Paris Ziua 1

Lutetia înseamnă „loc mlăştinos” – numele pe care romanii îl dau unui teritoriu din inima Franţei de astăzi, locuit pe acea vreme de un trib galic (aflat aici din secolul III î.e.n., deşi primele descoperiri arheologice datează din mileniul 4 î.e.n.), în urma ocupării acestuia în secolul I î.e.n. Cincizeci de ani mai târziu, oraşul se extinde pe ambele maluri ale Senei şi primeşte denumirea ce va rezona puternic în cele două milenii care urmează: Paris. La începutul secolului VI, romanii se retrag, lăsând loc dinastiei france a Merovingienilor care îşi stabileşte capitala aici. Invaziile vikinge din secolul IX duc la construirea fortăreţei de pe Île de la Cité, dar chiar şi aşa oraşul este pentru scurtă vreme cucerit. În secolul X, conţii parizieni îşi sporesc puterile pe fundalul slăbirii celei a regilor Carolingieni. De acum până în secolul XIII, Parisul se extinde considerabil, străzile sunt pavate, începe construcţia fortăreţei Luvru şi a Catedralei Notre-Dame, iar Sorbona devine un important centru universitar. În Evul Mediu, Parisul cunoaşte o perioadă de înflorire culturală şi economică, frânată numai de crâncenele epidemii de ciumă. Aşa cum bine se ştie, apogeul (secolele XVII – XVIII) îl constituie domnia Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, a cărui personalitate puternică, imprimată şi într-o domnie de 72 (!) de ani, se regăseşte şi acum în aerul Parisului.

Reşedinţa regală este mutată la proaspăt construitul Palat Versailles, dar monarhia se apropie de sfârşit, căci căderea închisorii Bastilia din 14 iulie 1789 prefaţează o revoluţie sângeroasă urmată de o stare de anarhie, teroare şi despotism socialist. Oare Ludovic al XV-lea să ştie ceva când enunţă „După mine, potopul”? Figurile lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei-Antoaneta, decapitaţi în toiul acestor evenimente ce zguduie din temelii Europa secolul XVIII, dar şi cele ale lui Robespierre şi Marat revin ca un laimotiv în moştenirea istorică a oraşului. La fel se întâmplă cu chipul şi personalitatea lui Napoleon Bonaparte, văzut de multe naţiuni ca un cuceritor tirani, dar aproape venerat (pe bună dreptate) de francezi.

În urma înfrângerii lui Napoleon, Parisul intră sub ocupaţie rusească, fiind pentru prima dată în ultimele patru secole când îşi pierde libertatea. Evenimentele se succed rapid în secolul XIX: monarhia este reinstaurată, apoi sfârşită prin Revoluţia din Iulie, urmează monarhia constituţională, apoi Revoluţia din Februarie şi A Doua Republică. Peste această precipitare se suprapune epidemia de holeră ce decimează populaţia oraşului, şi aşa din greu încercată.

Revoluţia Industrială nu ocoleşte Parisul, ci se materializează prin căi ferate şi explozie demografică, mai ales în timpul celui de-al Doilea Imperiu. Asupra oraşului, o amprentă puternică o lasă prefectul Haussmann, căci lui i se datoresc bulevardele largi şi faţadele neoclasice ale clădirilor pe care le putem admira astăzi, alături de reşedinţele fostei nobilimi. Dar din cauza aceloraşi bulevarde largi (construite astfel şi pentru a igieniza oraşul, dar şi pentru a anula baricadele sau răscoalele) este învinsă Comuna din Paris – ultima forţă de rezistenţă în faţa armatei Prusiei din războiul franco-prusac – ceea ce duce la execuţia a aproximativ douăzeci de mii de comunarzi. Ultimii ani ai secolul XIX sunt marcaţi de dezvoltarea tehnologiei, comerţului şi turismului, cea mai importantă Expoziţie Universală găzduită de Paris născând ceea ce astăzi este un simbol cunoscut în întreaga lume – controversatul (la vremea sa) Turn Eiffel –, iar altă asemenea expoziţie inaugurează prima linie de metrou parizian, metrou care acum îmi pare o bijuterie de organizare şi eficienţă.

Primul Război Mondial este relativ blând cu Parisul datorită Bătăliei de pe Marna în care francezii şi britanicii ies victorioşi. Scăpat aproape neatins din conflagraţie, oraşul devine scena paradelor militare şi tratatelor de pace postbelice prin care harta politică a Europei este în bună parte redesenată. În perioada interbelică, cocheta capitală a Franţei cunoaşte o nouă înflorire artistică şi culturală, muzica şi pictura împletindu-se cu parfumurile şi gastronomia, dar şi cu cabaretele şi intensa viaţă de noapte. Cel de-al Doilea Război Mondial prinde însă pe picior greşit Franţa, la scurt timp de la declanşarea ofensivei oraşul fiind ocupat de nemţi. Astfel va rămâne până la eliberarea sa din ’44 de către forţele aliate, ca o revanşa parcă pentru forţa ofensivă a lui Napoleon asupra teritoriilor germane în urmă cu mai bine de un secol. Cum oraşul istoric nu prezintă interes strategic şi militar, nici nu este bombardat (cum se întâmplă cu fabricile din suburbii), iar salvarea finală vine de la generalul Reich-ului Von Choltitz care, în timpul retragerii, nu distruge valoroasele monumente pariziene aşa cum primise ordin de la Hitler.

După război, capitala se extinde considerabil pe orizontală, suburbiile se lărgesc şi noi arii se adaugă suprafeţei urbane. Reţeaua de tren rapid, R.E.R., completează metroul pentru a servi în special aceste zone suburbane. În timp ce cartierele din sud-vest se axează pe manufacturi de înaltă tehnologie şi prosperă intens, cele din nord-est suferă o puternică dezindustrializare, devin oaze în care domină şomajul, iar cei mai mulţi locuitori sunt imigranţi din fostele colonii africane. Această prăpastie economică şi socială duce la proteste de amploare în anii ’80, iar la începutul secolului XXI chiar la revolte şi lupte de stradă. Astăzi, în Paris se întâlnesc zi de zi culturi din toate colţurile lumii, aduse de oameni care muncesc, scriu, fac afaceri, fură, cerşesc… dacă adaugi şi fluxul continuu şi masiv de turişti, obţii unul dintre cele mai cosmopolite oraşe europene. Trebuie doar să ştii cum să te bucuri de el, complet – de istorie, arhitectură, moştenire artistică, parfum vechi, gastronomie, lumini, umbre, străduţe, bistrouri, agitaţie, linişte, diversitate. Pentru că nu te poţi plânge că aceasta ar lipsi.

Motivele pentru care eu şi Paul alegem Parisul pentru a ne petrece săptămâna de miere sunt multe, iar nerăbdarea creşte pe măsură ce se apropie ora plecării. Bagaje, planuri pe zile, hărţi şi ghiduri avizate – toate sunt gata, până şi franceza mea şubredă dă semne de resuscitare. Plecăm dimineaţa devreme spre Băneasa, de unde un zbor de două ore şi jumătate ne lasă la aeroportul din Beauvais. De aici, autocarul ne duce spre centrul Parisului, în Porte Maillot. În staţia de metrou ne încurcăm puţin, căci nu ne dăm seama cum să facem pentru a ieşi mai ieftin cu transportul – bilete sau abonamente? Până la urmă optăm pentru abonamente de o săptămână, dar de-abia de luni, numai aşa se pot face, iar pe perioada sfârşitului de săptămână vom cumpăra bilete pentru fiecare călătorie în parte.

Analizăm rapid harta, uşor de urmărit chiar dacă sunt nu mai puţin de 14 linii M, 3 linii T şi încă 5 RER – mi se pare foarte greu să te rătăceşti în metroul parizian dacă ai cel mai elementar simţ al orientării; singurul inconvenient este că în nodurile mari ai mult de mers între magistrale, comparabil cu o staţie scurtă (aşa cum sunt cele mai multe) – avem chiar benzi rulante orizontale, ca în aeroporturi, pentru a grăbi deplasarea. Aşa cum voi vedea şi în zilele ce urmează, metroul este oricând de preferat maşinii, pentru că centrul e aproape gâtuit de trafic, tramvaiele lipsesc (lucru ciudat, pentru că le-am văzut în toate marile oraşe europene prin care m-am plimbat), iar trenurile vin cam la 3 minute, până după miezul nopţii. Nu toţi pasagerii sunt civilizaţi, mulţi se opresc chiar în uşi sau stau nepăsători în drum, dar observăm că nimeni nu se supără când îl împingi. În plus, îmi plac vagoanele cu aer vechi, cu clanţe de care tragi pentru a se deschide uşile şi banchete faţă în faţă, dar mai mult îmi plac staţiile viu colorate, unele cu mozaicuri, altele cu aspect de muzeu.

Ajungem astfel în cartierul Créteil, coborâm la Şcoala Veterinară şi luăm autobuzul până la blocul în care stă gazda noastră. Este vorba de mama unei prietene a lui Paul, care locuieşte într-un bloc „social” şi poate obţine spre închiriere de scurtă durată un apartament pentru rude. Astfel avem parte de cazare ieftină, destul de departe de centru, dar cu supermaket-uri în zonă şi o staţie de metrou la cinci minute de mers grăbit. După ce ne cazăm şi despachetăm, facem primele cumpărături cu d-ale gurii pentru mâine dimineaţă, apoi plecăm în explorări, ceva mai târziu decât era în plan.

Începem cu un omagiu adus lui Jim Morrison la mormântul său din cimitirul Pére Lachaise – celebrul loc în care îşi petrec în linişte clipele de eternitate multe personalităţi care au iubit Parisul, fără a fi neapărat francezi. În afară de locul de veci al solistului The Doors, apucăm să vedem mormântul compozitorului francez de origine poloneză Frédéric Chopin, iar alături pe cel al jazzman-ului italiano-francez Michel Petrucciani. Mai mult de atât nu avem timp, căci clopoţelul pe care îl agită paznicul la ora închiderii ne împinge spre ieşire. Dar în scurtul răgaz în care ne plimbăm printre strămoşi putem observa aleile înguste şi pietruite, zidurile înalte, rondurile cu bănci şi statui, corbii bătrâni ce se odihnesc pe cruci şi copacii cu coroane bogate. Dar cele care impresionează sunt mormintele ordonate şi îngrijite, uneori etajate pe relieful locului, cu gărduleţe, coloane sau flori, unele mici şi modeste, altele somptuoase, împodobite cu statui, unele vechi de nu le ghiceşti vârsta, uitate parcă de toţi, altele noi, din marmură şi cu coroane proaspete. Un loc în care liniştea este fermecătoare şi care nu reţine nimic din morbiditatea unui cimitir.

Cum ziua nu s-a terminat, iar lumină mai avem mult timp de acum înainte, hotărâm să vizităm unul dintre cele mai frumoase parcuri urbane – Jardins du Luxembourg. Ne întâmpină copacii deşi, înalţi, care umbresc şi răcoresc piatra tăiată mărunt ce tapează aleile largi. Într-unul din colţuri se află Pavilionul Davioud, o clădire mică, discretă şi cochetă în faţa cărei se ascunde o şcoală de apicultură, apoi spaţiul se deschide cu un gazon verde-crud, pe care băncile pline de oameni se lăfăiesc în soarele blând al după-amiezii. Parcul are de toate: alei deschise pentru plimbări „office”, cotloane umbrite pentru întâlniri romantice, spaţii mari de joacă, bine amenajate, pentru copii de toate vârstele, statui împrejmuite de ronduri multicolore de flori, foişoare în care se joacă table, şah şi rummy, mici terase, chioşcuri de ziare sau îngheţată. Adăugând ce am văzut pe stradă în drum spre parc, îmi întăresc acum impresia: îmi place la nebunie mobilierul stradal ales de municipalitatea pariziană – indiferent că este vorba de stâlpi, fântâni, panouri pentru afişaj, chioşcuri, toalete, garduri, bănci – toate sunt din acelaşi film, verde închis, cu model ondulat, aspect „vintage” şi mult bun gust.

Însă atracţia principală din parc este Palais du Luxembourg, construit pentru a-i aminti Mariei de Medici (mama lui Ludovic al XIII-lea) de Palazzo Pitti din Florenţa sa natală. Datând din secolul XVII, frumoasa clădire a fost pe rând reşedinţă, închisoare şi, acum, sediu al Senatului Franţei. În faţa sa, o fântână ţâşneşte veselă în mijlocul unui heleşteu circular înconjurat de bănci, iar mai departe încep rândurile de copaci cu coroana regulat tăiată, ce formează coridoare lungi şi verzi. Tot acest spaţiu este încadrat de mici coloane albe ce susţin o balustradă continuă, uneori în trepte, pe care se sprijină ghivece cu flori lila şi statui de îngeraşi. În afara acestui gărduleţ, sunt orânduite statui de un alb orbitor în soare, dintre care cele mai notabile sunt cele ale Mariei de Medici şi Sfintei Genoveva (patroana Parisului). Spaţiile verzi din jur sunt şi ele străjuite de statui-coloană, solitare şi victorioase. Un loc deosebit de frumos îl regăsim în laterala palatului – Fântâna de Medici, în care înoată peşti mai mari decât cele două răţuşte care se bălăcesc pe apă. Superba faţadă    se ascunde discretă în întunecimea umbrelor, iar rândurile de coloane aproape ascunse în iederă sporesc intimitatea. Tot în penumbră, diametral opus faţă de palat şi în apropierea Oranjeriei, se află statuia lui Eugène Delacroix, ale cărui picturi împodobesc acum camerele Senatului.

La ieşirea parcului, lângă Institutul Oceanografic, poposim la o cafenea pentru un moment de împrospătare a forţelor, apoi o luăm încet pe străzi, în căutarea unei terase unde să vedem finala Champions League. Trecem prin faţa Sorbonei şi a Panteonului, apoi prin pieţele Odéon şi Saint Michel – aici, lângă Fântâna Saint Michel şi pe malul Senei, suntem în inima Cartierului Latin – cel mai boem, cel mai „vânat” de turişti pe timp de seara şi unul dintre cele mai scumpe. După căutări intense, găsim un restaurant italian, primul la care vedem pe o plasmă imaginile de pe terenul de fotbal. Aici ne proptim, comandăm pizza şi vin, apoi ne delectăm cu victoria Interului asupra lui Bayern. La o masă alăturată, nişte italieni fani A. S. Roma suferă în tăcere. După meci, în acelaşi loc, ne întâlnim cu vecinul şi prietenul din copilărie al lui Paul, Iustin, care e stabilit de mulţi ani în Franţa. De altfel, Paul ştia că locuieşte în Paris, dar se pare că de curând s-a mutat la Nantes, direcţie în care va pleca mâine.

Din aceste motive, deşi suntem rupţi de oboseală, lungim noaptea până spre orele 3, cu o plimbare prin centrul plin de lumini al oraşului, pe poduri şi prin faţa clădirilor impunătoare de pe Île de la Cité. În faţa Catedralei Notre-Dame asistăm la o demonstraţie de „jocul cu focul”, jonglerii stradale pline de lumină şi culoare. Alături, pe malul fluviului, ni se desfăşoară în faţa ochilor o imagine demnă de Vama Veche: mulţi tineri stau pe pavaj, cântă la chitară şi din gură, dansează, beau şi fumează (nu neapărat tutun) – totul gălăgios, dar paşnic şi cu multă voie bună. Ne oprim într-un bar în vogă, în care e mai aglomerat decât în metrou la o oră de vârf, se cântă live, preţurile sunt enorme şi trebuie să comanzi ceva minim la jumătate de oră. Cam atât şi stăm în acea atmosferă încinsă şi multicoloră, apoi o luăm la pas pe străduţele din Cartierul Latin.

Acesta, cum voi remarca din nou în alte seri, este absolut fermecător: bistrouri şi brutării, restaurante cu pretenţii sau terase cu specifice naţionale, aglomeraţie, mii de mirosuri ademenitoare, muzică veselă, culori tari sau discrete – un adevărat festival al simţurilor. Şi totul contrastează cu imaginea cenuşie, sobră şi impunătoare a bisericii Saint Severin, situată chiar în centrul evenimentelor. În apropierea bisericii româneşti, aflate pe lângă Sorbona, se află o statuie „modernă” a lui Mihai Eminescu, semn că diaspora de aici nu-şi uită cultura. Mai apuc să observ bicicletele de închiriat, orânduite frumos în suporturi, fiecare indicându-şi starea de funcţionare prin leduri verzi sau roşii, după care adorm pe bancheta din spate a maşinii lui Iustin. Paul sforăie lângă şofer, noroc că acesta se ţine bine şi ne livrează în siguranţă în faţa blocului. Adormim buştean, cu nervii surescitaţi de o primă zi plină. Şi aventura abia a început.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Paris Ziua 1

  1. Pingback: Paris Ziua 1 | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s