucur când primesc materialele seminarului pe mail şi, mai ales, când aflu că e loc şi pentru mine într-o maşină şi nu trebuie să apelez la microbuz până în Cheia. Pe la 6:30 ieşim din Bucureşti, iar la 9 fix, după nişte ultimi kilometri îngrozitori, maşina îşi opreşte motorul în parcarea de la Muntele Roşu. Dacă pe drum vremea a fost înnorată şi ne-a şi stropit puţin, aici este o ceaţă de-o tai cu cuţitul şi vântul adie „răcoros”, dar sperăm ca pe după prânz lucrurile să respecte prognoza citită ieri sau măcar să urcăm noi deasupra plafonului de nori.

Aşteptăm să ne strângem cu toţii în „pridvorul” cabanei, apoi Andrei ne face o scurtă teorie aplicată, referitoare la aparatele DSLR şi compacte. Pornim spre Cabana Ciucaş pe bandă galbenă şi ajungem acolo pe la ora 12. Ne ia atât de mult pentru că este tură foto, deci ne oprim des fie pentru compoziţii tematice, fie pentru fotografii spontane. A doua „lecţie” după cea de la Muntele Roşu se ţine când terminăm de urcat prima pantă, în poieniţa cu „stânca si copăcelul”. Ceaţa este tot mai densă, dar asta nu ne împiedică să fotografiem din mai multe unghiuri solitarul cuplu vegetaţie – rocă. De aici coborâm până în Valea Berii şi avem o nouă temă, „cascada”. Stăm ceva vreme să surprindem misterele apei în mişcare, încercăm trepiede şi filtre (trebuie să-mi iau şi eu un neutral density), apoi pornim pe drumul tăiat acum doi ani pe lângă izvorul amenajat de cei de la România Pitorească în memoria lui Nicolae Ioan. Panta este solicitantă şi pietrişul parşiv, iar în timp ce urcăm ne întrebăm cât va dura dacă nu se fac şi alte consolidări. La cabană suntem primiţi de muncitorii care meşteresc la ea, luăm masa de prânz şi aflăm că anul acesta construcţia nu va fi gata, dar se speră ca lucrările să se termine anul viitor. Dacă sunt bani şi voinţă. Oricum, faţă de ultimul meu drum pe acolo, lucrurile arată mult mai bine şi se prefigurează ceva motel de fiţe destinat celor cu maşini suficient de „tari” să urce pe forestierul abrupt.

Încercăm să ne continuăm drumul spre Vârful Ciucaş, dar ne învârtim mult timp în jurul cozii şi al marcajelor. Stâlpii au fost mutaţi de muncitori şi e greu să găsim poteca prin ceaţa care nu permite o vizibilitate mai mare de zece metri. Ne trezim la un moment dat pe un dâmb patronat de o antenă şi ne dăm seama că am luat-o rău pe arătură. Rătăcim cu harta şi busola prin nişte locuri unde, în mod normal, o poţi lua pe oriunde, că vezi bine destinaţia. Hotărâm că dacă după o oră de încercări nu găsim drumul să ne întoarcem şi să declarăm abandon. Totuşi, încercările noastre sunt încununate de succes şi de acum poteca spre vârf este evidentă. Cu cât urcăm, vântul bate mai tare şi temperatura scăzută o simţim mai ales când ne oprim pentru noi fotografii. Cum nu se vede mai nimic, principalele subiecte le găsim în zona „macro”, plus încercări de a surprinde vaporii norilor alergând pe lângă noi sau printre arborii golaşi, uşor siniştri. Evident, nu zărim nicio tigaie, deşi trecem chiar pe la baza lor; ştim că sunt acolo, ca de altfel toate frumuseţile Ciucaşului, dar de mai mult nu avem noroc. Ajungem pe Vârful Ciucaş (1954 m) pe la ora 15:15, unde nu avem norocul de a fi deasupra norilor; în schimb trebuie să ne ţinem bine de stâlp sau să ne înfigem în beţe ca să nu ne ia vântul foarte puternic.

Nu cred că zăbovim aici mai mult de un minut, după care facem cale întoarsă, căutând locuri în care versanţii să ne protejeze cât de cât de frig şi vijelie. Coborâm repede şi de data aceasta ţinem bine cărarea până la cabana păzită de câini. La scurt timp după ce trecem de un mic lac lângă care sunt campate câteva corturi zgribulite (nouă ocazie de poze) vedem şi locul în care am rătăcit iniţial calea. Nici n-a fost greu în lipsa unui indicator, căci drumul pe care am mers noi, adâncit de roţile vreunui ATV, este mult mai clar faţă de poteca „oficială”. Ne continuăm coborâşul abrupt spre Valea Berii, apoi iar în sus şi în jos până la Cabana Muntele Roşu. Este ora 18 şi, după ce ne schimbăm de hainele reci şi ude, ne încălzim cu ceai, ciorbă şi diferite alte mâncăruri. În Bucureşti ajungem după orele 22, iar tolba de fotografii este, din păcate, mult prea săracă faţă de ceea ce pot oferi Munţii Ciucaş.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s