Serbia şi Muntenegru

Ziua 1

Tura de vară de anul acesta nu este dedicată în totalitate muntelui, în sensul că, pe lângă timpul mult petrecut pe drumuri, o parte a vacanţei se va desfăşura pe litoral. Suntem în total 35 de oameni grupaţi în 9 maşini: Bacea, Babau, Alinuţa, Ozi, Magda, Andrei, Frisky, Wizard (toţi aceştia fiind plecaţi deja de o săptămână când pornim şi noi la drum), Maria, Kilo, eu, Paul, Ioana, Emil, Livia, Vlăduţ, Mirela, Alex, Ancuţa, Vladimir, Mădălina, Marean, Monica, Hike, Sebe, Lollek, Iulia, Iulian, Sorin, Elias, Leonidas, Vali, Dana, Pre2 şi Mateo. Sâmbătă dimineaţa, 7 august, Maria şi Kilo ne preiau de acasă, îndesăm cum putem bagajele în portbagaj, ne îndreptăm spre punctul de întâlnire cu restul lumii (o benzinărie din Militari), apoi ţinem drumul întins pe autostrada spre Piteşti – Craiova – Drobeta Turnu Severin. Aici facem o pauză mai lungă pentru degustare de bragă – foarte bună şi răcoritoare băutură, dulce şi amară în acelaşi timp, al cărei singur inconvenient este accelerarea considerabilă a digestiei. Trecem frontiera pe la Porţile de Fier, unde avem de aşteptat cam un ceas; din fericire, îl recuperăm din diferenţa de fus orar.

Şoseaua îngustă, foarte pitorească şi slab circulată, continuă acum printre Dunăre şi Parcul Naţional Djerdap. Facem un popas de regrupare într-un loc înalt, de unde se văd Cazanele Mici ale Dunării în toată măreţia şi sălbăticia cataractelor, unde adâncimea fluviului este cea mai mare (120 de metri), iar cursul sinuos a săpat un canion greu navigabil. Tot aici, de pe malul românesc opus, între Eşelniţa şi Dubova, Golful Mraconia este vegheat de sculptura lui Decebal cu însemnarea „Decebalus Rex Oragan Fecit” – cel mai înalt edificiu în piatră din Europa, având 55 de metri. Nu după mult timp ajungem lângă ruinele Cetăţii Golubac (sau Golubăţ), vis-a-vis de Moldova Nouă. După ce trecem pe sub vechile arcade ce îmbracă acum şoseaua, o parte din ele stâncă, o parte fortificaţii medievale, facem o scurtă oprire pentru a admira zidurile care, deşi construite în secolul al XIV-lea, încă se înalţă semeţe pe stâncă şi se oglindesc în Dunăre. Priveliştea trebuie să fie şi mai frumoasă noaptea, căci sârbii au grijă de vestigiile lor şi, pe lângă faptul că le-au consolidat, au montat reflectoare care să lumineze bătrânele ziduri.

Drumul ne poartă, ocolit şi cotit, în susul fluviului, prin Veliko Gradiste (de unde părăsim frontiera cu România), iar după Požarévac intrăm pe autostrada spre Belgrad. Ne luăm bon la intrare, pe baza căruia plătim la ieşire 2 € – ne bucurăm că, deşi moneda oficială este dinarul şi ne e clar că va trebui să schimbăm nişte bani, aici putem încă să achităm în euro. Dispozitivul GPS împrumutat de la Ţache nu ne este de mare folos în această zonă a Europei, deşi Kilo a încercat să actualizeze hărţile; de fapt, acestea apar în regulă, dar aparatul nu poate configura traseul. Ne descurcăm totuşi cu ajutorul hărţii lui Vladimir şi a staţiilor walkie-talkie şi reuşim să ajungem la Spirit Hostel, în centrul istoric al capitalei sârbe (Stari Grad), acolo unde este cazată cea mai mare parte dintre noi. Restul, vreo şase oameni care s-au anunţat mai târziu, a găsit cazare la un hostel din apropiere. Hostelul, proaspăt renovat, arată foarte bine, iar cazarea cu micul dejun inclus ajunge la 15 € de persoană – camerele costă diferit în funcţie de câţi oameni încap, dar împărţim egal între noi.

După ce ne lăsăm bagajele şi ne schimbăm de hainele de drum, ieşim la plimbare, înarmaţi cu o hartă luată de la recepţie pe care gazda ne-a însemnat cu pixul unde ne aflăm şi unde vrem să ajungem. Obiectivul cel mai important este mândra Cetate Kalemegdan, în care intrăm prin Poarta Vidin, trecem prin Poarta Carol al VI-lea şi urcăm treptele spre meterezele paralele cu cursul Râului Sava. Cetatea are la temelii castrul roman Singidunum, ce delimita în secolul al III-lea î.e.n. imperiul de barbarii Europei centrale; împăratul bizantin Iustinian I a reconstruit cetatea în secolul al VI-lea şi, deşi puterile care au deţinut Belgradul s-au tot schimbat în următoarele secole (sârbi, avari, bulgari, din nou bizantini, unguri, otomani şi austrieci), cetatea s-a păstrat în cea mai mare parte. Noi şi importante fortificaţii i-au fost aduse de despotul Stefan Lazarević la începutul secolului al XV-lea, apoi în secolul al XVIII-lea, când austriecii au reconstruit şi modernizat cetatea.

De pe meterezele lungi de lângă Turnul Stefan se vede confluenţa Râului Sava cu Dunărea, iar la ora la care ajungem noi şi un superb apus prelungit, roşu-incandescent, întins peste apă şi peste cartierele noi ale Belgradului, leneş şi adormit parcă de căldura zilei de vară. În lumina amurgului, când felinarele încep să se aprindă, admirăm modul în care municipalitatea sârbă are grijă de moştenirea sa istorică. Cetatea este excelent păstrată şi consolidată, iar interiorul ei este brodat cu atracţii moderne care sunt în aşa fel integrate încât nu ştirbesc cu nimic frumuseţea arhaică a locurilor: parc cu bănci şi zone de joacă pentru copii, cinematograf şi terase de vară chiar între ziduri, terenuri de baschet şi tenis, cluburi de concerte şi o grădină zoologică. Nu lipsesc turlele de biserici şi nici un muzeul al armatei, anunţat de artileria de tunuri ce-i păzeşte intrarea. Intrăm în zona preferată de promenadă a belgrădenilor, tivită cu tarabe la care diverşi artizani încearcă să-şi vândă marfa, în special turiştilor străini, fapt dovedit de acceptarea euro ca mod de plată.

Ne continuăm plimbarea pe străduţele pietonale centrate în jurul arterei Knez Mihailova. Clădirile de influenţă austriacă sunt superbe, foarte bine păstrate în urma unei munci de consolidare şi renovare evidente, fie colorate, fie sobre, dar toate luminate de reflectoare care să le pună în evidenţă liniile elegante şi stucaturile cochete. Între ele se întind terase vesele şi pline de turişti, intersectate de ateliere de artă stradală şi mici buticuri ambulante. Dacă ajungi în Belgrad, nu trebuie să eviţi una dintre cele mai vechi străzi ale oraşului, amenajată pentru prima dată de romani în secolul I e.n. – Kralia Petra I, pe care se regăsesc clădirea Băncii Naţionale, Catedrala (Saborna Crkva), Patriarhia Ortodoxă şi cel mai vechi restaurant (numit „?”). Tot aici, în secolul al XIX-lea, s-au deschis prima farmacie din Belgrad şi primul hotel, care însă nu au rezistat vremii.

Înarmaţi cu dinarii proaspăt achiziţionaţi, ne căutăm loc de mâncat şi băut. Prima parte o rezolvăm rapid într-o patiserie de pe un gang lăturalnic, dar găsirea terasei perfecte constituie o adevărată provocare. În căutarea noastră trecem prin frumoasa Piaţă a Republicii, unde statuia Prinţului Mihail este încadrată de Teatrul Naţional şi Muzeul Naţional Sârb. Aici se ridica odată Poarta Stambul, cea mai mare şi mai frumoasă, construită de austrieci pentru a încadra drumul comercial ce ducea la Istanbul. În apropiere găsim şi mult dorita terasă, unde comandăm bere pe săturate – ceva neaoş sârbesc, fără mari pretenţii, dar tare bună la momentul respectiv, după o zi întreagă de drum şi oboseală. Nu-i de mirare că odată întorşi la hostel adormim în drum spre pernă.

Ziua 2

Ne trezim dis de dimineaţă şi ne înfruptăm din micul dejun pus la dispoziţie de hostel: cereale, dulceaţă, pâine prăjită, lapte, suc de portocale. În timp ce Paul merge la o biserică din apropiere, eu mai dau o tură prin cetate şi mă minunez încă o dată de cât de frumoase sunt acele cotloane ireproşabil conservate, în care misterul medieval se împleteşte cu zumzetul turistic modern. Şi nu pot să nu mă întreb de ce n-ar avea succes ceva asemănător la Curtea Domnească de la Târgovişte. Asta ca să nu mai spun că labirintul de străduţe pedestre din centrul Belgradului arată cum ar putea să fie şi centrul vechi al Bucureştiului, dar nimeni nu-şi dă osteneala să-l facă aşa.

De la hostel plecăm cu totul pe la ora 11, urmând să mai facem o oprire în capitala sârbă. În apropierea unor ruine de secol XX – urme pe care sârbii nu vor să le şteargă (şi bine fac) ale bombardamentelor NATO – se află Templul Sfântul Sava, cel mai mare edificiu ortodox din lume. Deşi primul proiect de construcţie a demarat în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, clădirea actuală datează din a doua treime a secolului XX şi are ca fundaţii locul unde se spune că Sfântul Sava, fondatorul ortodoxiei sârbe şi o importantă figură medievală, a fost ars de Sinan Paşa în secolul al XVI-lea. Monumentala biserică se încadrează în stilul bizantin-sârb, cu domuri largi, marmură, granit, precum şi viitoare vitralii şi mozaicuri murale. Atenţie, exteriorul te poate înşela: clădirea nu este gata şi o scurtă incursiune în interior arată cât de mult mai este de muncă. Chiar şi cu pereţii goi, spaţiul imens, în toate direcţiile, pare că te striveşte; mă întreb cum va fi la final, cu toate crucile, mozaicurile, pavajele şi vitraliile la locul lor.

În timp ce părăsim capitala sârbă, mă gândesc la un singur lucru: clar, Belgradul merită mult mai mult de o zi. Drumul lung pe care-l străbatem este asezonat cu mici „picanterii”, precum experienţa lui Alex cu poliţia în urma depăşirii vitezei legale (din fericire, deznodământul unei conversaţii din mâini se soldează doar cu un avertisment verbal) sau micii sârbeşti în chiflă, cu salată gratuită alături. Urmăm traseul Belgrad – Veliki Crljeni – Cacak – Uzice (urâţel şi comunist oraş) – Prijepolje. Încă de pe la Cacak, drumul părăseşte zonele de câmpie şi dealuri şi intră în serpentine şi tuneluri, pe la baza versanţilor muntoşi; de acum înainte, numai aşa vom merge. Suntem însoţiţi permanent de calea ferată care taie deseori stânca sau traversează văile pe deasupra noastră. Ne amintim oarecum de Defileul Jiului, doar că rar însoţim vreun curs de apă, iar succesiune de curbe strâns gâtuite de munţi parcă nu se mai termină.

Acesta este peisajul în care trecem frontiera cu Muntenegru. Ne cumpărăm vinietă (de acum plătim în euro), apoi o ţinem lungă spre Bijelo Polje – Mojkovac – Parcul Naţional Biogradska Gora. Avem ocazia să primim acum o mică mostră a afirmaţiei: altitudinea medie în Muntenegru este 1000 de metri. În Biogradska Gora ajungem după apusul soarelui, aşa că bariera este ridicată şi nu plătim taxă de intrare în parcul naţional. Pentru că ne găsim loc de cort oarecum în afara spaţiului amenajat şi luminat, nu plătim nici taxa de campare. Dar, ca referinţă, acestea sunt tarifele – câte 2 €: de maşină pentru intrat în parc, de persoană şi de cort pe noapte pentru campat. Ne regrupăm cu lumea, inclusiv cu cei plecaţi de o săptămână prin Croaţia, ne punem corturile, luăm masa, profităm de grupurile sanitare decente şi eu şi Paul alegem să băgăm somn. Este prima noapte la cort în care eu mor de cald. În mod paradoxal, lucrurile nu se vor schimba nici când vom trece la o altitudine mai mare.

Ziua 3

Ne trezim devreme şi ne strângem calabalâcul, pentru a fi siguri că toate lucrurile sunt la locul lor. După un mic dejun rapid, ne gândim că ar fi interesant să facem o tură de lac – Biogradsko Jezero. Ne punem bocanci, dar vedem în scurt timp că nu ar fi fost nevoie, pentru că poteca din pădure este bine bătută. Recunosc faptul că-s impresionată de amenajările pe care le-au făcut administratorii parcului în camping şi în jurul lacului: indicatoare, jgheaburi pentru izvoare, băncuţe umbrite şi chiar foişoare de unde poţi admira întinderea apei şi culmile cu stânci şi păşuni din jur. Interesant este pasajul lung din lemn construit pe deasupra Biogradsko Rijeko şi a unei „păduri” de brusturi cu frunze imense; ca reper, Kilo îşi pune o frunză pe umeri, ca pe un poncho, şi-l cuprinde fără probleme. Apa lacului este în cea mai mare parte curată şi limpede încât se văd peştii, dar are şi zone mlăştinoase, cu arbori iubitori de umezeală crescuţi pe mici petice de pământ inundate de valuri. Locul este într-adevăr tare frumos, iar aerul curat, uşor umed, te îndeamnă să mai stai.

Dar noi avem ceva drum de bătut şi astăzi, aşa că pornim cu avânt pe direcţia Mojkovac – Bistrica – Rudaci – Žabljak. La scurt timp după ce trecem de Mojkovac se văd primele culmi abrupte şi foarte apropiate ce formează sălbaticul Canion Tara, care, cu cei 1300 de metri ai săi, este cel mai adânc din Europa. Cu cât înaintăm pe serpentine spre inima canionului, cu atât imaginile ne taie mai des respiraţia. Casele răsfirate pe versanţi încearcă parcă să îmblânzească peisajul, dar stâncile prăpăstioase, coturile bruşte pe care le face şoseaua şi senzaţia că eşti strâns ca într-o menghină de cele două maluri spun altă poveste – aceea că aceste locuri nu vor fi niciodată în totalitate domesticite de om. Oprim la cel mai mare şi mai cunoscut pod de pe Râul Tara, numit Đurđevića. El a fost construit la sfârşitul perioadei interbelice de Regatul Iugoslav între localităţile Budečevica şi Trešnjica, iar picioarele sale lungi de 172 metri şi arcuite (cel mai mare arc are o deschidere de 116 metri din lungimea totală de 365) dau măsura adâncimii canionului şi a dorinţei omului de a-l cuceri. La momentul inaugurării sale, acesta era cel mai mare pod arcuit din beton, destinat traficului auto, din Europa. Îl traversăm aproape în întregime, minunându-ne de măreţia construcţiei, dar mai ales de frumuseţea sălbatică a peisajului. Pe mijlocul arcului cel mare se poate face bungee-jumping, chiar deasupra apelor repezi şi extrem de turcoaz ale râului. În jur şi pe luncă, largă aici, vedem case, păşuni, livezi, dar şi codri deşi din care ies semeţe stâncile şi mai aruncă din când în când câte un bolovan enorm în albia râului.

De la pod până la Žabljak nu mai este mult, iar odată ajunşi în această staţiune suntem în buza Parcului Naţional Durmitor din care se văd deja, sure, mândre şi neprietenoase, primele stânci. Facem aprovizionarea la un supermarket, mâncăm ultima masă gătită la un restaurant din zonă (plăcinta cu brânză şi foi de viţă este delicioasă), apoi urcăm ultimele pante până în Ivan Do – campingul de la baza masivului Durmitor. Aici, în timp ce instalăm tabăra, un moş hotărât ne anunţă tarifele, într-un amestec de sârbă, engleză şi germană: 0.5 € plătiţi o dată taxă de staţiune turistică şi câte 2 € pe noapte maşina, cortul şi persoana. În plus, vom afla noi ulterior, fiecare zi petrecută pe traseu este taxată de rangerii montani cu câte 2 € de persoană (dacă ai ghinionul să te întâlneşti cu ei).

După ce am înălţat un adevărat cartier într-un colţ de camping numai al nostru, pornim într-o scurtă explorare a locurilor, mai precis un tur în jurul lacului, Crno Jezero, întins de la poala masivului. Peisajul, scăldat în razele aurii-roşcate ale după-amiezii târzii, este tare frumos, căci vezi cum din apa albastră răsare pădurea, apoi stânca semeaţă, pe alocuri înzăpezită, iar dincolo de ea mai rămâne doar bolta senină. Aerul curat şi înmiresmat te îmbată, iar apa călduţă te cheamă la o baie. Facem astfel un înconjur de lac şi observăm din nou că locurile sunt amenajate cu bănci, trepte şi panouri informative. Aflu astfel că lacul este format din Veliko Jezero (cel mare şi mai puţin adânc, 24,5 metri) şi Malo Jezero (cel mic şi mult mai adânc, 49,1 metri), despărţite de promontoriul numit Osredak, ce gâtuie apele şi dă naştere celor două lacuri care comunică printr-o strungă. La fund, există două fluxuri în circulaţia apei, căci lacul alimentează două cursuri importante de apă: când nivelul este ridicat, Malo Jezero se revarsă în Veliko Jezero şi, printr-un izvor, ajunge în Râul Tara; când nivelul este scăzut, revărsarea se face invers şi astfel se îmbogăţeşte Râul Komarnica. În dreptul pontonului de unde se închiriază bărci se află şi un restaurant rustic şi pitoresc, unde poţi uita de conserve şi hrană uscată.

Seara se termină cu o repriză de (un fel de) fotbal american din care Mateo iese cu un deget vătămat bine, iar corturile scapă toate întregi printr-o mare minune. Mâncăm pe măsuţele din lemn la lumina frontalelor, apoi trecem la sacii de dormit. Mâine se anunţă traseu lung, aşa că odihna este bine-venită.

Ziua 4

După micul dejun şi pregătirea bagajelor de o zi, pornim la ora 9 în traseu. Nu toată lumea părăseşte tabăra, Paul numărându-se între cei care rămân, dar cei mai mulţi ne măsurăm puterile cu un traseu destul de lung. Marcajele sunt tot timpul aceleaşi, punct roşu şi bandă roşie, aşa că de bază rămâne harta, mai ales că avem două variante de a ajunge la destinaţie şi vrem să abordăm una la urcare şi alta la coborâre. Plecăm de la Ivan Do (1468 m) pe drumul de lângă tabără, la scurt timp facem stânga şi coborâm puţin, apoi urcăm timp de aproximativ un ceas prin pădure. Urcuşul pe piciorul Kamenjača nu este foarte obositor când ai rucsac uşor, doar că trebuie să menţii un ritm constant şi susţinut. Încă înainte de a ieşi din codru se văd tot mai bine crestele Durmitorului, dar după ce dăm în golul alpin imaginea este extrem de frumoasă. Ne oprim la un punct de belvedere, la bifurcaţia traseelor, pentru a admira stâncile mândre şi prăpăstiile abrupte, apoi facem brusc dreapta, direct în sus pe versant culmii Korita. Trecem pe lângă o colibă din lemn, prea mică pentru a fi stână, apoi tot în sus, printre bolovani şi jepi, urcăm din greu până sub Obla Glava (2303 m), de unde panorama dezvăluie vârfurile Paljevine (2160 m) şi Čvorov Bogaz (2152 m).

Urmează o coborâre pe Biljegov Do, deprimant de lungă şi solicitantă la genunchi şi atenţie, apoi începem să urcăm din nou, susţinut şi abrupt, pe culmea Valoviti Do, pe şi printre bolovani, pe lângă Kleknata Glava (2179 m) traversăm două petice de zăpada ce au supravieţuit verii şi ne alimentăm bidoanele cu apă dintr-un izvor mineral. De aici urcuşul devine şi mai greu, o dată pentru că panta se accentuează, dar mai ales pentru că bolovanii mari, uşor de escaladat, au lăsat loc grohotişului mărunt şi parşiv, aşa că ne găsim destul de greu echilibrul într-un amestec de pietre, nisip, praf, soare arzător şi sudoare. După mult efor intens, ajungem într-o şa (2351 m) de unde se vede priveliştea încântătoare a locurilor de unde venim, dar şi cea ameţitoare a ceea ce este după zidurile de piatră pe care am urcat. În faţă se desfăşoară vârfuri şi stânci pe care se observă clar vârsta geologică prin sedimentele succesive, ca straturile unui tort cu multe feluri de cremă: Devojka (2440 m), prelungirea Ćuskija, muchia Balje Greda, Škrčko Ždrijelo (2114 m), Prutaš (2393) şi începutul căldării Škrka.

Din şa până pe vârf mai avem cam o oră de urcat în serpentine strânse, dar măcar grohotişul s-a încheiat. Avem de cocoţat câteva stânci, nimic greu, dar dificil de gestionat când te întâlneşti cu grupuri care coboară pe aceeaşi potecă îngustă. În sfârşit ajungem pe Bobotov Kuk (2522 m), cel mai înalt din Munţii Durmitor, după cinci ore şi jumătate de la plecare. Cei mai harnici şi mai rapizi din grup sunt aici de mai mult de patruzeci de minute, aşa că facem o poză de grup, ne scriem numele în caietul baricadat într-o casetă metalică şi o parte începe coborârea. Eu rămân să-mi mănânc sanvişurile şi să admir peisajul ameţitor şi copleşitor din jur. Acum Škrka se vede în întregime, largă, adăpostind cele două lacuri, Veliko Škrčko Jezero şi Malo Škrčko Jezero, şi având ca protecţie Gruda (2302 m), culmea Planinica cu vârful omonim (2330 m), Bezimeni Vhr (2487 m) şi, bineînţeles, vârful dominant pe care ne aflăm.

După jumătate de oră de stat la soare şi vânt, începem să coborâm, urmând să mergem o vreme pe acelaşi traseu. În şa îi regăsim pe cei mai mulţi din grup, care au ales să ia prânzul consistent aici. Noi ne continuăm coborârea pe grohotişul despre care am vorbit deja, doar că acum este şi mai greu decât la urcare, mai ales că pietrele instabile se prăvălesc la tot pasul. După peticele de zăpada intrăm pe un teren „normal”, continuăm să coborâm, apoi urcăm şi la scurt timp după ce începem din nou să coborâm se despart şi traseele, chiar înainte de Biljegov Do. De aici o luăm abrupt în jos, pe cărarea ce trece printre Sagorele Ploče (2120 m) şi Prta (1965 m). Poteca, după ce coboară destul de vertiginos, se cuminţeşte pe o curbă de nivel ce străbate grohotişul de deasupra căldării Lokvice. Ajungem la stâna cu acelaşi nume unde se află şi un izvor, bucurie atât de rară în aceşti munţi, apoi ne continuăm traseul într-o urcare şi o coborârea uşoare pe Brojišta şi Indini Dolovi, de unde ieşim în traseul iniţial, cu puţin înainte de a intra în pădure. Continuăm coborârea pe la umbra codrului şi în jur de ora 18 ajungem înapoi la tabără.

Cu toţii ne dorim să facem duş, mai ales că acesta intră între facilităţile campingului. Apa este însă… extrem de rece, iar duşul în sine tare traumatizant. Urmează două polare suprapuse şi supă fierbinte, foarte condimentată. Nici nu ştiu când adorm după o zi lungă şi obositoare, dar, în timp ce dorm şi visez cine ştie ce, simt şi cum se instalează celebra febră musculară.

Ziua 5

Mai avem o zi de munte, în care toată lumea e de acord că am putea face un traseu mai scurt. Chiar şi pentru alegerea făcută, Masivul Meded, există o variantă redusă, un fel de „preview”. Plecăm deci tot pe la ora 9 spre malul Crno Jezero de unde începe cărarea; chiar la intrarea pe ea ne prinde din urmă un ranger care ne taxează – că, deh, ieri tot scăpasem. Mergem în direcţia amenajărilor de schi, dar înainte de Mioč Poljana (1569 m) se face o bifurcaţie, iar noi continuăm pe braţul drept, spre Orin Katun. Urmează un urcuş prelung şi destul de obositor prin pădure, iar după o oră şi jumătate de la plecare ieşim în golul alpin, de unde vedem începutul crestei, masivă ca o cetate. Continuăm să urcăm, dar zonele abrupte alternează cu unele mai molcome, iar după ce trecem de Struga (1920 m) mergem mai mult pe curba de nivel ce traversează grohotişul, pe lângă căldarea imensă Velika Kalica. Poteca ne duce fără prea multe ocolişuri la cel mai mare gheţar din zonă, Debeli Namet – aflat la baza crestei verticale, definite de Savin Kuk (2319 m) şi Istočni Vhr (2445 m). Pe un tăpşan din partea inferioară a gheţarului ne aşteaptă un refugiu alpin în care alţi turişti fac ceva de mâncare. Aici ne odihnim, mâncăm ceva şi admirăm peisajul, după care grupul nostru se sparge în două: cei care mai stau o vreme la lene şi se întorc pe acelaşi traseu şi cei care merg mai departe, pe creasta Meded.

Cum azi mă simt masochistă, mă situez în al doilea grup, ţinând ca de obicei coada. Urcăm pe o cărare care duce de la refugiu direct în şaua de deasupra (2145 m), de unde se vede bine o parte a crestei pe care n-o parcurgem – Terzin Bogaz (2303 m). Din şa facem dreapta şi ţinem linia destul de „sexy” a masivului, alternând pasajele de urcuş din greu cu cele de echilibristică pe poteca îngustă de pe muchie. Urcăm astfel pe Južni Vhr (2285), unde ne regrupăm (adică restul lumii mă aşteaptă pe mine), coborâm puţin pentru a urca din nou pe Severini Vhr (2287 m), apoi coborâm mult în V-ul destul de proeminent care împarte creasta în două şi ne continuăm urcuşul pe culmea Devojka, cu ultimele două vârfuri (2160 m şi 2223 m). În capăt de tot, pe un meterez impunător, ne întâlnim cu alt grup de prieteni de-ai noştri, care au pornit mai târziu şi au ales să abordeze creasta din această direcţie. Momentul este numai bun pentru masa de prânz (este deja ora 14), discuţii şi fotografii. Peisajul este maiestuos şi, cum vremea e senină, se vede toată această parte a Durmitorului, inclusiv traseul-circuit făcut ieri şi lacul cu campingul nostru. După minute bune de relaş, grupul cu care ne-am întâlnit îşi continuă drumul în direcţia din care venim noi, iar grupul nostru începe coborârea.

În prima şa (2170 m) se despart două trasee: cel din dreapta, pe care au urcat amicii noştri şi cel din stânga pe care ne încolonăm noi. Nu-i uşor să cobori când pietrele, grohotişul şi noroiul se amestecă magistral, iar beţele îmi sunt de mare folos. Chiar şi aşa, simt că înaintez cu viteza melcului, consolarea fiind imaginea superbă care mă însoţeşte permanent – cea a Crno Jezero, întins şi albastru, cu strunga ce-l gâtuie în mijloc şi arborii seculari ce-i brodează malurile. Grohotişul începe să lase loc jepilor, a căror atingere nu pot spune că mă încântă, mai ales după două zile de prăjit la soarele alpin. Coborârea se termină şi urmează un scurt urcuş, la finalul căruia se intră în pădure. De aici mergem pe Indini Dolovi, iar la un moment dat cărarea se contopeşte cu cea pe care am parcurs-o ieri la începutul, respectiv sfârşitul, traseului. De aici coborâm pe Kamenjača până la drumul ce ne duce la corturi.

Ajungem mult mai devreme decât ieri (sunt orele 16:30), iar eu decid să las duşul pe mâine dimineaţă (când, poate, va fi fierbinte), preferând să fac acum o baie în lacul cu unde mult mai calde. Mă întâlnesc cu Paul, care tocmai se vine de la o astfel de baie, dar face cale întoarsă cu mine. Aşa cum mă aşteptam, după o zi foarte caldă apa este şi ea primitoare. Înot puţin, mă bălăcesc, simt curenţii reci şi calzi cum şerpuiesc printre picioarele mele, apoi ies ca o şopârlă la soare. Ne întoarcem la cort, căci ne-am dat întâlnire cu alţii pentru o scurtă tură în staţiune, să mai cumpărăm d-ale gurii şi să ne plimbăm puţin pe străzi.

Facem alimentarea din supermarket, vedem cum stă treaba prin zonă, apoi vizităm o expoziţie fotografică ce înfăţişează această parte a Balcanilor de la începutul până la finalul secolului al XX-lea. Câteva imagini sunt impresionante, mai ales cele cu nămeţi copleşitori, care îngropau întregul Žabljak, dar şi cele cu lacurile văzute din înălţimea crestelor. Reveniţi la tabără, avem motiv de sărbătoare, căci este ziua lui Vladimir. Se bea, se mănâncă, se glumeşte şi se cântă la chitară, dar teritoriul cel mai moale şi mai dulce rămâne sacul de dormit, în care mă refugiez pentru o ultimă noapte dormită la munte, sub cerul senin, limpede şi uşor sticlos.

Ziua 6

Din Durmitor până în partea sud-estică a ţării unde vrem să ajungem pe litoral este destul de mult de mers, aşa că trebuie să ne strângem lucrurile şi să pornim la drum înainte de orele prânzului. Direcţia este Šavnik – Nikšić, iar în timp ce şoseaua lasă în urmă crestele acestor Balcani stâncoşi, în jurul nostru se desfăşoară un peisaj pitoresc, rural, cu gospodării rustice, căpiţe, livezi şi acareturi, care apoi se închide între dealuri urcate şi coborâte în serpentine. Ajungem astfel, pe un drum îngust, contorsionat şi pândit de prăpastie, la Ostrog – centrul actual al ortodoxiei muntenegrene, un complex format din două mănăstiri şi anexe. Trecem cu maşina pe lângă prima mănăstire, cea de „jos” (de unde admirăm peisajul pe care îl descrie larg Câmpia Bjelopavlići), după care şoseaua ne duce într-o parcare din care mai avem de urcat nişte trepte până să ajungem la Mănăstirea Sveti Vasilije din Ostrog, despre a cărei existenţă se consideră a fi una dintre minunile sfântului care i-a dat hramul. Adevărul este că e greu să-ţi poţi închipui cum, în secolul al XVII-lea, cineva a putut să ridice pe o fundaţie aproape verticală, în stânca din Ostroška Gora, aşa un aşezământ. Nu-i de mirare că locul este intens căutat de pelerini sau simpli turişti, iar coada pentru intrarea în biserică prevesteşte mai bine de un ceas de aşteptare. Acesta este motivul pentru care se decide să ne mulţumim cu ce vedem pe afară şi să repornim la drum, deşi eu şi Paul suntem tare dezamăgiţi că nu putem vedea acest lăcaş, fie el minune sau nu.

Urmează un segment de drum cel puţin interesant. Urmând indicatorul ce ne vorbeşte de Podgorica, dăm de un drum cu asfalt proaspăt turnat, foarte bun şi dubios de liber, care, la un moment dat, se… termină. În mijlocul pustietăţii muntelui. E clar că se lucrează, iar muncitorii ne arată tot înainte. Adică pe un drum ce cu greu ar putea fi numit forestier, un fel de potecă mai lată, şerpuită şi umbrită de arbuşti, ce pare a duce nicăieri… sau, oricum, p-acolo. Evident că nu apare pe nicio hartă, dar noi ne încăpăţânăm să continuăm. După ce trecem pe lângă câteva case răzleţe, ajungem la o cale ferată, o traversăm şi abia apoi începe a se întrezări un fel de aşezare mai compactă. Întrebăm în dreapta şi-n stânga şi ni se confirmă că, cel puţin direcţia, e bună; nu putem spune acelaşi lucru şi despre drum. Cred că s-au crucit oamenii de-acolo văzând două maşini cu număr străin, a noastră şi a lui Andrei, hălăduind pe coclaurile cunoscute numai lor. Aşa, cu chiu cu vai, dăm într-un drum european, facem stânga şi intrăm în Danilovgrad şi, implicit, din nou în grafic (şi pe hartă).

De aici până în capitala Podgorica o ţinem lungă, dar după ce trecem de depresiunea în care se află aceasta şi urcăm iarăşi în serpentine, părăsim drumul principal pe o bretea ce se desprinde în stânga şi coboară spre coada celui mai mare lac din Muntenegru, Skadarsko Jezero, un imens petic albastru la graniţa cu Albania. Drumul este îngust şi prost întreţinut, iar curbele „agrafă-de-păr”, pantele abrupte şi asfaltul prost pun la grele încercări maşina de care şi mie îmi e milă, darămite ce-o fi în gândul lui Kilo… Cu viteză minimă, hurducăieli frecvente şi ochii larg deschişi la peisajul mirific ce începe să se întrevadă sub noi ajungem în Rijeka Crnojevića. După cum am spus, ne aflăm la coada lacului, acolo unde malurile largi în alte părţi se transformă în fiorduri, iar apa devine mlăştinoasă, graţie inundărilor repetate a porţiunilor joase. Peisajul este dominat de câteva cocoaşe muntoase care ies parcă direct dintre unde, în timp ce muchiile altor coaste mai compacte coboară lin şi se prelungesc în terenuri mlăştinoase şi, apoi, se pierd sub apă.

Localitatea, aflată chiar în extremitatea cozii, pe un râu ce se varsă în lac, aduce un iz mediteranean, dar starea avansată de degradare a multor clădiri îi ştirbeşte din farmec. Aici îi debarcăm pe doi turişti francezi, autostopişti, veseli, blonzi şi arşi de soare, luaţi câţiva kilometri mai sus. Perechea face un fel de tur cu finanţare redusă al sud-estului Europei: vin din Croaţia, au stat şi ei în Durmitor, acum caută aici cazare (la gazdă), urmează să ajungă în Albania şi Grecia, de unde cu vaporul se întorc în Franţa prin Italia. Frumoasă aventură. Îi lăsăm deci pe cei doi să-şi găsească gazdă, în timp ce noi căutăm un loc unde să mâncăm. Se pare că singurul cu aspect decent este o mică terasă construită la baza podului din piatră care este, după câte aflăm, principala atracţie din Rijeka Crnojevića. Arcuit peste apă şi având fixat un pilon chiar în mijlocul ei, podul se aseamănă rudelor mai mari de pe rivierele bavareze şi poloneze, iar în peisajul local imprimă imaginea perenului, a timpului care stă în loc, suspendat peste râul în care se oglindeşte. Noi ne comandăm masa pescărească la capătul său umbrit de soare şi cucerit uneori de porumbei şi trebuie să recunoaştem că mâncarea este bună, iar localul foarte drăguţ – intim, primitor şi uşor cochet.

Părăsim acest oraş micuţ care are atâta potenţial, dar este crunt neglijat, şi ne întoarcem la şoseaua principală urmând o serie asemănătoare de serpentine, dar acum la deal. Mergem întins până în Cetinje, oraş fondat pe Râul Cetina în secolul al XV-lea, care a fost timp îndelungat capitala Muntenegrului, iar acum îşi păstrează prerogativul de capitală onorifică, aici aflându-se reşedinţa Preşedinţiei, dar şi leagănul ortodoxiei acestei ţări. Frumosul oraş, cu case vechi şi cochete, cu ambasade şi consulate elegante din secolul al XIX-lea, cu pieţe largi şi artere pietonale este înconjurat de munţi calcaroşi între care se numără şi Munţii Lovćen – Muntele Negru de la care îşi trage numele statul muntenegrean. Ne despărţim de grupul lui Andrei care a mai văzut o dată oraşul, lăsăm maşina în apropierea Teatrului „Zetski Dom”, traversăm principala piaţetă înconjurată de terase şi magazine de suveniruri, trecem pe lângă biserica ce deservea curtea domnească şi ajungem la Mănăstirea Sveti Petar din Cetinje. Ea a fost ridicată la începutul veacului al XVIII-lea pe ruinele altei mănăstiri, fondate în secolul al XV-lea şi distruse ulterior de veneţieni, are aspectul unei fortăreţe solide probabil pentru a nu avea aceeaşi soartă ca şi predecesoarea ei şi adăposteşte, pe lângă frumoase picturi în stil bizantin, mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul şi un fragment din Sfânta Cruce. Biserica este mică, luminoasă şi discretă, iar zidurile chiliilor, groase şi semeţe, o protejează de minune. Pereţii din cărămidă cubică, cenuşie, obţinută probabil din calcarul omniprezent, întăresc aspectul de cetate, dar avem să vedem mai târziu că multe clădiri de pe litoralul muntenegrean au aceeaşi înfăţişare. Ne mai plimbăm o vreme pe străduţele oraşului şi eu şi Paul decidem că nu ne-ar părea rău să petrecem aici câteva zile, liniştite şi boeme, fără grabă, fără orar, fără stres. Să stăm doar şi să ne bucurăm de un orăşel din care merită să vezi fiecare cotlon.

Şoseaua ne duce tot mai aproape de Marea Adriatică şi cum ieşim din cotul unei curbe aceasta ni se înfăţişează undeva jos, străjuită de coastele falnice ale ultimilor munţi şi poleită cu aurul apusului. Este o adevărată încântare să o priveşti de la înălţime, prin aburii din amurg şi pânza pe care ultimele raze o ţes deasupra valurilor. De-a lungul litoralului începem să mergem de-abia după ce ajungem în Budva şi cotim stânga. De acum avem în permanenţă în partea dreaptă marea şi resorturile turistice care o însoţesc precum mărgelele înşirate pe o aţă, în timp ce în stânga versanţi urcă brusc chiar de la şosea, iar pe vârful multora se află câte o bisericuţă, în stilul clasic muntenegrean: mică, simplă, cu o clopotniţă descoperită şi ziduri din piatră.

Chiar la ieşirea din Sveti Stefan se face la dreapta un drum secundar ce ne conduce în camping – Crvena Glavica. Aici au ajuns deja câţiva din grupul mare, iar alţii vor veni în timp ce punem cortul. Taxa: 11 € pentru două persoane, un cort, jumătate de maşină şi o noapte; mai în detaliu n-am reţinut. Primul gând este să vedem marea, cât mai avem puţină lumină. Urmăm deci artera principală a campingului care coboară tot mai mult, până când corturile se termină, apar liliecii şi începe să miroasă a sărat. În sfârşit, suntem pe malul pietros mării, căci de plajă nisipoasă nu poate fi vorba. De aici, dintre bolovani de care apa se izbeşte furioasă dar apoi îi mângâie cu gingăşie, privim ultimele gene de lumină ale zilei care tocmai se pregăteşte de somn. Ţărmul este invadat de lumini, iar între contururile seducătoare care se profilează pe cer şi pe apă cel mai distinct este al cetăţii Sveti Stefan – un promontoriu izolat, strivit de clădiri vechi şi compacte şi unit de ţărm printr-un drum îngust, ca un pod ridicat din mare. După ce ne înţesăm plămânii cu aerul salin al Adriaticii, ne întoarcem în camping, ne ridicăm „vila”, apoi facem planuri prelungi pentru a mâine, când trebuie să începem întoarcerea spre ţară.

Ziua 7

Dimineaţa mă trezeşte cu o surpriză: într-unul din w.c.-urile turceşti de la baie s-a aciuat un chiriaş mai ciudat – un arici. Cum şi de ce a ajuns acolo, nimeni nu ştie, dar se pare că tot nimeni nu-şi bate capul cum să-l scoată de acolo, pentru că e clar că singur nu poate ieşi. Bine măcar că nu-i vreun deştept care să tragă apa… Mă gândesc eu cum să fac, cum să dreg, în ce sa-l prind şi să-l înfăşor ca să-l pot ridica, iar Paul chiar îmi oferă un tricou mai vechi de-al lui pe care apoi, evident, l-aş arunca. Soluţia salvatoare mi-o dau două suluri de hârtie igienică din care scot cilindrii centrali din carton, mi-i pun pe degete şi prind cu hotărâre micul animal. Acesta este la fel de surprins ca şi mine când l-am văzut prima oară, dă să se zbată puţin (dar nu se face ghem, semn că e obişnuit cu multă lume), dar operaţiunea se încheie cu succes pe iarba din spatele grupului sanitar. Văzându-se liber, simpaticul arici o ia vitejeşte la sănătoasa printre rugii de mur, pregătit probabil să le povestească prietenilor cum a petrecut o noapte de pomină. Şi ce beţie, dom’le…

Ne strângem bagajele, le îndesăm în portbagaj şi plecăm, eu şi Paul, la plajă. Cum malul de lângă camping nu ne satisface, o luăm pe şosea înapoi până în staţiune, apoi coborâm printre case până la mare, ocazie cu care admirăm cartierul turistic aşezat în trepte deasupra mării, intim, personal şi cu influenţe greceşti, cu ghirlande de flori şi coridoare în trepte. Nici aici nu avem parte de nisip, doar de pietre mai mici. În mare este la fel, doar că se adaugă şi apa foarte rece; cea din lacul montan era mai caldă. Înot puţin, dar simt că mi se taie respiraţia, aşa că mă retrag lângă Paul pe ţărm. Nici lui nu-i vine să aprofundeze experienţa cu apa, aşa că stăm să ne uscăm şi să ne perpelim la soare. Apoi pornim într-o plimbare de-a lungul liniei malului, ba prin apă, ba pe uscat, mereu pe pietricele de care sandalele cu greu ne apară. Ajungem la cetatea din Sveti Stefan în care se pare că intră numai cei privilegiaţi, căci noi şi mulţi alţi nu avem voie. Admirăm de afară aglomerarea de clădiri între care îşi iţeşte clopotniţa şi o biserică, modul în care sunt construite atât de compact una într-alta, cu străduţe ce numai se ghicesc şi cu o exploatare la maxim a spaţiului redus, fără ca aceasta să ştirbească din armonia întregului ansamblu.

Când noi plecăm de la plajă, fiind deja ora 11, restul lumii abia vine. Aşa că ne petrecem următoarele două ore într-un restaurant din apropiere şi ne delectăm cu specialităţi din fructe de mare şi bere rece. Decidem în unanimitate că salata de caracatiţă cu mult usturoi este delicioasă. După ce ne regrupăm, plecăm înspre Budva. Aici prima pornire este să asemeni această staţiune cu Mamaia: multă culoare şi mult kitsch, tarabe de prost gust, iahturi luxoase, bâlciuri şi terase. Când intri însă în cetatea din Budva, parcă schimbi filmul şi înţelegi cu se face că această aşezare este una dintre cele mai vechi de pe coasta Adriaticii, fiind fondată în secolul al V-lea î.e.n. Influenţa veneţienilor, care au stăpânit zona pentru aproape patru veacuri începând cu secolul al XV-lea, este evidentă, căci bătrânii lupi de mare şi-au pus amprenta pe tot oraşul vechi: labirintul de străzi înguste care se deschid brusc în piaţete cu o biserică în mijloc, arhitectură mediteraneană, ziduri fortificate chiar deasupra apei. Ce mai, sunt momente când ai impresia că eşti chiar în Veneţia, doar că lipsesc gondolele şi canalele. Fascinantă cetate, iar ora pe care ne-am îngăduit-o pentru cutreierarea ei este clar insuficientă. Vreo două zile s-ar apropia de cât ar fi nevoie să descoperi cum cei care au stăpânit Budva şi-au lăsat numele între zidurile acesteia: veneţieni, austrieci, francezi, ruşi, italieni şi sârbi.

Ne continuăm drumul pe coastă, printre mare şi Parcul Naţional Lovćen, trecem prin Radanivići şi ajungem la splendidul Golf Kotor. Numit şi cel mai sudic fiord al Europei, golful este de fapt fostul canion al râului Bokelj, dispărut în mare. Aici influenţa mediteraneană este şi mai puternică, fiind prezentă peste tot, în orice casă, pod sau biserică. Venind vorba, vedem lăcaşuri de cult, poate chiar mănăstiri, amplasate pe mici insule în mijlocul apei, izolate complet de uscat. În plus, de aici lipseşte toată acea modernitate prost înţeleasă care ne-a păcălit în Budva. Astfel, fără kitsch-uri şi baliverne care să ia ochii prin lux de prost gust, peisajul marino-montan semeţ, aproape strivitor, se îmbină armonios cu creaţia omului, fie că este vorba de clădiri cochete, de biserici ortodoxe şi catolice, de mici şalupe sau chiar de corăbii gata de aventură pe mare. Şi în Kotor este evidentă prezenţa de durată a veneţienilor, care de altfel au fortificat oraşul în secolul al XV-lea, după ce fusese înfiinţat de romani (în secolul al II-lea î.e.n.), întărit de bizantini şi populat de bulgari şi sârbi. Cea care atrage din prima atenţia este Cetatea San Giovanni săpată parcă în stâncă ce priveşte golful de sus, de la cei 260 de metri pe care îi are deasupra apei. Nu avem timp să intrăm în interiorul oraşului vechi, protejat de 4,5 kilometri de ziduri înalte şi groase, dar am trecut Kotorul pe lista locurilor unde trebuie să revenim şi să stăm pe îndelete.

Serpentinele continuă să ne urce şi să ne coboare prin Munţii Lovćen, în timp ce ne depărtăm de litoral. Peisajul mediteranean îi lasă loc celui rustic, specific montan, cu locuinţe modeste, hambare, păşuni şi turme de vite. În Cetinje oprim pentru a lua o târzie masă de prânz, apoi grăbim „pasul” pe ruta Podgorica – Bioce – Kolašin – Biogradska Gora. De data aceasta nu mai campăm în parcul naţional, ci găsim un loc minunat înainte de el, cam pe lângă Sjenogoste. De fapt, l-a găsit Andrei, care a avut avans faţă de noi, însă suntem singurii „locatari”. Ce-i drept, campingul este în apropierea şoselei, deci nu ai liniştea şi aerul curat cum ar fi fost pe malul lacului, dar chiar pe lângă noi curge liniştită Tara, iar buza pădurii ne îmbracă în umbră şi umezeală. S-a înnoptat deja şi punem corturile la lumina frontalei, după care ziua lungă de drum cere somn. Iar greierii cântă…

Ziua 8

Dimineaţă, când apare şi proprietarul campingului, aflăm că cei 10 € la care se tocmise cu Andrei includ până la urmă ambele maşini, aşa că nu putem decât să fim mulţumiţi că scăpăm ieftin, asta după ce ne-am petrecut noaptea şi dimineaţa într-un loc liniştit, curat şi frumos. La 9:30 pornim din nou pe drumurile care străbat relieful interesant al Muntenegrului, direcţia fiind Mojkovac – Berane – Rozaje, după care trecem graniţa în Serbia. Chiar înainte de aceasta, serpentinele ne sunt asezonate cu ceva de care ne puteam lipsi: o maşină care duce în remorcă deşeuri şi hoituri de animale spre groapa de gunoi pe lângă care trecem. Autoturismul abia se târăşte, de depăşit în curbele dese şi strânse nu poate fi vorba, aşa că răbdăm cum putem mirosul crunt până la groapă, aflată de altfel chiar la marginea drumului şi în mijlocul unui peisaj de altfel superb. În apropiere se află şi frontiera spre zona „interzisă” Kosovo, iar aceasta se vede în numărul mare de aşezări preponderent musulmane prin care trecem, cea mai mare fiind Novi Pazar unde Andrei, care vrea să cumpere bere de la supermarket, are neplăcuta surpriză de a nu găsi niciun fel de alcool.

După mulţi kilometri parcurşi, facem o pauză mai lungă în Kraljevo unde mâncăm, iar cei care vor să mai aprovizioneze o fac acum, fie cu dinari scoşi de la bancomat, fie plătind cu card Maestro (Visa nu este primit). Ne continuăm drumul spre Kragujevac, apoi intrăm pe autostrada spre Belgrad. Nu mai ajungem însă în capitală, ci ieşim înainte de aceasta şi, după o scurtă rătăcire prin Banatul sârbesc, găsim drumul spre Smederevo. De aici urmăm indicatoarele spre Kovin şi, apoi, Bela Crkva, localitate aflată lângă salba de şapte lacuri cu acelaşi nume. Pe malul unuia dintre ele aflăm şi campingul căutat şi încercăm să grăbim „formalităţile” de cazare ţinând cont că soarele deja a apus. Găsim până la urmă pe cineva din personal care să vorbească germană şi astfel ne înţelegem la 35 € în total, asta după lungi negocieri legate de faptul că stăm numai o noapte şi că vrem să plătim în euro, nu dinari.

Toată ziua a fost caniculară, dar noi resimţim acest aspect cel mai bine acum, când nu mai suntem apăraţi de aerul condiţionat din maşină. La căldura dogoritoare, în ciuda întunericului nopţii, se adaugă umiditatea mare, aşa că aerul este aproape insuportabil. Se adaugă ţânţarii extrem de insistenţi, aşa că obţinem tabloul complet. Nu suntem prea încântaţi nici de toaletele neigienice, nici de duşul cu apă rece (acum, când nu mai este înfierbântată de soare), de care trebuie sa tragi în continuu ca să curgă. Decidem să punem corturile doar pe jumătate, adică să le lăsăm fără supra-tendă, ca să putem respira cât de cât. Ce-i drept, nu mai avem niciun fel de intimitate, dar nu mai contează dacă asta înseamnă să intre mai mult aer. După ce mâncăm, încercăm cu greu să dormim, tocmai din cauza căldurii.

Ziua 9

La 7 dimineaţa când ne trezim, pe vreme de umbră, aerul este mult mai suportabil, dar ştim că asta va mai dura puţin. Aşa că încercăm să ne rezolvăm activităţile solicitante, precum strângerea corturilor şi luarea micului dejun, cât mai repede. Eu şi Paul avem timp chiar de o baie în apa lacului, despre care nici nu trebuie să mai spun că este foarte caldă. Acum am timp să observ mai bine locul unde am petrecut noaptea şi sa-i vad şi părţile bune. Acestea ţin de amplasarea pe malul lacului şi de modul în care rulotele şi corturile formează parcă un sat. E drept, ceva mai multă umbră nu ar strica, dar se pare că aceasta nu-i deranjează prea mult pe vecinii noştri care se pare că au venit să stea aici cu lunile, cel puţin jumătatea dintre ei. Nu numai că au tot ce îi trebuie unei gospodării de campanie (frigider, aragaz, butelii, şezlonguri, undiţe, recipiente mari pentru apă de duş, televizor şi chitară), dar unii şi-au adus inclusiv ghivecele şi şi-au împodobit perimetrul cu ele, astfel încât să se simtă cât mai acasă în mijlocul naturii.

La 9:30 plecăm spre graniţă, de care vrem să trecem pe la punctul de lângă Vatin, respectiv Moraviţa. Înainte de asta însă, trecem prin Vršac, iar eu îmi amintesc cu nostalgie de cochetul orăşel pe care l-am vizitat când eram în liceu, de parcul lui frumos, de sala de sport impresionantă, de liceul bilingv sârbo-român şi de oamenii foarte primitori. La vamă avem ceva de stat, deşi nu-s multe maşini, din cauza eficienţei „maxime” de care dau dovadă sârbii. Pe lângă timpul aşteptat aici, pierdem o oră din fusul orar şi ne dăm seama că este suficient de târziu ca să ne punem problema că s-ar putea să nu mai ajungem la concertul Iron Maiden de la Cluj.

Din Moraviţa o ţinem lungă spre Timişoara, apoi Deva – Sebeş – Alba Iulia, iar înainte de Turda o luăm pe autostradă, spre Cluj-Napoca. Mare greşeală, căci autostrada se termină la intrarea în oraş dinspre Arad, adică drumul ce duce şi la stadionul cu concertul. Evident, accesul este aproape imposibil, aşa că Kilo iese din şoseaua principală şi încearcă să ocolească oraşul prin satele vecine şi să intre prin altă parte. Un astfel de ocol apare pe harta GPS-ului, dar aparatul nu spune nimic despre starea jalnică a drumului, căci incursiunea se traduce într-un ocol prin Vlaha (unde câţiva săteni încearcă să ne convingă să ne întoarcem) – Lita (de unde începe de fapt măcelul pentru maşină) – Ciurila – Pădurea Făget. Ca idee, un drum forestier este de obicei mai bun, iar viteza medie cu care mergem este în jur de 15 km/h. Reuşim totuşi să ajungem în Cluj-Napoca şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că traseul pe care am venit, dacă ar fi asfaltat şi amenajat ca lumea (inclusiv cu indicatoare, căci nicăieri nu scrie că am putea ajunge pe acolo în Cluj), ar fi o centură eficientă pentru oraş.

Kilo şi Maria vor să ajungă mai întâi la pensiune, aşa că noi coborâm şi luăm un taxi până aproape de parcarea de la Polus Center, unde are loc cântarea. Pe cei de la Cargo, ce au fost aleşi ca trupă de deschidere, nu-i mai prindem, ci auzim ultimele trei piese în timp ce ne grăbim spre intrare. Ne primim acolo invitaţiile, apoi îi căutam pe cei din gaşca lui Paul. Mai întâi însă ne întâlnim cu tatăl lui, venit cu prietenii de la Radio, aşa că Bruce Dickinson se poate declara mulţumit că ambele generaţii Grigoriu îi aşteaptă urcarea pe scenă. Ne întâlnim cu Larry, Ţache şi restul companiei, şi aşteptăm intrare Iron Maiden. Mai multe despre concertul în sine am scris aici, tot ce mai pot spune acum este că după eveniment ieşim la o băută şi mâncată la terasa Euforia, recomandată de o cunoştinţă din Cluj. Masa este într-adevăr delicioasa, berea proprie aşa şi-aşa, iar terasa în sine un loc foarte fain. De reţinut. La pensiune ne aşteaptă recepţionera destul de alarmată că nu mai ajungem şi ne ţine camera degeaba, dar la ora 2 dimineaţa apărem şi noi. Plătim cei 96 de lei şi ne luăm în primire camera, care este de fapt un single (nu double, cum cerusem), în care au încropit repede o saltea gonflabilă astfel încât să pară că-i pentru două persoane. Sincer, nu prea ne mai pasă, tot ce vrem este să facem un duş fierbinte şi să dormim altfel decât pe izopren.

Ziua 10

Mâncăm frugal de dimineaţă, în timp ce Maria şi Kilo savurează micul dejun achitat la pensiune. Trebuie să recunosc faptul că nu arată deloc rău şi merită cei 20 de lei în plus. La ora 11 ne punem şi noi în mişcare spre casă, acum mult mai relaxaţi în ceea ce priveşte viteza. Cum este luni, drumurile sunt cam aglomerate, mai ales cele care trec prin oraşe. Mergem pe direcţia Turda – Alba Iulia – Sibiu – Valea Oltului (pe care din nou se lucrează şi trebuie să aştepţi la cel puţin două semafoare prelungite) – Râmnicu Vâlcea. Pe Dealu Negru oprim la celebrii mici, stropiţi cu bere (cu sau fără alcool), apoi continuăm spre Piteşti – autostrada A1 – Bucureşti. Intrarea este destul de aglomerată, dar totuşi pe la ora 21 suntem debarcaţi în faţă blocului.

În urma acestei excursii de mai mult de o săptămână am rămas o dată cu frumoasele imagini din Masivul Durmitor, dar mai ales cu lista de locuri în care trebuie să revin. Belgrad conduce detaşat, urmându-l superbele staţiuni de pe ţărmul Mării Adriatice, dar şi Cetinje şi toate acele mănăstiri muntenegrene, construite pe perioada dintre secolele al IV-lea şi al XVIII-lea cu care ne-a momit mulţimea de indicatoare întâlnită pe drum. Toate acestea trebuie însă savurate pe îndelete şi nu prinse din zborul unui voiaj-rezumat.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane, Litoral, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s