Egipt Ziua 6

Iată-ne pregătiţi de o nouă excursie, de data aceasta numai pe timp de zi. La 7:30 plecăm în experimentul numit Grand Safari, în două jeep-uri solide, alături de un grup de şase români din Braşov şi patru ruşi. Cum pe români i-am cunoscut în tura de la Cairo, unul dintre ei fiind furnizorul de medicamente al lui Paul, intrăm în vorbă şi mergem o parte din drum împreună cu ei, în ton de cântece şi bancuri. Facem un prim popas într-un loc pe care eu l-aş numi „oază” modernă. Este vorba de un mic magazin înconjurat de umbrare şi puţină verdeaţă, unde beau o cafea excelentă şi urmăresc două capre puse pe harţă. Un element aparte este micuţa corabie ce stă de pază la intrare, ca şi cum proprietarul ar putea ieşi în orice moment, s-ar sui în ea şi ar naviga prin deşert.

Prima destinaţie este o surpriză pentru noi, căci în programul excursiei luate de noi nu apărea Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Pe de altă parte, braşovenii aveau alt program la purtător, în care se vorbea ceva şi despre nişte delfini. Ajungem la concluzia că mai multe firme de turism, în funcţie de câţi doritori au, apelează la aceiaşi ghizi cu maşinile lor, negociază ceva şi iese ce-o ieşi, uneori ţeapă pentru clienţi. La noi nu este cazul acum, dar noii noşti amici nu-s deloc mulţumiţi. La mănăstire, singura diferenţă faţă de acum câteva zile este ora la care ajungem. Altfel, suntem întâmpinaţi de aceeaşi cohortă de pisici bolnave, dar care supravieţuiesc ele cumva, şi de insistenţii beduini care oferă o plimbare cu cămila de la parcare până la poarta mănăstirii deşi este vorba de nici cinci minute de mers pe jos. Da, dar asta n-o ştie toată lumea…

La poalele Munţilor Sinai zăbovim cam o oră, apoi ne îmbarcăm pentru partea „sălbatică” a excursiei. După încă nişte kilometri buni de mers pe şosea, la un moment dat jeep-urile o părăsesc şi începe safari-ul prin deşert. Cu presiune în roţi ceva mai scăzută, maşinile ne hurducăie pe dune, bagă viteză, împroaşcă în jur cu nisip, ai impresia că oricând se pot da peste cap şi începi să te gândeşti că la Prater n-ai văzut nimic. După două momente în care eu sar de pe banchetă până să dau cu capul de tavan, cele două jeep-uri îşi găsesc în sfârşit loc de „parcare”, iar noi coborâm într-un soare năucitor.

Aici începe Canionul Colorat, un traseu de aproximativ un kilometru şi jumătate ce străbate deşertul de altitudine printre stânci transformate de vânt în adevărate capodopere. Nu doar forma pe care au luat-o pietrele este uimitoare, ci şi numărul mare de culori în care se poate prezenta această zonă aridă. Chiar dacă de bază este arămiul, el trece de la nuanţe de bej, aproape alb, prin roz, portocaliu deschis, roşu, portocaliu închis şi cenuşiu spre negru. Toate acestea se succed în ape şi este o încântare să le observi, încât aproape că uiţi de soarele ce te loveşte puternic în moalele capului. Ne strecurăm printre pereţii ce formează pe alocuri coridoare înguste, singurele locuri umbrite, pentru ca apoi să ieşim în spaţii unde canionul se lărgeşte şi se lasă invadat de nisip fierbinte, momente în care ne bucurăm că ne-am încălţat cu adidaşi. La capătul acestor ciudate chei pe care vântul le-a săpat meticulos în stânca aridă ne aşteaptă maşinile, la umbra unui arbore care numai el ştie cum a crescut şi a rezistat acolo. Ne îmbarcăm şi începe a doua rundă de safari, şi mai nervoasă decât prima, cu dificultăţi în escaladarea dunelor, viraje bruşte şi hopuri luate în viteză.

Cum se apropie ora mesei, ne îndreptăm, de data aceasta pe şosea, spre Dahab, unde ne aşteaptă un prânz îndestulător. Între pui şi peşte, noi alegem carnea de oaie, cu aperitive salată de vinete şi humus, apoi garnitură din orez şi legume fripte. Mâncarea este bună, dar ceea ce ne vrăjeşte este locul unde suntem serviţi. Terasa se află la câţiva centimetri de apă şi ne oferă o privire cuprinzătoare asupra micii staţiuni care ne aminteşte de Vama Veche. Aflăm de la ghid că există şi o zonă de campare, cu atmosferă boemă şi focuri de tabără. Aici suntem însă în zona „centrală” în care se întind terasele, bistro-urile şi cafenelele, toate pline de culoare, de elemente tradiţionale şi îmbrăcate într-un spirit rural, fermecător. După ce mâncăm mergem şi la cumpărături într-un fel de centru comercial, nu prea mare şi care nu ne spune nimic în plus faţă de magazinele văzute până acum. Aşa că ne păstrăm banii pentru Naama Bay sau pentru Piaţa Veche (Old Market), de care aflăm acum.

Pornim pe drumul de întoarcere şi de data aceasta nu mai putem călători cu amicii braşoveni, căci şoferul se revoltă că-i este supraîncărcată maşina. Aşa că timp de câteva ore Paul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele de rusă de la familia cu care călătorim, în timp ce pe mine mă încearcă un somn teribil. Ajungem la hotel pe la ora 18, aşa că avem timp suficient să ne pregătim de masă şi, apoi, de o ieşire în bazar.

Deşi este trecut de orele 22, Old Market freamătă de lume şi agitaţie. În bazarul acesta ai putea sta ore întregi doar observând, respirând aerul înmiresmat de mirodenii, ascultând tocmelile „la sânge” şi lăsându-ţi privirea să fie inundată de culoarea mărfurilor de toate felurile. Aici găseşti de toate şi la preţuri care, dacă ai arta negociatului în sânge, devin derizorii pentru un european, fie el şi din est. Trecem pe lângă ademenitoarele tarabe cu fructe şi ne avântăm în jungla de buticuri cu suveniruri. Multe sunt kitsch, dar mă gândesc că dacă cererea n-ar fi aşa, oferta s-ar schimba şi ea; pe de altă parte, sunt bune pentru suveniruri ieftine de împărţit prin vecini. Apoi, dacă stai să cauţi mai cu zel, găseşti tot felul de obiecte interesante, unele lucrate manual, precum pumnale decorative, mici instrumente muzicale africane, seturi de ceşti din lut, narghilele meşteşugit lucrate, papirusuri, parfumuri, condimente şi multe altele. Evident, atracţia principală sunt articolele vestimentare (sau înrudite), precum tunicile de damă cu model oriental, fesurile arăbeşti, şalurile din caşmir, papuceii şi poşetele din piele, bijuteriile şi tricourile din bumbac egiptean. Iar dacă insişti, poţi pleca acasă cu una din sutele de pisici care mişună pe acolo, multe din ele cu pui care dorm printre obiectele expuse, de rişti să nu-i vezi şi să calci pe ei. Cum te sui însă apoi în avion… te priveşte.

Vine momentul în care Paul, capul familiei („da, stăpâne” este deviza mea pe teritoriu islamic), trebuie să-şi exerseze capacitatea de tocmeală. Nici unul dintre noi nu se pricepe la aşa ceva, dar pentru orice există o prima dată. Şi se pare că merge, căci la primele încercări obţinem cam o treime din preţul cerut iniţial. Tehnica finală este „ultimul preţ”, după care plecăm. Iar vânzătorul, care cu o clipă înainte nu mai putea scădea nimic, alergă după noi şi spune „fie, dar pentru că eşti din România, altfel pentru mine nu-i o afacere, ci mă jupoi de piele”. Aiurea, suntem convinşi că tot dăm mult mai mult decât este cazul, dar privim comparativ şi cu cât am cumpăra aceleaşi lucruri la noi. Celor care au impresia că genul acesta de negocieri sună a milogeală trebuie să le spun că pentru lumea arabă, unde este inclus nordul Egiptului ca tradiţii şi mentalităţi, acesta este unicul mod de a face afaceri. Tocmitul, schimbatul preţului, menţionarea că-ţi face numai ţie o favoare fac parte din plăcerea de a vinde ceva. Probabil că dacă dai de la început cât ţi se cere nu vei fi refuzat, dar vânzătorul se va arăta jignit pentru că-i răpeşti savoarea meseriei. Dacă te plimbi printr-un astfel de bazar vei vedea că oamenii nu vor numai să-ţi vândă ceva, deşi acesta este principalul scop, ci vor să stea la taclale, să te tragă de limbă, să ţi se bage pe sub piele şi să facă să treacă timpul într-un mod plăcut. Nimeni nu se supără dacă nu cumperi de la el, dar în schimb îi răspunzi la salut şi-i promiţi că vei reveni.

La ultima tocmeală este cel mai greu, căci plecăm cu un handicap strategic: am acceptat ca vânzătorul să ne servească cu ceai negru (o bunătate, de altfel) şi să ne povestească despre soţia lui din Luxor (ne arată şi poză de la nuntă, tipa e mai blondă decât mine) şi despre fetiţa de şase luni; ne urează şi noua 12 (!!!) copii, mă întreabă dacă sigur nu-s arăboaică (lucru pe care l-am auzit de nu ştiu câte ori în seara asta), etcetera. După toate acestea suntem „prieteni” şi negocierile îi sunt favorabile lui, mai ales că face nişte ochi umezi de câine năpăstuit, aşa că ajungem cu preţul pe la jumătate. Şi uite aşa ne umplem coşurile cu amintiri pentru apropiaţi şi câte ceva şi pentru noi. Foarte mult n-am cheltuit, dar cred că dacă era mama aici chiar lua pielea de pe bieţii comercianţi. Iar de noi şi aptitudinile noastre sunt convinsă că n-ar fi fost prea mândră.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s