Guns N’ Roses & Danko Jones (Romexpo, Bucureşti)

Este oarecum ciudat să afli că una dintre trupele pe care ai adorat-o în copilărie va concerta, în sfârşit, în oraşul tău. Ţinând cont de faptul că au trecut cincisprezece ani între ultimele două albume Guns N’ Roses şi că din componenţa de pe celebrele Use Your Illusion au rămas numai personajul central Axl Rose şi clăparul Dizzy Reed, nu poţi să nu te întrebi dacă merită să vii la acest concert, nu atât din punct de vedere financiar, ci cât pentru a nu terfeli în noroi amintirile frumoase din copilărie sau adolescenţă. Iar dacă adaugi produsul solid şi matur numit Chinese Democracy, aşteptat cu pierderi şi regăsiri ale speranţei şi numit pe bună dreptate de New York Times „cel mai scump album care n-a apărut niciodată” (costurile fiind estimate la 13 milioane de dolari), confuzia devine totală. Ce să faci? Să mergi şi să rişti să vezi o caricatură plină de aere a trupei care ţi-a însoţit prima ţigară şi prima dragoste? Să stai deoparte şi apoi să regreţi cumplit? Eu am ales să merg, ca un tribut personal adus unei trupe pe care am ascultat-o la un moment dat cu o intensă pasiune.

Cum pe bilet (şi online) e scris că accesul se face de la ora 17, pentru ca două ore mai târziu să înceapă trupa de deschidere, îmi spun că pe la mijlocul intervalului ar fi ideal să mă prezint, mai ales că plec direct de la muncă. Totuşi, ajunsă la intrare la minute bune după ora 18 constat că abia atunci intră primii oameni. Nu prea mi se pare de bun augur, chiar dacă nu mă aştept ca programul cântărilor să fie respectat – nicăieri în acest turneu nu s-a întâmplat asta, nu văd de ce ar fi Bucureştii mai cu moţ. Partea bună este că intru în zona concertului când e strânsă mai puţină lume decât îmi făcusem planul, aşa că reuşesc să ocup un loc cu bună vizibilitate în faţa scenei şi aproape de ea. Şi începe aşteptarea, tot mai iritată, până când la ora 20:30 (faţă de 19:00, a se reţine) ne salută canadienii de la Danko Jones.

Prima impresie este că trupa e o alegere bună pentru încălzirea atmosferei, adică un nume nu prea cunoscut care să dea bine cu rocku’, să nu eclipseze cu nimic capul de afiş, dar să pregătească publicul pentru acesta. În plus, melanjul de hard-rock cu punk şi mesajul de viaţă luată la mişto pare numai bun de ascultat în maşină, în timp ce alternezi frâna cu acceleraţia pe ritmul Danko Jones. Ce mai, nişte iluştri necunoscuţi. Ce bine ar fi! Nu după mult timp veselia se schimbă în monotonie, nerăbdarea în frustrare, iar părerea mea despre gusturile muzicale ale lui Axl (despre care vocalul spune ca el i-a ales) se degradează considerabil. Toate ca toate, dar ce nevoie avem noi să ştim că în sticla vocalului, pe nume chiar Danko Jones, nu este apă, nu este vodcă, ci propria salivă strânsă în câteva ore?! Şi ca să-i răspund la întrebare, nu, asta nu-l face hardcore, ci doar penibil! Sper însă că băieţii învaţă ceva folositor din versurile despre femei şi sex (de preferinţă oral) ale canadienilor, căci nu-i nevoie să ştie să vorbească sau să se poarte dacă ştiu să… Eh, nu contează. Dintr-o oră, o singură piesă îmi atrage atenţia în mod plăcut, Had Enough, altfel chiar mă întreb ce caută oamenii ăştia în deschidere la… oricine. Şi când mă gândesc la faptul că în Marea Britanie colegul de turneu al lui Axl a fost Sebastian Bach, îmi vine să urlu!

Aşa cum m-am şi pregătit sufleteşte, urmează celebra mare aşteptare. Şi se face ora 21:30; din când în când se aud aplauze şi încurajări, doar-doar o începe concertul. Şi se face ora 22; manifestările se transformă deja în huiduieli, ce-i drept de scurtă durată, dar nu pot să nu mă gândesc la incidentele de la Dublin (cu sticle aruncate din public) şi Reading (cu concert scurtat din cauza depăşirii timpului). Mă sună cunoscuţii şi mă întreabă dacă eu mai stau, că ei se gândesc să plece. Stau, ce să fac. La 22:20 se aude intro-ul şi toţi din jurul meu uită de frig şi întârziere, căci muzicienii îşi iau locul, unul câte unul, pe scenă, umbra lui DJ Ashba e proiectată cu joben cu tot deasupra tobelor, iar mult aşteptatul Axl îşi face intrarea de rock star – cu binecunoscuta ţinută glam, dispreţ suveran pe figură şi înconjurat de efecte pirotehnice. Aplauze, strigăte, chiar istericale, mâini în aer, tot tacâmul – cum altfel ar putea fi întâmpinată legenda Guns N’ Roses?! Nu ştiu cum este în alte părţi ale incintei, dar în jurul meu publicul se manifestă demenţial, se agită permanent şi cântă încontinuu cot la cot cu Axl, chiar la Chinese Democracy. Cum concertul este de promovare al ultimului album, multe dintre piese îi aparţin, unele în detrimentul unor vechi hit-uri. Cu toate acestea, se pare că cei care s-au zbătut să ajungă aproape de idolul lor cunosc versurile în aceeaşi măsură şi pentru compoziţiile din „era” Slash, şi pentru cele de după. Dovada o constituie Better, This I Love sau Street of Dreams. Am acum bucuria de a observa că sunetul este la un nivel acceptabil, timpanele nu-mi bubuie şi nici nu simt basul în stomac. Deci se poate.

Trebuie să-mi recunosc dezamăgirea când îl văd pe Axl; ştiu că omul are aproape cincizeci de ani, dar în mintea mea încă stăruie imaginea tânărului slab, vânos, cu bermude mulate şi bandană roşie. Au mai rămas nasul obraznic şi bandana, altfel, dacă m-aş fi întâlnit cu el pe stradă, aş fi zis că-i un rocker grăsuţ şi excentric, dar în nici un caz nu l-aş fi recunoscut. Ce-i mai rău, pe începutul concertului nici vocea nu-l serveşte, Welcome to the Jungle, It’s So Easy şi Mr. Brownstone arătând clar că solistul nu şi-a terminat încălzirea. Abia cu superba Sorry lucrurile încep să intre pe făgaşul normal, adică acea voce a lui Axl pe care o ştim cu toţii, fermecătoare şi antipatică în acelaşi timp, nu atât de cosmetizată ca pe disc, dar minunat jonglată între limitele ei. Ce i-aş reproşa mai departe este lipsa aproape totală de comunicare cu un public efervescent. Avem parte de mulţumiri şi prezentări ale colegilor de trupă, schimbări frecvente de garderobă, precum şi de o mişcare ce acoperă în întregime scena, dar altfel atitudinea este rece. Sau, poate, egocentrică.

În Guns N’ Roses sunt acum trei chitarişti, toţi excelenţi instrumentişti, aşa că, din punct de vedere muzical, de pe scenă lipsesc din Slash numai părul înfoiat şi personalitatea carismatică. Altfel… oricare dintre DJ Ashba, Ron „Bumblefoot” Thal şi Richard Fortus este cel puţin la aceeaşi înălţime, dacă nu mai sus. Singurul regret se îndreaptă către absenţa altui mare chitarist, ciudat, avangardist şi genial, care a contribuit la Chinese Democracy, nonconformistul Buckethead.

Solo-ul lui Fortus precede unul dintre cele mai animate momente ale concertului, atât pe scena luminată de jerbe de foc, cât şi în publicul tot mai încins: Live and Let Die, compusă de Paul McCartney ca soundtrack al James Bond-ului din ’73. După Rocket Queen, iese în faţă prezentabilul Dizzy Reed, la costum asortat de minune cu pianul pe care îşi desfăşoară propriul moment solo. Nici „idolul fetelor”, DJ Ashba, către care se îndreaptă ţipetele şi inimioarele disperate ale unor adolescente cu vise neîmplinite, nu este privat de lumina reflectoarelor, căci după aclamata You Could Be Mine îşi prezintă virtuozitatea în plină formă. Şi că veni vorba de acest chitarist cu alură extrem de glam, cu pierce-uri, tatuaje şi machiaj, trebuie să recunosc că-i extrem de bun. Ar putea renunţa lejer la slash-isme precum ţigara în colţul gurii sau prinsă de grif, la joben şi ascunderea feţei; îl întrece pe predecesorul lui în ale chitarei, ar putea în schimb să-şi imprime propria personalitate în trupă. Astfel încât să fie reţinut şi altfel decât ca imitaţia lui Slash după care urlă toate fetele.

Pe Sweet Child of Mine, vocea lui Axl dă parcă tot ce-i mai bun şi mai ciudat în ea, apoi se aşează în faţa pianului pentru a acompania un fragment din Another Brick in the Wall, care se prelungeşte într-un intro pe clape ce prevesteşte una dintre cele mai frumoase piese ale americanilor, November Rain. Nu ştiu dacă a rămas careva din public impasibil în acest moment, mi-e greu să cred că n-a fost impresionat şi cel mai cârcotaş şi nemulţumit spectator. Superb moment, atât am de zis aici.

Cel mai bun chitarist al triadei este, fără îndoială, Bumblefoot. Înarmat cu două griff-uri, din care unul fretless, ne atrage într-un solo ciudat şi seducător, o prelucrare interesantă a temei Panterei Roz. Urmează un cover celebru şi în original, şi în varianta pistolarilor, Knockin’ on Heaven’s Doors; nu există îndoială că Bob Dylan ni-l sugerează cel mai bine pe muribundul ajutor de şerif, dar parcă nu puteam să-mi închipui un show Guns N’ Roses fără dramatismul acestei piese. Mie personal, cea mai bună piesă din concert de pe Chinese Democracy mi se pare IRS – dinamică, agresivă, rebelă, din categoria „împotriva sistemului”. Nightrain ar dori să pună capăt cântării şi zilei, căci suntem deja la miezul nopţii, dar bisul este cerut cu insistenţă şi speranţă. Despre Don’t Cry ştiam că nu este inclusă în playlist, dar acordurile se succed unul câte unul, în timp ce publicul îşi dă seama că vocea îi aparţine, astfel că prima parte este cântată în întregime de spectatori. Asta, împreună cu punerea drapelului primit în jurul gâtului, îl mai apropie pe Axl de fani. Se succed Madagascar şi cover-ul AC/DC Whole Lotta Rosie, făcut parcă din amuzament, iar Paradise City speră ca, printre artificii, confeti şi spirale din staniol, să ne ducă pe toţi „acasă”, unde iarba e verde şi fetele frumoase. În timp ce Axl Rose & Co. fac plecăciunile de rigoare, eu stau perplexă şi mă întreb: unde-i You Ain’t the First, unde-i Yesterdays, dar mai ales unde-i Civil War?! S-a terminat? Când s-a terminat? De ce?!

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Guns N’ Roses & Danko Jones (Romexpo, Bucureşti)

  1. Sergiu says:

    Tati, pentru Civil War nu il mai tine pe Axl vocea de vreo 10 ani , dar nu m-ar fi suparat un Civil War cantat naspa :p

  2. Georgel says:

    Eu merg la Ozzy Osbourne. O sa fie oK………..oare?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s