Paris Ziua 7

Cerul senin prevesteşte o zi frumoasă şi însorită, aşa că e cazul să revenim la bătutul străzilor de dimineaţă până seara. Când spui Paris, unul dintre locurile la care te gândeşti în primele secunde este Avenue des Champs-Élysées. Artera a fost construită în forma pe care o vedem acum în secolul XVIII, dar, înainte de asta, aici Maria de Medici a amenajat o alee de-a lungul Senei străjuită de arbori, la începutul secolului XVII. Bulevardul este lung de 1910 metri, dispus în linie dreaptă, face legătura între Place de la Concorde şi Place de l’Étoile şi multă lume îl consideră cel mai frumos din acest oraş, dacă nu din lume. Noi pornim de la Obelisc şi drept înainte, în capăt, se vede celebrul Arc de Triumf. Până acolo însă avem de trecut pe lângă Petit Palais şi Grand Palais, moment în care ne gândim că ar fi bine să variem puţin, aşa că facem dreapta spre Palais de l’Élysées, reşedinţa preşedinţiei franceze ce nu se zăreşte din spatele zidurilor groase şi înalte. Cartierul în care se află, de-a lungul Rue de Faubourg Saint Honoré, este unul prin excelenţă diplomatic, cu tot luxul şi discreţia pe care le implică termenul: clădirile, cele mai multe ambasade şi consulate, sunt frumoase, dar sobre, cu flamuri fremătate de vânt şi cu garda de pază. Altfel, strada adună o impresionată colecţie de case de modă, parfumerii scumpe şi bijuterii renumite.

Drumul ne poartă în Place de la Madeleine, de unde ne îndreptăm către o biserică impunătoare care ne-a atras privirea acum câteva zile. Este vorba de Église Saint Augustin, construită la sfârşitul secolului XIX în Cartierul Mica Polonie, caracterizată de stilul eclectic, aflat la mare căutare pe atunci, care îmbină în acest caz arhitectură romanică şi bizantină. Un lucru trebuie neapărat reţinut în legătură cu acest dom imens şi robust: este prima construcţie de mari dimensiuni cu osatură metalică, ceea ce-i dă suficientă rezistenţă încât obişnuitele contraforturi să poată lipsi. Interiorul este pe măsura exteriorului – larg, înalt, luminos, în timp ce scheletul metalic se vede bine în grinzile ce traversează tavanul. Cupola enormă concurează cu rozetele colorate, iar coloanele laterale încadrează coridoare şi tabernacole.

Chiar dacă nu am mers pe Câmpiile Elizee de la un capăt la celălalt, trebuie să ieşim la victoriosul Arc de Triomphe şi Place de l’Étoile. Măreţul edificiu este simbolul izbânzii trupelor armate ale lui Napoleon în bătălia de la Austerlitz şi numai învingătorii pot trece pe sub el. Jos, lângă picioarele sale, încadrată de aranjamente florale, arde permanent flacăra de pe mormântul soldatului necunoscut, iar dacă priveşti în sus poţi admira reprezentările în basorelief ale luptelor victorioase ale marelui strateg. Nu urcăm pe platformă, deşi cred că steaua care converge în piaţă se vede de acolo în toată întinderea sa, dar avem în plan o „escaladare” de mai mari proporţii puţin mai târziu.

Următoarea oprire este Place de la Basitille, locul unde până la Revoluţia Franceză dăinuia falnica închisoare-fortăreaţă a cărei cădere este considerat punctul de pornire al ostilităţilor şi marchează ziua naţională a Franţei. De la metrou ne întâmpină mozaicuri cu viaţa cotidiană la finalul secolului XVIII, iar afară privirea îţi este atrasă de coloana comemorativă din centrul pieţei, în vârful cărei un înger celebrează victoria. Ciudată alegere pentru comemorarea unui eveniment care a avut ca a doua deviză, după „libertate, egalitate, fraternitate (sau moarte)”, pe cea mult mai plastică: „să spânzurăm ultimul rege cu maţele ultimului popă”. Pe peretele unei dintre clădirile art-nouveau care înconjoară piaţa se poate vedea ultima amintire a închisorii construite în secolul XIV: o schiţă cu linia zidurilor şi a turnurilor de supraveghere.

Luăm metroul spre Montparnasse, alt cunoscut cartier al Parisului, unde vrem să ne răsfăţăm pasiunile culinare. A găsit Paul mai demult pe Internet că pe Rue Daguerre ar fi cea mai bună brânzărie a Franţei. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar Fromagerie Vacroux ne întâmpină cu cele mai alese sortimente de brânză, bucate care n-ar trebui să aibă voie să existe. Preţurile sunt pe măsură, dar putem spune că săpăm cu adevărat în arta mâncărurilor franţuzeşti. Luăm mai multe feluri şi salivăm intens în timp ce vânzătorul ni le împachetează temeinic pentru ca puternicul miros de mucegai să nu răzbată spre nasurile trecătorilor. E hotărâtă deci treaba: diseară mâncăm acasă, brânză la discreţie. Alături de cidru răcoritor, trebuie să ne asortăm festinul cu fructe, drept pentru care intrăm într-o „băcănie” din vecinătate din care am vrea să cumpărăm tot. Ne rezumăm însă la struguri, mere şi roşii, apoi ne îndepărtăm grăbiţi căci întreaga stradă, aşa îngustă cum e ea, este plină numai de bunătăţi, de la vin vechi la peşte proaspăt. Ne oprim la o terasă cochetă pentru cea mai scumpă bere de până acum – blondă, nefiltrată şi asezonată cu lămâie.

După ce ne tragem sufletul, ne îndreptăm spre Cimitirul Montparnase pe care eu ţin morţiş să-l văd întrucât aici se odihnesc mulţi români care au înflorit la Paris. Până la ei însă putem vedea un mormânt celebru nu atât prin cei care îl ocupă, ci prin modul în care este decorat – patul mortuar al familiei Piceon, un adevărat aşternut din bronz cu figurile celor doi soţi. Alături, pe o piatră funerară cioplită cu litere chirilice, se află sculptura Sărutul a lui Brâncuşi. Până să ajung aici, habar nu aveam că această cunoscută lucrare împodobeşte mormântul tinerei Tatiana Raşevskaia care s-a sinucis din dragoste. Mai departe, lângă cripta a doi membri din numeroasa familie Sturdza, se află locul de veci al scriitorului francez Guy de Maupassant cu o carte pictată sub cruce. Şi fizicianul-matematician Henri Poincaré se odihneşte aici, ca şi cuplul de filosofi-activişti comunişti Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir sau superbul poet Charles Baudelaire. Galeria românilor care şi-au realizat visele în primul rând în capitala franceză începe cu Constantin Brâncuşi, continuă cu Eugen Ionescu şi Tristan Tzara, şi se încheie cu Emil Cioran pe care-l găsim cu greu, chiar înainte de ora închiderii.

În Montparnasse există o clădire pe cât de urâtă ca amplasament, pe atât de utilă pentru cei care vor să admire de sus Parisul din alt unghi al său. Tour de Montparnasse, cu structura sa de zgârie-nori din oţel şi sticlă ce adăposteşte mii de birouri, oferă de la platforma aflată la peste 200 de metri o imagine completă a capitalei. Deşi preţul biletului cu care urci în lift este destul de mare, merită fiecare cent. Iar dacă ai timp, aşa cum noi nu avem de data aceasta, trebuie să vii şi noaptea.

Se poate spune că azi am făcut o tură mai scurtă, dar ne-a şi ajuns oboseala din urmă. Plus că… nu ne mai putem gândi decât la brânzeturile din rucsac despre care avem impresia că răspândesc în toate părţile un miros fetid şi ademenitor în acelaşi timp. Aiurea, noi deja mirosim cu stomacul şi nu ştim, odată ajunşi acasă, cum să punem masa mai repede. Totuşi, o facem ca la carte, cu strugurii pe o farfurie, merele tăiate într-un castronel, ciorchinele de roşioare în altul, cidrul rece în pahare şi amestecul indecent de brânze în mijloc. Gata, mă opresc aici, căci amintirile acestea se lasă cu torente la mine în gură…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s