Egipt Ziua 1

Între Grecia şi Egipt, opţiunile de vacanţă pe care ni le-a propus soacră-mea drept cadou de nuntă, am ales a doua variantă. Motivele au fost mai multe: Grecia e mai aproape şi mai uşor de văzut fără sejur organizat de o agenţie, plus că acum e plin acolo de greve şi instabilitate socială, iar genul de excursie care începe şi se sfârşeşte în mijloc de săptămână nu mă încântă deloc. Pe de altă parte, a trebuit să ne gândim bine dacă ne dorim cu adevărat să mergem în Egipt, chiar şi la mare, în luna iulie. Se putea totuşi şi mai rău, în august, deci n-am fost chiar cei mai mari papagali. O chestie extrem de importantă a fost, după ce am ales Egiptul, să ne interesăm la hotel dacă avem cum vedea meciurile din Campionatul Mondial. Nu de alta, dar prindeam acolo ultimele două sferturi şi ambele semifinale! Înarmaţi cu un ghid de călătorie, cu informaţii luate de pe forumuri (dintre care multe se bat cap în cap), cu ceva idei despre cum trebuie să te îmbraci şi să te comporţi ca femeie în zonele turistice ale unui stat islamic laic, cu vagi planuri de excursii şi preţuri, cu un bilet luat greşit pe numele meu nou ţinând cont că paşaportul e pe cel vechi şi cu alte asemenea griji – ei bine, cu toate acestea, o lăsăm pe mama să aibă grijă de apartamentul nostru şi ne îmbarcăm în avionul Tarom sâmbătă în zori de zi.

După un mic-dejun la înălţime urmează continuarea somnului brusc întrerupt la 5 dimineaţa şi ne trezim când tocmai terminăm de traversat Marea Mediterană şi suntem deasupra Egiptului. Mai avem însă destul de zburat căci destinaţia noastră, Sharm el-Sheikh, este în sudul Peninsulei Sinai. De sus vedem relieful muntos şi deşertic al peninsulei, apoi Canalul Suez, iar când se întrevede şi Marea Roşie ştim că nu mai avem mult. Încă de când începem să aterizăm se observă contrastele: o aşezare născută parcă din nisipul deşertului, între stâncile aride şi marea extrem de albastră, clădiri albe aşezate în forme geometrice regulate, şosele late străjuite de palmieri, plaje cochete prelungite spre barierele de corali şi pustiu necuprins înspre interiorul uscatului.

Sharm el-Sheikh ocupă un promontoriu din sudul peninsulei, pe una dintre părţile Strâmtorii Tiran, marcând începutul Golfului Aqaba (prelungirea nordică a Mării Roşii). Perimetrul întins, de la aeroport spre Naama Bay şi până în Old Sharm, urmăreşte în permanenţă coasta şi este într-o continuă transformare a deşertului în staţiune turistică. Înainte de 1967, în afară de port naval, aşezarea era un mic sat de pescari în care primele tentative de deschidere comercială s-au făcut sub ocupaţie israeliană. După conferinţele de pace ţinute aici şi după ce Sinaiul a redevenit parte a Egiptului, guvernul acestuia a încurajat dezvoltarea ulterioară a zonei şi investiţiile străine.

Astăzi, alături de Hurghada, Sharm el-Sheikh se numără între cele mai căutate destinaţii turistice când vine vorba de litoralul egiptean. Avem o săptămână la dispoziţie să ne dăm seama şi de ce. Până una-alta, ne cumpărăm viza, ieşim din aeroport fără probleme (legate de biletul meu) şi ne loveşte un vânt puternic, care însă nu poate masca cele aproximativ patruzeci de grade din aer (şi e până în prânz). Din fericire, lipseşte umezeala, ceea ce ne va face sejurul mai suportabil din punct de vedere climatic. Cei de la Tez Tour ne aşteaptă conştiincioşi la autocar şi încep să ne „livreze” hotelurilor. Avem ceva de mers, căci Sol Verginia, unde suntem cazaţi noi, este diametral opus faţă de aeroport, în sudul staţiunii. Cu ocazia aceasta, ne putem face primele impresii despre aşezare: hotelurile sunt scunde, maxim trei etaje, profitând însă de extinderea la orizontală, cele mai multe albe, în stil maur, fără extravaganţe „occidentale”. Apar şi cele luxoase, dar luxul este trecut prin abordarea arabă tradiţională, astfel încât personalitatea clădirilor nu se pierde într-un model stas, într-un calapod de cinci stele în care totul trebuie să fie „business”. Vegetaţia deşertică este îmbogăţită cu palmieri şi flori agăţătoare multicolore, care contrastează cu crestele din piatră stearpă ale culmilor din spate, ultimul bastion al Munţilor Sinai ce delimitează staţiunea precum zidurile unei cetăţi.

Îmi place hotelul nostru – patru stele (unii spun că „egiptene”), construit ca un amfiteatru în jurul piscinei, camere curate, umbrite, confortabile şi extrem de personale, restaurant ieftin şi cu bufet suedez (noi avem micul dejun şi cina incluse, ceea ce este suficient la căldura de aici, dar acum am ajuns abia la prânz), colţ cu narghilele unde vom vedea meciurile la retro-proiector, personal amabil şi o atmosferă generală degajată. Un singur dezavantaj are: plaja, deşi privată, este destul de departe, existând un autobuz care ne duce şi ne aduce de acolo la ore fixe. Cum trebuie să ne întâlnim cu ghidul la ora 17, nu avem cum lua acel autobuz, dar ne încăpăţânăm să o căutăm pe jos, pe baza indicaţiilor aproximative de la recepţie. Evident, nu o găsim. Ne vom da seama a doua zi că mai aveam puţin de tot, dar ne-am încurcat în orientare şi informaţii. La întoarcere trecem să cumpărăm un bidon cât mai mare de apă, singura potabilă fiind cea îmbuteliată, în timp ce peste tot vedem afişe care ne amintesc să nu bem de la robinet.

După plimbarea prin soarele torid, care te loveşte din toate părţile imediat cum ieşi din casă, şi după întâlnirea cu ghidul Saladin (vorbitor de română deşi n-a fost niciodată în România) de la care „contractăm” două excursii, facem o baie în piscină şi ne regăsim între telespectatorii celui de-al treilea sfert de finală: Germania – Argentina. Scorul final de 4-0 şi prestaţia lamentabilă a Argentinei, preferata lui Paul de la începutul Mondialului, îl fac pe soţul meu să spună că nu se mai uită la niciun meci. Sper însă să-l pot convinge să treacă peste această grea încercare. Îmi este uşor să vorbesc, până acum am susţinut Mannschaft. Urmează cina pentru care coborâm pe o scară interioară în restaurantul răcoros al hotelului.

Acum observăm un lucru ce ni se va confirma cu vârf şi îndesat mai târziu: cei mai mulţi turişti sunt ruşi. Cei mai mulţi – adică vreo 90 %. Şi toţi localnicii vorbesc rusă: angajaţii hotelurilor, vânzători, portari, beduini, absolut toţi. Engleză vorbesc doar unii, şi nici aceia foarte bine, în schimb rusă turuie toată lumea. Tot acum înţeleg de ce bărbaţii de aici consideră femeile europene ca fiind „uşoare” – păi la cum sunt îmbrăcate cele mai multe aşa aş considera şi eu! Din câte ştiu, la noi la mare, în restaurant (nu terasă pe plajă) nu intri în costum de baie; ei bine, aici se pare că nu-i aceeaşi regulă. Plus că văd pe stradă nişte rusoaice îmbrăcate de mi-e mie ruşine… Ok, deci bluzele cu mânecă lungă pe care le-am adus cu mine sunt de prisos, poate doar în Cairo să-mi folosească. Şi cred că şi fustele sunt cam lungi.

Dar să revin la masa de seară. Delicioase bucate fac egiptenii, chiar dacă încearcă să împace bucătăria tradiţională cu gusturile europenilor. Legumele, cartofii şi orezul sunt absolut sublime, o adevărată artă. Dintre cărnuri lipseşte, evident, porcul, în schimb avem vită, pui, peşte şi fructe de mare, plus „pizza” arăbească – două lipii subţiri între care este întinsă carne tocată de oaie amestecată cu verdeţuri şi mirodenii. Nu lipsesc pastele, salatele de toate felurile între care cea de vinete este regină, humus, supe excelente, pâinici şi fructe. O uşoară dezamăgire o încerc la desert, unde chestiile gen tort / prăjitură iau locul celebrei cofetării arăbeşti. Trebuie să recunosc faptul că amândoi mâncăm ca porcii. Totul este foarte gustos iar tentaţia de a încerca din toate mare. La întoarcere vom avea câte două kilograme în plus, ceea ce reflectă prea bine realitatea din teren. Pentru cineva care apreciază diversitatea culinară, genul acesta de excursie este un deliciu pentru papilele gustative. Cei care însă sunt obişnuiţi numai cu cartofi prăjiţi şi friptură sau meniu de KFC / McDonalds s-ar putea să fie nemulţumiţi şi să cam facă foamea…

Seara însă nu s-a terminat, căci mai avem de văzut şi ultimul sfert de finală, Spania – Paraguay. Spre deosebire de acum câteva ore, când am vizionat meciul într-una din camerele de lângă recepţie, microbiştii se mută în Shisha Corner – o platformă ridicată în mijlocul piscinei, înconjurată cu steagurile naţionalelor de la Mondial şi dotată cu bar, canapele confortabile şi narghilele. Paul şi-a mai revenit de la înfrângerea Argentinei şi măcar acum suntem amândoi de aceeaşi parte a baricadei, cea a Spaniei. Trebuie să recunosc faptul că este interesant să vezi un meci comentat în arabă şi transmis de Al Jazeera. În plus, televiziunea pan-arabă şi-a amenajat un studio, nu ştiu dacă în Africa de Sud dar aşa are cea mai mare logică, pentru a realiza emisiuni despre fotbal cu personalităţi sportive, precum Lothar Mathäus şi Luis Aragonés.

Masa copioasă, trăirile intense din faţa televizorului, trezitul devreme şi căldura omniprezentă, care nu se atenuează decât foarte puţin noaptea, ne trag la somn. Patul este confortabil, dar ne trezim des pentru a porni şi opri aerul condiţionat, pe care nu-l putem lăsa tot timpul să meargă din motive de răceală cruntă, dar nici nu putem respira fără el.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s