Egipt Ziua 3

După cum spuneam, suntem în drum spre lăcaşurile de cult din Munţii Sinai. Observ că deseori suntem opriţi la puncte de control în legătură cu care ghidul ne anunţă să pregătim paşapoartele, dar la noi nu urcă nimeni să le verifice. Se pare că este o metodă eficientă de a descuraja terorismul în această zonă turistică, pentru că de la ultimele atentate din 2004 (când autorităţile au spus: stop, războiul n-are nicio treabă cu turismul) au mai fost descoperite două bombe înainte ca actul să fie pus în practică. Prima oprire o facem la scurt timp după miezul nopţii la aşa numita Galeria Icoanelor. Nu este însă o galerie în sens de expoziţie, ci un magazin de icoane şi alte obiecte înrudite, copii după picturi religioase celebre realizate în mănăstiri şi purtând însemnele autenticităţii. Dar cum nu sunt picturi cu adevărat, ci fotografii încastrate în lemn cu tehnică asemănătoare litografiei, ne mulţumim doar să le admirăm şi nu cumpărăm nimic. Ne continuăm drumul şi la ora 2 luăm un mic dejun şi o cafea la o mică terasă de lângă Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Tot aici suntem predaţi unui alt ghid, beduin de data aceasta, care ne va îndruma pe potecile stâncoase ale muntelui.

Muntele Sinai este, după spusele celor mai mulţi arheologi şi teologi, unul şi acelaşi cu Muntele Horeb – locul în care, spune Biblia, Moise a stat 40 de zile şi a primit de la Dumnezeu tablele cu cele 10 porunci. Pentru a ajunge pe Vârful Sinai (2285 m) avem la dispoziţie două variante: sinuosul Drum al Cămilelor (pe care de altfel îl şi alegem, fiind mult mai uşor de urcat) şi Treptele Căinţei (3750 la număr). Poteca constă în serpentine largi, într-un urcuş destul de lejer, însă o parte din cei foarte mulţi turişti aleg ceva şi mai comod: cocoaşa unei cămile, în schimbul a 16 $. De altfel, beduini care îşi oferă dromaderul pentru un urcuş sunt o grămadă, foarte insistenţi, sperând să facă şi ei un ban în zori de zi de la turiştii bătrâni sau comozi. Nici pentru cei care urcă pe propriile picioare efortul nu este mare, pentru că pauzele sunt dese şi se fac la mici chioşcuri cu mâncare (în special dulciuri) şi băuturi răcoritoare.

Trec astfel în jur de două ore şi ajungem la Golful lui Ilie, un hău larg din stâncă unde Drumul Cămilelor se uneşte cu Treptele Pocăinţei. Aici „călăreţii” se dau jos de pe dromaderi căci ultima parte, 750 de trepte, se urcă pe jos. Încă jumătate de oră de urcuş susţinut, destul de abrupt, şi pe la orele 5 suntem sub vârf. Şi aici sunt două chioşcuri, iar cele mai cerute produse sunt dulciurile, apa şi ţolurile care se închiriază. Acestea sunt nişte pături grose şi călduroase, făcute de beduini, care îi apără pe pelerinii transpiraţi de vântul rece din ultimele ore ale nopţii. Din fericire, noi ne-am luat şi nişte polare, aşa că nu avem nevoie de pături. Este uimitor cum poate diferi temperatura între cuptorul din timpul zilei şi aerul mai mult decât răcoros de acum.

Ne tragem sufletul şi admirăm linia orizontului, care începe să prindă culorile trandafirii ce anunţă răsăritul. Când mai avem un sfert de oră până la 6, urcăm repejor şi ultimele trepte şi după cinci minute suntem pe vârf, alături de alte zeci de turişti care, zgribuliţi sub pături sau hanorace, aşteaptă ca soarele să se ivească. În jur s-a luminat bine, aşa că în faţa ochilor ni se desfăşoară întreg sudul Sinaiului, extrem de arid şi stâncos, fără pic de viaţă de-a lungul cărărilor sale şerpuite. Dintr-o dată, totul capătă o culoare roşcată, intensă, în timp ce soarele se iveşte în depărtare, deasupra ultimelor culmi şi a unui strat gros de vapori. Tot acum, foarte repede, aerul se încălzeşte iar în nici cinci minute rămânem în tricou. Jumătate de oră mai târziu deja ne protejăm capetele cu eşarfe şi pălării, atât de puternică este căldura. Răsăritul, de când soarele se naşte roşu şi până când îşi ia binecunoscuta haină aurie, nu durează mult. Ultimele neguri ale nopţii se destramă, iar luna fuge şi ea să găsească puţină umbră prin vreo crevasă. Mă tem însă că se va topi în scurt timp, căci muntele acesta sterp şi neprimitor nu pare să aibă nicio oază răcoroasă. Imaginea care străluceşte acum sub soare este extrem de frumoasă, cu planuri peste planuri de creste, cu colţi ce împung bolta şi prăpăstii care se cască la tot pasul. Piatra cenuşiu-roşcată începe să ardă, iar cerul se schimbă din negru în albastru, apoi alb-incandescent. Peisajul este măreţ şi strivitor, dar nu atât prin semeţie, cât prin lipsa elementelor vieţii.

Tot pe vârf a fost construită la începutul secolului XX Biserica Sfintei Treimi, lăcaş de cult ortodox ce a preluat temeliile unei prime bisericuţe din secolul IV. Nu este deschisă publicului, dar citesc despre ea că are picturi deosebite, iar alături se află o moschee. După ce mirajul răsăritului se stinge şi căldura se resimte tot mai puternic, începem să coborâm. Acum alegem drumul direct – Treptele Căinţei pe care le-a cioplit un călugăr care s-a pocăit; truda pe care a depus-o trebuie să fi fost imensă, dar munca sa încă se păstrează, cele mai multe dintre trepte având şi acum forma iniţială. Drumul ne poartă pe lângă alte mici bisericuţe sau chilii, singurele oaze cu puţină vegetaţie. Deşi sunt închise acum, pe gaura cheii a uneia dintre ele putem vedea trei icoane aurite, într-o stare foarte bună. Treptele trec şi pe sub două bolţi ridicate de mâna omului, cea de mai jos numindu-se Poarta Spovedaniei, loc sacru pentru că pe vremuri aici un călugăr îi spovedea pe pelerini. În jurul nostru, vântul şi eroziunea au cioplit măiastru piatra maleabilă şi au dat naştere la forme ciudate, coloane şi ferestre în stâncă, orificii precum cuiburile unui imens stol de colibri şi tot felul de cioplituri ingenioase. Una dintre ele este Piatra Cămilei, pe muchia unui perete, care într-adevăr seamănă cu o cămilă cu tot cu cocoaşa ei.

Se coboară abrupt şi rapid, pe lângă vegetaţie scundă de deşert despre care aflăm că este hrana de bază a dromaderilor de aici, iar pereţii înguşti alternează cu zonele larg deschise în care vezi tot hăul de la picioarele tale. În golul aceasta vedem după o vreme şi mănăstirea-cetate la zidurile căreia ajungem la ora 8:30. Ne despărţim de ghidul-beduin, mâncăm ceva înconjuraţi de zeci de pisici scheletice, râioase şi urduroase care cerşesc o fărâmă de ceva, iar la ora 9 începem turul destul de scurt al mănăstirii. Sfânta Ecaterina a fost ctitorită în secolul IV de împărăteasa Elena pe locul unde lui Moise i s-a arătat rugul aprins, iar două secole mai târziu împăratul Iustinian a fortificat biserica cu ziduri groase de trei metri pentru a-i proteja pe călugări şi pelerini. La scurt timp, mănăstirea a primit hramul Sfintei Ecaterina, care se numără între primii sfinţi creştini şi ale cărei moaşte pot fi găsite aici. Astăzi este căminul a câţiva călugări ortodocşi greci şi destinaţia a zeci de mii de pelerini sau simpli turişti.

Trecem prin intrarea care străbate zidul gros, de fortăreaţă, şi intrăm în curtea interioară, mult mai strâmtă decât ar părea din afară ţinând cont de dimensiunile clădirii. Într-un colţ îngrădit, se află tufişul despre care se spune că ar fi rugul aprins pe care călugării l-au transplantat aici din apropierea mănăstirii pentru a-l proteja mai bine. La nivelul de jos la chiliilor, într-o firidă, se află Fântâna lui Moise înconjurată de picturi murale recente în care este descrisă pe scurt viaţa profetului. Trecem printr-un coridor şi ajungem la intrarea în biserica micuţă, înconjurată de chilii, plante agăţătoare şi umbra unor arbori seculari. Intrarea este străjuită de porţi sculptate în lemn masiv ce datează din secolul VI. Interiorul e ticsit de obiecte de cult din metal preţios, icoane vechi şi valoroase, candelabre somptuoase şi nenumărate manuscrise. Printre cele mai de seamă exponate este un deget al Sfintei Ecaterina, al cărei trup ar fi fost găsit pe cel mai înalt vârf al Sinaiului, care astăzi îi poartă numele. Altarul cu balustradele din marmura încrustată cu mozaic colorat şi catapeteasmă aurită contrastează cu pereţii şi tavanul simplu decorate, dar se potriveşte de minune cu bogăţiile expuse în naos.

Nu avem mult timp la dispoziţie, această zorire continuă din partea ghizilor fiind meteahna tuturor excursiilor întreprinse de noi în Egipt. Astfel, la ora 10 pornim înapoi spre Sharm el-Sheikh şi, în ciuda oboselii, încerc să nu dorm, ca măcar o parte din drum s-o văd şi eu. Alături, Paul sforăie cu spor. Şoseaua merge printr-un continuu deşert muntos – bolovani imenşi şi dune – relieful omniprezent în întreaga Peninsulă Sinai. Stânci şi nisip, nisip şi stânci, totul arid, totul lipsit de viaţă – monoton, apăsător, sufocant, copleşitor. Fascinant şi deprimant în acelaşi timp, de o frumuseţe stranie care-mi pare o cale sigură spre nebunie. Aşa cum ştiu că Paul n-ar da marea noastră cu 2 Mai şi Vama Veche pe nicio destinaţie exotică unde apa este albastră şi nisipul fin, nici eu n-aş da pe peisajul ucigător de aici superbii noştri munţi, cu stânci golaşe care se sprijină pe picioare împădurite şi ale căror pajişti alpine sunt împodobite de flori multicolore. În timp ce străbatem acest nesfârşit canion, când mai larg, când prinzând şoseaua ca într-o menghină, adorm şi eu, răpusă de oboseala de peste zi, dar şi de cea indusă de filmul care se derulează pe geamul autocarului, mereu acelaşi.

Ajungem la hotel la ora prânzului pe care-l devorăm înfometaţi, mai ales că micul dejun primit la pachet a fost o glumă proastă. Urmează încă o repriză de somn, apoi plajă şi baie printre superbele vieţuitoare ale Mării Roşii, după care cina. La miezul nopţii trebuie să plecăm într-o nouă excursie, spre Cairo, aşa că încercăm să profităm din plin de timpul rămas. Aşa că mergem cu autocarul hotelului până în centrul acestei zone turistice, Naama Bay. În afară de multe magazine cu suveniruri, îmbrăcăminte, încălţăminte, marochinărie şi bijuterii specifice Egiptului, aici ne întâmpină nenumărate terase cu specific marin şi program artistic arăbesc, restaurante şi hoteluri de lux, un Hard Rock Café şi lume din cea mai pestriţă într-o forfotă continuă. Ne clătim ochii cu acest spectacol viu timp de o oră, apoi ne întoarcem la hotel gândindu-ne cu groază la o altă noapte (ne)dormită în autocar.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Egipt Ziua 3

  1. alexander says:

    absolut minunat! va invidiez 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s