Iron Maiden (Polus Center, Cluj-Napoca)

Nu-mi amintesc să mai fi trăit aşa emoţii înaintea unui concert, ştiind că el este atât de aproape de mine, iar eu atât de aproape de a-l pierde. Ce mai, drumul spre Cluj este un adevărat taifun, cu întoarceri la 180 de grade, trombe de praf şi viteză maximă. Faptul că ratăm Cargo deja nici nu mai contează în momentul în care vedem primele indicatoare rutiere pe care scrie „Iron Maiden – tot înainte pe breteaua care iese în DN1”, apoi pasarela şi, în sfârşit, parcarea spre care se îndreaptă şiruri vesele de rockeri. Ajungem în pauza dintre trupe şi ne strecurăm pe lângă standurile cu băutură până în locul unde s-a strâns deja gaşca din Bucureşti ce ne întâmpină cu bere rece. Acum apuc sa văd nişte tricouri ciudat concepute, ca să nu zic agasant. Pentru cei cărora li s-a părut interesant să „împletească” steagul Transilvaniei cu cel al Marii Britanii sau să treacă în lista turneului „Transilvania” precum „Texas”: România nu este şi nici nu a fost vreodată stat federativ, iar amestecul frustrărilor separatiste pare cu atât mai ridicol în condiţiile în care Bruce Dickinson va scăpa gafa cu „Good evening, Bucharest”… Eh, până la urmă toate acestea se pierd în furnicarul de peste 25.000 de oameni, totuşi ceva mai puţini decât acum doi ani la Bucureşti. Să fie de vină căldura teribilă, comoditatea celor din sud şi est sau infrastructura îngrozitoare care l-a făcut pe un amic să prefere avionul până la Cluj? Că tot veni vorba de infrastructură şi avioane, aflu că aeronava Iron Maiden a trebuit să rămână la Budapesta şi trupa să ajungă aici pe şosea, căci pista clujeană este prea scurtă.

Tot acum ajung la standul cu merchandise unde îmi exprim nemulţumirea că toate tricourile girlie s-au epuizat (aşa-mi trebuie dacă vin la ora asta!), iar CD-uri, ca şi acum doi ani, n-au. Şi eu care speram să-mi completez colecţia astfel încât să-l întregesc pe Eddie cu ultimele cotoare lipsă… În schimb au nişte tricouri all-over foarte faine şi şepci simpatice. Cam acestea au fost momentele în care să respir puţin şi să sorb o bere rece şi uşor ameţitoare după un drum lung, căci pauza este pe terminate – se aud aplauze nerăbdătoare în timp ce pe scenă încep să se mişte lucrurile.

Întâi Nicko McBrain, apoi Steve Harris şi triada de chitarişti Dave Murray – Adrian Smith – Janick Gers invadează scena, iar Bruce Dickinson întregeşte ulterior formula într-o explozie de energie şi salturi acrobatice. Începutul, The Wicker Man, îi poate induce în eroare pe cei care cred că urmează o pleiadă de hituri ca la ultimul concert. De fapt, acesta este adevăratul test pentru Iron Maiden în faţa fanilor români: să dovedească faptul că muzica pe care a compus-o în ultimii zece ani, de când s-a întors Bruce, este la fel de valoroasă şi poate naşte sentimente la fel de puternice ca şi cea din prima decadă. Iar dovada nu este mai departe de The Ghost of the Navigator, Blood Brothers (dedicată lui Ronnie James Dio) şi Brave New World de pe albumul numit de ultima, Dance of Death, Wildest Dreams şi No More Lies de pe Dance of Death sau The Reincarnation of Benjamin Breeg şi These Colours Don’t Run de pe A Matter of Life and Death. Din partea publicului, despre amorţeală nu poate fi vorba decât, poate, în timpul noii şi prea puţin ascultatei El Dorado, de altfel singura piesă de pe The Final Frontier, deşi acesta este albumul care dă numele turneului.

Evident, entuziasmul maxim însoţeşte tot primele piese cu care britanicii s-au impus pe scena metal şi au devenit repere pentru mai mult de o generaţie. Wrathchild, ca un „zgândărici” la începutul concertului, apoi, în apogeu, Fear of the Dark şi Iron Maiden – nebunie totală, head-banging, fete luate pe umeri, mâini ridicate, sărituri şi aplauze, la care se adaugă un Eddie-chitarist, ameninţător pentru cine nu-l ştie, dar extrem de simpatic pentru vechii prieteni. Aici pare a se încheia concertul, dar lumea este insistentă şi trupa se întoarce pentru un bis pe măsura aşteptărilor: The Number of the Beast, Hallowed Be Thy Name şi Running Free ne amintesc de vremurile când mulţi dintre noi am numit Iron Maiden prima dragoste. Iar acum, după trei decenii, ne dăm seama că, deşi pentru unii nu a rămas singura, sentimentul poate fi oricând înviat de un concert ca acesta. Da, desigur, sunt mulţi care s-ar putea plânge că s-a cântat prea puţin din perioada 1980-1992; da, sunt alţii (şi aici mă includ) care regretă lipsa altor piese superbe de după 2000. Nimeni nu va fi mulţumit pe deplin niciodată, iar dacă stai să te gândeşti bine, playlist-ul a fost ales astfel încât cei mai mulţi s-au apropiat totuşi de acel „deplin”. Căci în ceea ce priveşte trupa, modul în care se manifestă membrii ei şi în special Bruce (care arată că dacă vrei să te menţii ca vocal nu ai voie să neglijezi fizicul), atmosfera degajată dinspre şi înspre scenă – dacă s-ar plânge careva ar da dovada de multă ipocrizie. Jos pălăria, oamenii fac totul din suflet, dublând cu acel profesionalism care provine din respect pentru admiratori şi nu din goana după bani.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s