Sonisphere Ziua 1 (Romexpo, Bucureşti)

Astăzi începe festivalul cel mai titrat al acestui an şi care are, aşa cum aud voci în jurul meu, cel mai tare line-up pe care l-a văzut România vreodată. Adevărul este că rar afli atâtea nume mari la un loc, mai ales într-o ţară în care abia de vreo câţiva ani concertele au devenit evenimente la ordinea zilei. Festivalurile s-au înmulţit şi ele, unele au dispărut după numai o ediţie şi au lăsat loc altora, câteva au căpătat tradiţie şi iată şi ceva nou: unul care străbate Europa, un hibrid între festival şi turneu. Iar renumele purtat, prin trupele incluse, este la fel de greu ca şi echipamentul cărat pentru concerte.

Pe Orphaned Land am mai văzut-o o dată şi-mi amintesc de impresia plăcută pe care mi-a făcut-o atunci. Ea se confirmă astăzi, mai ales că trupa israeliană îşi dă toată silinţa să fie la înălţime gusturilor selecte din public. Influenţele exotice pe care membrii săi le preiau din muzica Orientului Apropiat, elementele folclorice pe care le îmbină inspirat cu doom-death-ul de bază adaugă pieselor aspiraţii progresive şi scot Orphaned Land din anonimat. Pe scenă, un element distinctiv este ţinuta – haine care amintesc de portul semiţilor şi care sunt în concordanţă cu tematica trupei, cele trei religii abrahamice. În general, folk-metalul prinde la public într-o prestaţie live, iar asta se vede bine la piesa care înglobează cel mai mult acest sub-gen, Norra El Norra, când publicul sare în ritmul muzicii şi-l acompaniază pe vocalul Kobi Farhi. De altfel, reacţia acestuia este una de încurajare – e clar că nu pentru ei a venit, dar îi face plăcere să-i vadă. Modul închegat în care sună şi pasajele mai neobişnuite le câştigă acest fapt.

Paradise Lost nu este o prezenţă străină de meleagurile noastre, aşa că nu ştiu câţi dintre cei prezenţi s-au bucurat cu adevărat când i-au văzut numele pe afiş, cu puţin timp înainte ca festivalul să înceapă. Îmi amintesc de modul în care un concert al britanicilor era acum nu mulţi ani un eveniment metal must-see, ca apoi să se claseze în topul concertelor din acel an. Nick Holmes, Gregor Mackintosh & Co. n-au format niciodată o trupă excepţională live, afirmaţie valabilă şi astăzi. Iar dacă la primele lor concerte aici se trecea cu vederea acest lucru tocmai din cauza entuziasmului manifestat de cei care erau fani din adolescenţă, acum cea trecută cu vederea este prezenţa în sine. Nu zic, câţiva se bucură din suflet la auzul As I Die, One Second (la acestea două mă includ şi pe mine), Say Just Words, Erased, The Enemy şi Faith Divides Us, Death Unites Us. Dar cei care se înghesuie în faţa scenei sunt puţini, poate şi din cauza lipsei acelor piese doom-death şi gothic cu care ne-au fermecat pe la începuturi (şi pe care s-or fi plictisit şi ei probabil să le cânte). În plus, faptul că n-au făcut soundcheck, aşa cum afirmă Holmes, se vede din plin, sunetul fiind prost de la un cap la altul, iar cea mai afectată vocea. De altfel, este singura trupă din această seară la care sesizez astfel de probleme.

Deşi activează de ceva timp, recunosc faptul că până acum n-am ascultat niciodată cu atenţie Volbeat. Ba anul trecut i-am şi ratat pe danezi la un festival la care informaţia muzicală devenise atât de densă încât a trebuit să renunţ la câteva trupe – motiv în plus să vreau să-i văd acum, când deschid pentru două formaţii atât de faimoase. Senzaţia generală este că ei se ghidează după deviza: viaţa e o glumă proastă şi nu trebuie luată prea mult în serios. Ne propun un heavy-metal amestecat cu caterincă, dar nu cântat în băşcălie, căci se vede respectul pe care-l au pentru fani. Iar aceştia nu lipsesc, depăşind aşteptările nordicilor care se miră că au venit oameni cu bannere dedicate lor. Influenţele Metallica sunt evidente mai ales la voce, dar se simt şi altele mai aparte, precum cele ale lui Elvis Presley şi Johnny Cash (căruia îi şi dedică o piesă), iar elementele rock’n’roll şi rockabilly sunt îmbrăcate în mult groove. Undeva, peste toate acestea, vine un strop de punk, mai mult din atitudine şi mişcări decât din muzică. Foarte simpatici aceşti Volbeat, iar muzica lor energică şi haioasă este o schimbare interesantă după atmosfera mult mai densă şi mai apăsătoare dinainte. Ca o mostră de umor, ni se propune un cover Cannibal Corpse: zece secunde de bătaie intensă la tobe şi un „grrrrwar”.

Despre Manowar nu-s foarte multe de zis – cei mai mulţi dintre noi ştim deja ce le poate americanilor pielea de la concertul de anul trecut, unul bun în părerea mea, excepţional în viziunea celor care i-au privit atunci întâia oară. Nici acum nu se dezmint, concertele putând fi comparate ca valoare, chiar dacă acum cântă mai puţin. Nu lipsesc hit-urile Kings of Metal, Manowar, Warriors of the Word, Blackwind, Fire and Steel şi Hand of Doom. Alături de House of Death şi recenta Thunder in the Sky vine ca o surpriză plăcută, cu toate că evenimentul din care porneşte este extrem de trist: Heaven and Hell, un tribut sincer adus lui Dio. Şi pentru câteva zeci de secunde publicul nu mai scandează „Ma-no-war”, ci numele regretatului solist Black Sabbath. În rest, cunoaştem reţeta care transformă concertele Manowar într-un show-off cu stil: Joey DeMaio vorbeşte în română (nu uită să menţioneze din nou că ştie că se află la Bucureşti şi nu la Budapesta) şi rupe corzile basului (totuşi, soloul lipseşte), Eric Adams are vocea într-o formă de invidiat şi promite că se vor întoarce (data trecută s-au ţinut de cuvânt, nimic de zis), iar Karl Logan solicită la maxim chitara (dar nu mai face cadou niciuna). Diferenţa faţă de concertul de acum un an este că Manowar îmi pare azi o echipă, şi nu un accesoriu care gravitează în jurul lui DeMaio.

Accept este una dintre cele trei trupe mari ale acestui festival pe care le aştept cu un viu interes din simplul motiv că sunt o premieră pentru mine. Prezenţa Accept pe afişul Sonisphere m-a mirat, căci a apărut abia acum câteva săptămâni, plus că, în ignoranţa mea, nici nu mai eram sigură că activează de la ultima plecare a lui herr Dirkschneider. Asta este, l-am văzut pe Udo fără Accept, acum văd Accept fără Udo, dar nu-mi pare rău, căci nou racolatul vocal, Mark Tornillo, este înlocuitorul ideal – acelaşi mod de a cânta nişte piese scrise anume pentru acel tip de voce, plus energia unui anonim care s-a înhămat la un proiect atât de cunoscut. Îmi place muzica Accept de mulţi ani, iar acest concert îmi dă ocazia să mă bucur „în direct” de Midnight Mover, Run If You Can, Princess of the Dawn, Demon’s Nigth, Breaker, Son of a Bitch, Restless and Wild, Losers and Winners, Up to the Limit, Monsterman; dar ceea ce mă uimeşte şi mă bucură şi mai tare este plăcerea de a cânta a acestor oameni nu chiar tineri. Fără fiţe, fără figuri şi aere de vedetă, ci înarmaţi cu multă bună-dispoziţie şi dorinţa de a-şi răsplăti fanii. Niciunul nu-i vreun instrumentist excepţional, deşi momentele de solo şi prelucrările distorsionate ale Für Elise a lui Beethoven şi a Boléro-ului lui Ravel îi plasează peste medie; în schimb toţi par a şti că pentru a face muzică trebuie să o simţi. Iar faptul că trăiesc ceea ce cântă se vede pe feţele lor, în grimase, în strâmbături vesele, în zâmbete, în mişcări. Show-ul în sine este exploziv, atât datorită pieselor alese pe sprânceană pentru un public în faţa căruia Accept se prezintă prima dată, dar şi energiei debordante a nemţilor – cu excepţia tobarului, toţi aleargă, schimbă locurile între ei, aruncă spre public cu recuzita, iar vocile de acompaniament se adaugă înaltelor lui Tornillo. Avem pe listă şi două piese noi, The Abyss şi Teutonic Terror care prefaţează un nou album, care ar trebui să apară în august – sper ca aşa să fie, căci au trecut deja paisprezece ani de la ultimul LP (cred şi eu că aveam impresia că nu mai există!). Încadrat de Metal Heart şi Balls to the Wall (insistent cerută la al doilea bis), concertul Accept îmi satisface şi cele mai mari exigenţe şi îmi aminteşte că şi acea combinaţie simplă şi directă de heavy/speed-metal cu hard rock este fermecătoare atunci când este făcută din suflet, cu dăruire şi un pic de inspiraţie.

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Sonisphere Ziua 1 (Romexpo, Bucureşti)

  1. Pancu says:

    quote:
    “Niciunul nu-i vreun instrumentist excepţional,”

    Da-mi voie sa te contrazic… 🙂 Wolf Hoffmann este un instrumentist magnific! Asculta albumul Classical si iti vei da seama ca, pe linga abilitatile excelente de chitarist, Hoffmann demostreaza cit de bine se imbina muzica clasica cu cea heavy metal.

    Despre Mark Tornillo, el a fost vocalistul unei formatii destul de obscure, TT Quick si este cea mai buna alegere pe care Accept o putea face. Pot spune ca este una din cele mai reusite reuniri a unei trupe metal cu un nou solist.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s