Weekend la mare

După cum se prefigurează lucrurile, anul acesta nu prea avem cum ajunge la mare mai mult de două zile la finalul vreunei săptămâni. Acum că or fi mai multe astfel de săptămâni… eu, cel puţin, aşa sper. Vremea se anunţă în sfârşit bună, plus festivalul Folk You! în Vama Veche, aşa că ne facem bagajele şi vineri destul de devreme, pe 17:30, ieşim din Bucureşti împreună cu Ena şi Mădă. Drumul până în 2 Mai îl parcurgem repede, căci la acea oră traficul n-a apucat să se aglomereze şi în trei ore suntem în curtea gazdei. Azi nu mai apucăm să ne întâlnim cu „urşii”, anunţaţi şi ei destul de mulţi, pentru că cea mai mare parte n-a sosit încă, iar Mărin şi Mădălina  ne spun că în curând vor încheia seara şi nici unii, nici alţii nu mai au chef de o noapte prelungită în Vamă. Ena şi Mădă se gândesc deja la cina luată la Dinamo, dar eu şi Paul avem un singur gând: prima baie! Deşi soarele a apus, ne despuiem rapid în Micul Golf şi intrăm în apa caldă, supiţă chiar, pentru zece minute de bălăceală. Ne uscăm apoi în briza plăcută, nu prea rece (încă), tragem hainele pline de nisip pe noi şi ne îndreptăm spre terasă.

După cină, se anunţă o seară de pomină în Vamă. Ne luăm şi nişte lucruri mai groase la noi şi pornim în maşina lui Ena spre ultima localitate înainte de frontieră. Drumul ne rezervă o surpriză: trotuarul de pe partea stângă care a apărut în ultimul an. Salut această idee, chiar dacă mai taie din boemia „traseelor” pe marginea şoselei – la câte accidente s-au petrecut pe-acolo, mai ales noaptea, în aburi de oboseală şi alcool, mai bine aşa, practic. Aleea se termină la intrarea în Vamă, acolo unde încep şirurile de maşini parcate – lungi cât o zi de post, iar noi abia găsim un loc unde să strecurăm bolidul. S-a aglomerat, dom’le, Vama, nu mai e ce-a fost!

Festivalul a început joi şi se termină duminică în zori, dar două seri tot prindem şi noi. Vineri ne delectăm cu Tudor Gheorghe şi al său taraf, apoi cu Ştefan Hruşcă şi Compact. De primii doi nu se poate spune că-s într-o formă de invidiat şi parcă lipseşte cheful, iar Compact nu mi-a plăcut niciodată şi nu mă pot exprima. Dar altfel atmosfera este tare frumoasă, cu atâţia oameni strânşi pe plajă, pe pături, rogojini sau direct pe nisip, mai dezbrăcaţi sau mai înfofoliţi, cu câte-o sticlă de „ceva” alături, copii, tineri şi vârstnici laolaltă. Se cântă, se bea, se discută, în faţă e folk-ul, iar alături valurile mării. Ce poate fi, în acest moment, mai frumos?

După o vreme petrecută la cântări, ne alăturăm lui Ena care îşi goneşte amarul în fundul sticlei de vodcă împreună cu nişte colegi de serviciu la Expirat. Stăm şi noi acolo vreo oră, timp în care îi admir pe cei care se joacă cu focul (doi sau trei băieţi care jonglează cu torţe aprinse la ambele capete) şi încerc să-l conving pe Paul că a băut destul şi că trebuie să-şi amintească de propriul principiu: după un pahar de tărie vine bine unul de apă. Cum deja îmi era rău de la salata de vinete de mai devreme, mirosul de gaz pentru făclii mă face să părăsesc locul acţiunii, cu o mare părere de rău îndreptată către delicioasele clătite din Vamă la care am visat tot anul şi care acum îmi sunt clar interzise. Îmi iau totuşi două pentru dimineaţă în timp ce Paul stă la coadă pentru o şaorma „cu de toate”. Cam acum ne sună şi Ena să ne spună că se îndreaptă spre maşină după o ceartă cu Mădă şi că ne aşteaptă acolo. Când ajungem, constat că Paul al meu e chiar treaz pe lângă Ena, ocazie cu care bărbatul meu descoperă reţeta ideală: trebuie să te îmbeţi mai puţin decât prietenii tăi, astfel dai impresia că ştii când să te opreşti.

Evident, Mădă conduce. La gazdă, după lungi parlamentări legate de parcatul maşinii, noi, fetele, ne pregătim de somn, în timp ce băieţii mai beau o bere mică, tradiţională de altfel, la Lumina Albastră. Din păcate, uită să completeze tradiţia cu ultimul ritual – un pipi în mijlocul intersecţiei.

Orele de somn sunt puţine, cam patru la număr, căci eu ţin să facem plaja de dimineaţă. Ne întindem rogojina pe faleza largă de la „textilişti” (pentru cine nu ştie, unde nu sunt nudişti; pe de altă parte… cine nu ştie nu văd de ce ar citi acest text…), chiar în faţa barăcii cu bere, şi ne bucurăm de valurile calde şi briza sărată. Ne dăm încă o dată seama că n-am schimba Marea Neagră şi zona 2 Mai – Vama Veche cu niciun litoral străin. În sensul de sejur la mare, evident, nu mă refer la a vizita locuri noi. Îmi iau şi mult dorita porţie de înot de care n-am prea avut parte în Egipt, unde apa mă ţinea la suprafaţă fără efort. Până la dig şi înapoi, timp în care îmi este din nou evident că viaţa a pornit din apă, căci a înota îmi pare mai natural şi mai lipsit de efort decât a merge.

Pe plajă ne întâlnim cu Marean, Mădălina şi viitorii lor naşi, apoi apar şi întârziaţii noştri. Până pe la 11 şi ceva ne perpelim în soarele fierbinte, apoi pornim spre Micul Golf să-i salutăm şi pe restul urşilor. La o masă vegetează Ripper şi Ştefan, iar pe plajă şi în apa mâloasă a golfului încă se mai ard Magda, Andrei, Frisky, Wizard, Alinuţa, Ozi şi mai noii Raluca şi Nicu. Cu greu îi convingem să renunţe la ultra-violete şi să ni se alăture la terasă, dar până la urmă berea învinge. De prânz mâncăm la Dogari, unde se pare că peştii şi fructele de mare sunt pescuite atunci iar berea fabricată pe loc, la cât de greu se mişcă lucrurile. Iar nouă ni se lungesc urechile de foame şi ni se închid ochii de somn. Altfel, supa de midii e delicioasă, iar smântâna şi mujdeiul de la ciorba de burtă, plus pâinea pentru toţi, sunt incluse în meniu şi nu plătite separat, aşa cum se întâmplă la majoritatea teraselor.

Somnul de după-amiază e revigorant, doar că berea de pe plajă şi din timpul mesei a fost mai multă decât poate Paul să îndure. Deci la plaja de seară şi la distracţia din Vamă bărbatul meu va sta pe uscat, cu un rău teribil în stomac şi în cap. La folk mergem ceva mai devreme decât ieri, căci vrem să-l vedem pe Ilie Stepan cu ai săi colegi de sesiune, Dixie Krauser şi Horea Crişovan, pentru ceva într-adevăr deosebit în cadrul festivalului. Ne alăturăm apoi „urşilor”, pe care-i identificăm cu greu în marea de oameni, dar Paul nu poate sta prea mult locului – doar la Gheorghe Zamfir este vrăjit, ceea ce nu-i de mirare, căci naistul şi mica orchestră care-l acompaniază sunt absolut geniali. Eu, în plus, văd Maria Gheorghiu, Emeric Set şi Ducu Bertzi cu Mihai Neniţă (excelent duet între chitara acustică şi vioara electrică), iar la final ne strângem cu toţii pentru Celelalte Cuvinte. Este deja noaptea târziu, cei obosiţi sau care nu agreează ceva mai dur decât folk-ul pleacă pe rând, iar plaja rămâne plină de iubitori ai muzicii orădenilor. Iar rock-ul ne poartă spre orele dimineţii, când totul se îmbracă într-o ceaţă ciudată şi rece, care alergă peste nisip şi valuri, amestecă lumina cu bezna şi dă întregului peisaj un aer straniu, amintindu-mi de filmul Sleepy Hollow. Înapoi în 2 Mai luăm un taxi, căci nu-i de mers o oră pe vremea asta, plus că suntem doborâţi de somn. Băieţii nici măcar nu mai ajung la Lumina Albastră…

Încă patru ore de somn, după care plajă în Micul Golf – concesie făcută mie de Paul. Înţeleg de ce nu-i place aici, pietrele colţuroase din apă sunt destul de enervante, dar eu ador golfuleţul şi lipsa de aglomeraţie din apă. Ce-i drept, aici nu poţi juca volei, pe de altă parte nu-i niciun salvamar care să te fluiere când înoţi departe. Pentru Paul plaja e scurtă, căci trebuie să ajungă la biserică. Tare mi-ar plăcea să văd cum se strecoară prin fereastră să-şi pună pantaloni lungi după ce uită să ia cheia de la mine… Eu zăbovesc până pe la ora 11, apoi îi aştept pe restul la gazdă. Hotărâm să luăm masa de prânz în Vamă, la o cherhana, dar înainte de asta ne facem bagajele să putem pleca spre Bucureşti imediat după ce mâncăm.

În Vamă îmi rezerv puţin timp să admir micile magazine haine şi pălării colorate, tarabele cu bijuterii şi suveniruri, unele făcute pe loc de artişti plastici, chioşcurile cu mâncare îmbietoare şi terasele cu specific rocker-esc, hippiot sau, mai nou, punker-esc. Toate miros a Vama Veche, în ciuda pistelor betonate care străbat plaja înspre noile hoteluri şi a maşinilor de lux care invadează tot mai mult vechiul sat de pescari. Vama Veche încă mai este Vama Veche, 2 Mai încă mai este 2 Mai. Pentru cât timp? Cine ştie… Cu erodarea ţărmului de către marea de care, se pare, nu-i nimeni interesat să-l mai protejeze cu diguri şi terasamente, cu alterarea lumii arhaice de către invazia kistch-ului, prost-gustului şi intereselor imobiliare, cu poluarea şi a naturii şi a omului – cu toate acestea deci, îmi este greu să cred că tot aici vor trăi şi copiii noştri clipele minunate, lipsite de griji şi inhibiţii, pe care le-am trăit noi. Cât o mai fi însă, noi vom veni şi ne vom bucura de această lume boemă. Când n-o mai fi… nu ştiu, dar sper să nu ne transformăm în „vânători” de all-inclusive.

La cherhanaua pe care o vizam nu-i loc nicăieri, nici măcar la mesele în soare. Mergem deci la următoarea, cocoţată pe malul abrupt din care an de an se mai prăvăleşte câte-o bucată, unde găsim masă liberă, dar… mâncare nu prea găsim. N-au borş de peşte (!), n-au salată de icre (!), ce-i mai interesant este că nici furculiţe n-au, ne aduc linguri să mâncăm peştele şi motivează că le-au plecat clienţii cu tacâmuri cu tot. Bine că au farfurii… Pe de altă parte, ca amplasare şi privelişte, această cherhana este locul ideal. De la terasă sau de la ferestrele zonei închise se vede ţărmul întregii Vămi, până spre bulgari, cu miile de trupuri întinse la plajă, cu înotătorii care dispar şi apar dintre valuri, cu bărcile de pescari trase pe nisip şi năvoadele întinse în larg, cu corturile, umbrelele şi terasele de lângă apă, cu malul rupt şi arid şi vegetaţia care-l îmbracă sporadic, dar încăpăţânat. Simţi în nări mirosul puternic de sare şi alge în putrefacţie, amestecat cu fumul grătarelor pe care se rumeneşte calcanul. Auzi loviturile cu care talazurile mai înghit o fărâmă din uscat, vocile vesele din toate părţile, lătratul unui câine ce se luptă înot cu un băţ, croncăniturile agresive ale pescăruşilor şi muzica rock a vamaioţilor. Şi apoi te gândeşti că pleci şi te apucă depresia…

Nu plecăm însă atât de repede, căci ce am mai găsit de mâncare la cherhana nu ne-a ajuns mai deloc. Ne oprim deci şi la Canapele, pentru o pizza. Şi o bere nefiltrată, cine nu conduce. Niciuna nu-i genială, dar merg, iar decorul cu poze alb-negru cu trupe celebre, motocicleta din mijlocul terasei şi canapeaua moale pe care o ocupăm ne amintesc de ce trebuie să trecem pe la Canapele măcar o dată în fiecare vară. O ultimă oprire o facem la gazdă pentru a plăti şi a ne lua bagajele, apoi o pornim spre casă. La întoarcere, drumul este considerabil mai aglomerat decât la dus, aşa că facem cam patru ore. Totuşi, ţinând cont de ce aud de la colegii mei care au făcut câte şapte ore la dus, sâmbătă dimineaţa, şi încă cinci la întors, duminică seara, ajung la concluzia că am fost inspiraţi în ambele situaţii.

La ora 21 suntem în casă unde ne lăsăm rucsacii şi pornim în viteză spre Zone Arena pentru a prinde şi concertul Gary Moore. Spre bucuria noastră, când ajungem acolo abia a început, aşa că putem asculta superbul blues cu melodicitate europeană pe care nord-irlandezul îl propune încă din anii ’60 –  Days of Heros, Empty Rooms, Blood of Emeralds, Old Wild One, Out in the Fields, dar mai ales superbele Still Got the Blues şi Parisienne Walkways – iar uneori în viaţă poţi simţi iluzia că le-ai avut pe toate.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Litoral and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s