Paris Ziua 2

Dimineaţa de duminică o am pentru mine, căci Paul merge la biserică. Ne trezim amândoi odată, dar, în timp ce el iese pe uşă cu sandvişul la pachet, eu îmi iau tacticoasă micul dejun pe balcon. Apoi o iau şi eu din loc spre staţia de metrou Barbés Rochechouart unde am aflat că e un mare magazin Tati. Acum apuc să observ mai bine cartierul în care locuim în scurta noastră vizită, aflat în apropierea Universităţii Créteil. Eficient şi frumos, cu blocuri înalte, buticuri de cartier şi mici restaurante, între care spaţiile verzi se întind nestingherite, frumos amenajate cu fântâni, arbori, mici stânci şi flori.

După ce schimb două metrouri, nimeresc staţia şi magazinul dar, ei bine, oamenii se respectă şi azi este închis. În schimb, eu mă trezesc parcă un alt oraş, undeva prin Orientul Apropiat, unde bişniţa şi bazarul se completează reciproc. Recunosc, îmi e puţin teamă când ies din metrou şi mă asaltează coloraţii traficanţi de ţigări sau parfumuri (probabil contrafăcute), dar mă depărtez repejor şi lucrurile devin mai curăţele. Zona e plină de bijuterii, aşa că mă gândesc că trebuie să fie şi o anumită siguranţă pe stradă. Restul magazinelor, multe la număr, sunt axate pe încălţăminte şi marochinărie ieftină şi proastă, haine orientale ţipător colorate (sincer, mă îndoiesc că ar fi tradiţionale) şi telefoane mobile. Având ceva timp la dispoziţie, mă plimb pe străduţe într-o uşor urcuş şi-mi dau seama că am ajuns la marginea Montmartre, aflat de altfel în planurile de astăzi. Nu mă aventurez deci spre acest obiectiv, ci dau roată prin Piaţa Anvers şi împrejurimi. Reţin deci locurile şi căile de acces, dar şi o bijuterie de magazin: o librărie specializată pe benzi desenate, mii de cărţi, reviste şi antologii. Aici trebuie să revin cu Paul.

Mă întâlnesc cu bărbatul meu după ora prânzului direct la metrou, căci avem de mers  mai departe pe magistrala 4. Destinaţia, chiar capătul, este Porte de Clignancourt unde, de sâmbătă până luni, se ţine aşa numita Marché au Puces – un enorm (dar enorm!) talcioc cu absolut de toate. Trecem cât mai indiferenţi pe lângă tarabele cu haine şi încălţări, aruncăm un ochi spre suveniruri (aceleaşi ca şi în centru, dar sensibil mai ieftine), apoi ne îndreptăm ţintă spre un loc ştiut bine de Paul – tarabele cu CD-uri şi cărţi. Până să ajungem acolo, constat încă o dată că în jurul meu am tot, nou sau vechi: haine de toate felurile, pantofi, genţi, bijuterii, arme, mâncare, felurite obiecte casnice şi sportive, instrumente muzicale… şi câte şi mai câte. Ne propunem de la început limita de timp la două ore, pentru a ne mai rămâne timp şi pentru altceva în această zi. Altfel am petrece aici mult mai mult timp, eventual până mâine.

La CD-uri şi viniluri ne mişcăm destul de repede, sunt atât de multe că n-am şti ce să alegem. Dar la cele două tarabe cu cărţi ne luăm destul răgaz. Rezultatul? Câteva kilograme de benzi desenate şi cărţi, încât eu încep să-mi fac probleme cu greutatea rucsacilor la întoarcere, la aeroport. În plus, între rafturile încărcate de file des întoarse, miroase atât de frumos… Ne dezlipim în sfârşit de aici, cu mare greutate, oprim să cumpărăm şi câteva cadouri pentru acasă, apoi luăm metroul înapoi spre Montmartre. Înainte de orice altceva, îl duc pe Paul la librăria găsită mai devreme, deşi acum mă simt deja copleşită de câte am văzut în bazar. Nici el nu pare impresionat, dar îmi mărturiseşte mai târziu că ar fi luat totul, de aceea nu vrea să se uite mai mult şi să-şi facă sânge rău. Intrăm şi vizavi, îmbiaţi de atmosfera intimă a unui anticariat. Nu stăm mult, dar găsim ceea ce căutăm de ceva vreme: Le petit prince, a lui Saint-Exupéry, în franceză evident.

Luăm apoi la pas cea mai înaltă zonă a Parisului, dealul numit Montmartre. Atracţia principală este pentru toată lumea semeaţa şi superba Basilique du Sacré-Cœur, a cărei piatră de temelie a fost pusă în a doua jumătate a secolului XIX. Albă, masivă, impunătoare, cu o arhitectură de inspiraţie romanică şi bizantină, aceasta este probabil cea mai frumoasă biserică pariziană. În faţa cupolelor înalte şi solide, tronează două dintre simbolurile istoriei franceze: Ioana d’Arc şi regele Ludovic al IX-lea – statuile din bronz ale celor doi sfinţi naţionali, singurele pete de culoare pe fundalul alb-orbitor al edificiului. În faţa bisericii este mare agitaţie şi gălăgie, sute de turişti, animatori de stradă şi vânzători ambulanţi. Şi înăuntru aglomeraţia este mare, dar în ordine şi linişte. Nici fotografii nu se fac, acest lucru fiind interzis. Îmi place şi interiorul care descrie un spaţiu imens, invadat de lumina blândă filtrată de vitralii ce se reflectă moale pe marmura incrustată cu mozaic.

Lângă enorma biserică se află o alta, mult mai mică şi mai discretă, încât rişti s-o treci cu vederea. Este vorba de Chapelle Saint Pierre de Montmartre ce datează din secolul XII şi are înglobate ca stiluri arhitectonice pe cel romanesc, în exterior, şi pe cel gotic, prin arcele şi arcadele din interior. Pentru a ajunge la intrare, facem un mic ocol, ocazie cu care aruncăm o privire de sus asupra Parisului desfăşurat în vale, apoi trecem printre tarabele îmbietoare ale unui târg de produse ecologice. În biserică este răcoare şi linişte, doar câţiva turişti, ceea ce arată că puţină lume ştie de acest aşezământ micuţ, dar foarte vechi, cu temelii ce ne duc înapoi până în secolul III şi la Sfântul Dionisie.

În continuare avem destul timp la dispoziţie pentru a înţelege de ce Montmartre era locul preferat al artiştilor de la cumpăna dintre secolele XIX si XX. Dalí, van Gogh, Picasso, Monet şi mulţi alţii au îndrăgit la limita decadenţei acest loc. Place du Tertre este piaţa în care se strâng şi astăzi pictori amatori şi portretişti gata oricând să te aibă de client. Deşi cele mai multe portrete nu îmi plac, nefiind altceva decât o copie fotografică a figurilor, văd şi câteva deosebite, din care persoana desenată răzbate mai mult decât ca nişte linii curbe şi frânte. În imediata apropiere se află expoziţia Espace Dalí, cu lucrări ale celebrului şi excentricului artist. Picturile care spun o poveste (Alice în Ţara Minunilor, Romeo şi Julieta, etc.) şi sculpturile axate obsesiv în jurul scurgerii timpului sunt impresionante, dezvăluind o mică bucăţică din personalitatea puternică şi geniul bolnav al lui Dalí. În interiorul expoziţiei se află şi ultimele bolţi ale unei vechi capele, ale cărei arcuri gotice contrastează puternic cu lucrările suprarealiste expuse aici.

Între atâtea terase, cafenele şi bistrouri, reuşim să găsim un loc special în care dorea Paul să mă ducă. Tire-Bouchon este una dintre clătităriile vechi şi tradiţionale, iar în următoarele momente voi afla şi de ce este renumită. Într-o atmosferă intimă şi caldă, mănânc cea mai bună clătită cu şuncă şi caşcaval, apoi un delicios desert cu dulceaţă de afine învelite în aceeaşi foaie de cocă fină şi bine întinsă. Paul se delectează cu o clătită cu cartofi şi apoi una cu ciocolată şi sirop de portocale. Toate asezonate cu un cidru răcoritor şi gustos. Pereţii micului restaurant sunt plini de fotografii ale clienţilor, hârtiuţe pe care au scris câteva cuvinte, chiar şi bilete de metrou, bancnote din toate ţările (am ochit şi una de 1 leu), ilustrate – toate spunând acelaşi lucru: cea mai bună clătitărie din Paris este aici.

Paşii ne poartă pe străduţe înguste pavate cu piatră cubică şi clădiri micuţe, viu colorate, către primul cabaret al oraşului: Lapin Agile. Celebritatea şi-o datoreşte în parte picturii lui Picasso, iar numele a pornit de la un joc de cuvinte. Spre sfârşitul secolului XIX, caricaturistul André Gill a desenat în Cabaretul Asasinilor un iepure care sărea dintr-o tigaie, iar oamenii au început să se refere la acel club de noapte ca la „lapin à Gill”. De aici până la numele de astăzi a mai fost doar un pas. Clădirea roz pal, umbrită de arbori şi iederă, cu ferestre colorate şi băncuţe din lemn pare mai degrabă casa bunicii; totuşi, cabaretul este încă activ şi îşi întâmpină şi astăzi clienţi cu cântece tradiţionale, unele datând chiar din secolul XV.

Ne continuăm plimbarea pe străzile cambrate din Montmartre până în Place Abesses cu a sa Église Saint Jean, admirăm numeroasele terase şi boulangerii, apoi ne îndreptăm către Place Blanche în care tronează alt simbol relativ recent al Parisului: Moulin Rouge. Cabaretul fondat la sfârşitul secolului XIX pe locul unei foste săli regale de bal este astăzi cel mai cunoscut şi cel mai frecventat; nici nu-i de mirare că biletele scumpe se epuizează rapid şi pentru a vedea un spectacol trebuie să-ţi faci programare cu nu ştiu cât timp înainte. Cum nici eu nici Paul nu ţinem să vedem unul cu această ocazie, ne mulţumim să admirăm moara roşie care-şi învârte ostentativ paletele pe cerul albastru şi ne gândim la celebritatea dobândită prin afişele realizate de Toulouse-Lautrec.

Ziua se apropie de sfârşit, aşa că ne gândim să vedem Parisul de sus pe timp de noapte. Şi nu de oriunde, ci din Turnul Eiffel. Îl admirăm în primă fază de departe, oglindit în apele liniştite ale Senei. Ne oprim în micul scuar din Bir Hakeim, lângă monumentul ostaşilor morţi în lupta de lângă respectiva oază libiană în Al Doilea Război Mondial; de aici, imaginea colosului din metal, al cărui nume a devenit sinonim cu Parisul, se vede în întregime, dominând Champ de Mars. Nu-i greu de înţeles de ce a fost atât de contestat la vremea lui; nici dacă ar apărea acum acolo unde este n-aş zice că-i cea mai bună idee, căci contrastează puternic cu clădirile istorice, scunde, din jur. Mai degrabă şi-ar găsi locul în cartierul ultra-modern La Defence. Îl pot înţelege deci pe poetul simbolist Paul Verlaine care, după ce protesta împotriva turnului, îşi petrecea zilele scriind în restaurantul din el – aici era singurul loc din Paris de unde nu-l vedea şi nu-i leza privirea.

Ne aşezăm la o coadă destul de lungă şi ne gândim cu teamă că ne va prinde ora închiderii şi vom fi pierdut timpul. Totuşi lucrurile se mişcă destul de repede şi după vreo trei sferturi de oră suntem înăuntru, la primul etaj. Urcăm însă mai sus, până aproape de vârf, căci ultimul nivel este închis. De aici panorama este superbă, căci întunericul este brăzdat de miile de străzi intens luminate, de bulevarde largi şi poduri curbate care apar ca nişte benzi strălucitoare şi de milioanele de luminiţe colorate în mişcare. Clădirile importante stau şi ele sub semnul reflectoarelor, iar undele Senei le reflectă în micile valuri, alături de umbrele fermecătoarelor vaporaşe. Într-adevăr, imaginea este de neuitat. Iar în imediata apropiere, într-o încăpere de studiu, Gustave Eiffel însuşi, vegheat de soţia sa, stă de vorbă cu Thomas Edison despre proiectul turnului.

Nici nu ştim când a trecut de miezul nopţii, aşa că ne grăbim spre metrou, neştiind exact până la ce oră circulă. Avem noroc totuşi, căci primăria are grijă ca locuitorii şi de turiştii să se poată bucura de nopţile de weekend. Ajungem târziu acasă, din nou frânţi de oboseală, dar încântarea pe care o purtăm în suflet compensează pe deplin.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s