Steve Vai, Magnetofono, George Baicea Band & Proconsul (Sala Palatului, Bucureşti)

Câteodată mă întreb de ce trebuie ca un concert care se anunţă „de senzaţie” trebuie să fie lungit, fără rost, ca o peltea diluată. Înţeleg faptul că au şi organizatorii anumite obligaţii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, dar să aduni trei nume cvasi-necunoscute (şi aflate pe praguri ale valorii atât de diferite) pe aceeaşi scenă cu un nume sonor şi extrem de apreciat mi se pare că dă deja în lipsă de respect pentru un public despre care se presupune din start că înghite orice.

Dar să încep cu partea ce mai acidă a părerilor mele: ce treabă are formaţia de pop-hai-să-i-spunem-rock Proconsul cu toată afacerea numită Steve Vai mă depăşeşte complet. Şi m-aş considera, fără răni de orgoliu, drept limitată, dacă aş găsi pe cineva care să-­mi explice. Suspendaţi între mediocritatea insipidă, inodoră şi incoloră a muzicii pe care încearcă s-o transmită cu simulată dăruire şi lipsa simţului ridicolului când încearcă să antreneze la refren publicul care numai de ei n-are chef, cei cinci bucureşteni ar trebui să rămână la festivalurile de bere şi emisiunile de duminică pe la posturi TV găunoase. Nu mă leg de abilităţile lor de vocal-instrumentişti (despre care gurile obiective spun că nu-s deloc rele, dar eu nu mai găsesc loc să le observ), dar unde nu-i suflet şi sinceritate, ci autosuficienţă şi savurarea unui loc călduţ, mai contează oare tehnica şi talentul?

Despre George Gaicea Blues Band am auzit pentru prima dată citind afişul evenimentului de astăzi. Cum am făcut rost de un DVD, am putut asculta câteva înregistrări înainte pentru a-mi face o idee, consolidată de altfel în timpul scurtei reprezentaţii. Pe cele două scaune de pe scenă iau loc George Baicea şi Alexandru Davidescu, care-l acompaniază când la bas, când la a doua chitară. Diferenţa faţă de prima trupă se simte şi în muzică, şi în trăire, apropierea de public fiind evidentă chiar şi în lipsa cuvintelor. Atmosfera este caldă, câte un fior electric străbate din când în când blues-ul cadenţat sau tânguitor, iar chipurile celor doi exprimă plăcerea de a cânta ceva izvorât din suflet, fără presiunea un „hit-uri” de carton. Totuşi, senzaţia mea este că cei doi provin din alt film în care ar fi mult mai apreciaţi decât aici.

Cam în acelaşi registru se încadrează şi tinerii italieni care-şi spun Magnetofono – un trio format din solist, contrabasist şi pianist, care ne propune o un jazz cu influenţe rock, cantabil, dansabil şi înţesat de umor. Faptul că cei trei provin din Italia nu pare întâmplător când te gândeşti că şi originile lui Steve Vai tot acolo se află, în timp ce faptul că se doreşte creare unor legături culturale cu România este confirmat de organizatorii inMusica. Până una-alta, mica trupă reuşeşte să capteze atenţia sălii tot mai pline şi să smulgă sincere aplauze de la cei care-i urmăresc. Muzica accesibilă, preluările unor canţonete celebre à la anii ’60 şi prelucrarea unor bucăţi clasice în manieră modernă, doza de umor şi bună-dispoziţie cuceresc urechile unor oameni care n-au auzit niciodată de Magnetofono, probabil singura alegere inspirată pentru o trupă de deschidere.

Cunoscut iniţial pentru munca depusă alături de Frank Zappa, Steve Vai reprezintă de mai bine de douăzeci şi cinci de ani un nume forte al scenei rock, chitarist solo de prim rang şi membru al celei mai apreciate forme a Turneului G3, alături de profesorul său, Joe Satriani, şi de John Petrucci. Colaborări cu nume sonore precum David Lee Roth, Whitesnake, Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Al Di Meola, Motörhead, Meat Loaf sau Eros Ramazzotti pot vorbi într-o oarecare măsură de valoarea artistică a lui Steve Vai, dar cel mai bine o fac albumele solo şi înregistrările din concerte începând din 1984. În seara aceasta, îi are alături pe membrii aşa-numitei Evolution Tempo Orchestra, adică instrumentişti clasici şi rock din românia, care au primit din timp partiturile şi de câteva zile repetă împreună cu „capul răutăţilor”. Proiectul concertului este impresionant, deci nu numai prin numele respectabil al lui Steve Vai, pe care atâţia dintre noi dorim să-l (re)vedem, dar şi prin coordonarea unui număr mare de buni instrumentişti, ceea ce nu-i deloc uşor s-o faci astfel încât totul să iasă pe măsura pretenţiilor. Şi nu ale oricui, ci cele ale unuia dintre cei mai mari chitarişti rock şi ale admiratorilor săi.

După deschiderea realizată de orchestră, Steve Vai îşi începe povestea cu un duel între chitara sa şi grupuri de instrumentişti: corzi, suflători, percuţie şi, de ce nu, public. Primii îi răspund profesionist (sub bagheta dirijorului George Natsis), iar cel din urmă entuziast, cu bucuria strălucind în priviri. Până la final, atmosfera se păstrează între dăruire şi primire călduroasă, în ambele direcţii, de sinceritate, candoare şi dezinvoltură. Temele muzicale ne învăluie în rock şi muzică simfonică, influenţe ale anilor ’80 şi nuanţe exotice, toate închegate pe chitarele pe care artistul le schimbă şi le acordează neîntrerupt (căci, aşa cum spune singur, „şi un american trebuie să fie acordat”).

Kill the Guy with the Ball este precedată de dedicarea concertului lui John Lennon care a fost ucis cu treizeci de ani în urmă, fapt de care Steve Vai a aflat atunci în mijlocul unui concert cu Frank Zappa. Urmează o naturală dezlănţuire de pasiune, o alergare în sus şi-n jos pe griff, o susţinere fermă din partea orchestrei (pe fundal, dar nicidecum în plan îndepărtat), aceasta în timp ce-l recunoaştem pe chitarist în fiecare bucată devenită deja clasică: Crying for Love, Salamaders in the Sun, Answers, Liberty… Nu ştiu dacă greşesc atunci când spun că cea mai aşteptată piesă a serii este For the Love of God, când Steve Vai trebuie să apeleze la umor şi dexteritate pentru a „înfrunta” un cablu rebel care strică un frumos solo. Nu-i nimic, ca o compensaţie parcă, va relua piesa la bis, spre încântarea tuturor. O oră şi jumătate trece mult prea repede pentru câte ar avea de spus americanul şi pentru câte am vrea noi să stăm să ascultăm. În mai multe cuvinte de atât îmi este greu să descriu concertul, atmosfera şi puntea creată între un mare artist (dar lipsit de aere) şi publicul captivat. Cred că se încadrează la categoria: trebuia să fii acolo. Ar părea oare acum exagerată dorinţa unui concert G3?

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s