AC/DC, Iris & Down (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)

Poate că unora li s-ar părea plictisitor să vadă (aproape) acelaşi concert la distanţă de un an, singura diferenţă notabilă fiind, cel puţin la prima vedere, oraşul din turneu. Mai mult, este vorba de o trupă care cântă de atâţia ani aceeaşi muzică, fără mari transformări ale stilului, încât o recunoşti imediat chiar şi în piese la primă audiţie. Nu cred însă că de aceeaşi părere sunt cei mai mulţi ascultători de rock atunci când trupa în cauză este AC/DC. De altfel, am vorbit cu mulţi prieteni care au văzut-o anul trecut, fie la Belgrad, fie la Amsterdam, fie la Viena sau în alt oraş european, pe când turneul anunţa a ocoli România, dar care nu şi-au pus o clipă problema să nu-şi ia bilet pentru un concert ce avea să se desfăşoare sub nasul lor. E drept, o contribuţie la această decizie e faptul că una e să-i vezi pe drăcuşori între străini şi alta să vii cu gaşca ce a crescut odată cu tine pe muzica australienilor. Dar principalul considerent se poate rezuma la ce mi-a spus un prieten: cum, dom’le, ce dacă i-am mai văzut, să vină aici, la o aruncătură de băţ şi eu să mă blazez şi să stau acasă – păi mă mai pot numi eu rocker cu ştate vechi?

În cazul acesta îmi dau seama de bucuria pe care au încercat-o la auzul veştii concertului cei care aşteaptă de ani de zile să vadă AC/DC. Cu riscul de a o da în clişee, pe când mă îndrept spre Piaţa Constituţiei constat cum muzica acestei trupe nu are vârstă, căci publicul este format din trei-patru generaţii, de la puştiulache de câţiva ani la bunici septuagenari, între care grosul constă în adolescenţi şi adulţi încă tineri. Şi atunci mă gândesc la cei care îi critică pe australieni că acum mulţi ani au găsit o reţetă de a face muzică şi o ţin numai pe aceea – păi şi de ce ar schimba-o dacă este de succes? De ce să inovezi doar de dragul inovaţiei dacă eşti atât de bun în ceea ce faci, iar succesul constant o confirmă?

Să revin însă în piaţa de lângă Palatul Parlamentului, loc ce mi s-a părut neadecvat de la anunţarea concertului. În primul rând m-am gândit că va fi neîncăpător, şi apoi mie îmi place AC/DC, ţie îţi place, dar cei care stau în spatele scenei poate au alte gusturi. Sincer, cu tot terminatul la ora 23, pe mine nu m-ar încânta deloc gândul unui concert de manele open-air pe locul Morii lui Assan, în spatele blocului meu. În timp ce rândurile groase de rockeri se revarsă înspre piaţă, observ că prima problemă este rezolvată, căci spaţiul a fost bine administrat, plus bucata din gazonului palatului, aşa că loc va fi suficient. În ceea ce priveşte al doilea aspect… în fond şi la urma urmei, puţină educaţie muzicală nu strică nimănui. Deşi un tataie de prin Parcul Izvor îşi exprimă dorinţa de a ploua cu bolovani, iar un cuplu din cartier se revoltă că i se încalcă dreptul constituţional de a traversa strada.

Mă înghesui la standul cu merchandise-uri destul de piperate la preţ, cumpăr jetoane pentru bere şi abia mă regrupez cu prietenii când, chiar înainte de ora 18, Phil Anselmo şi al său Down îşi încep concertul. Mai puţin brutală decât Pantera, dar cu siguranţă mai balansată şi cu mai mult blues, muzica Down, descrisă ca „southern metal”, loveşte prin intermediul unui frontman cu multă personalitate. Trupa încearcă să incite cu piese directe, ale căror subiecte se trag din viaţa de zi cu zi, un public uşor indiferent, iar problemele de sunet de la început n-o ajută prea tare. Totuşi, după patruzeci de minute, scopul este atins prin New Orleans Is a Dying Whore, Eyes of the South şi Bury Me in Smoke, căci cei prezenţi nu-l pot ignora pe americanul ultra-tatuat care se agită pe scenă, care strigă şi gesticulează intens şi care, la final, izbeşte microfonul de scenă după un scurt tribut adus legendei Led Zeppelin.

Cu toate cârcotelilele legate de lipsa de şanse acordate trupelor tinere româneşti, nu cred că s-ar fi găsit un exponat autohton mai bun pentru a deschide AC/DC decât Iris. Veterana trupă îmi place de ani de zile fără a mă declara fan înflăcărat, i-am observat de atâtea ori lipsurile, dar am şi admirat-o pentru consecvenţă. Iar plasarea după Down eu n-o văd legată de valoare (deşi poate că organizatorii au pus altfel problema, nu ştiu), ci de gradul de popularitate în rândul celor prezenţi, dintre care mulţi nu-s la curent cu trupele tinere. Plus că, ce-i drept e drept, ca stil muzical Iris se apropie mai mult de AC/DC. Este prima dată când îl văd pe Cristi Minculescu după transplantul de ficat, deşi concerte au mai fost. Jos pălăria, mi-ar plăcea să am atâta energie după probleme grave de sănătate. În prezenţa unui public atât de numeros şi de variat în gusturi muzicale, având la dispoziţie nu prea mult timp, cea mai avantajoasă variantă include piese bine cunoscute: Pe ape, Floare de iris, Strada ta, Lady in Black, Somn bizar şi Miraj. Un concert obişnuit Iris, nimic ieşit din comun, dar care oferă un punct de convergenţă pentru miile de oameni care înca vin… şi tot vin…

Cu puţin timp înainte de ora 21 arunc o privire de-a lungul şi de-a latul pieţei şi estimez în jur de şaizeci de mii de oameni. Nu-i aşa că suntem destui cât să pornim o revoltă şi să răsturnăm ordinea putredă a ţării? Pahare de bere, corniţe roşii aprinse, geci de piele, bandane, lanţuri, plete, hot-dogi gigant, răbdare şi tutun, plus un murmur necontenit şi entuziast – cam aşa poate fi descrisă pe scurt atmosfera din public înaite ca locomotiva ce conduce Rock N’Roll Train să străpungă scena. Hell Ain’t a Bad Place to Be dă spectatorilor ocazia să-şi revină şi să-şi dea bine seama de realitate: după ani de aşteptări şi dezamăgiri când în lista de turneu nu figura România, iată că AC/DC este aici, în carne şi oase, animată de toată energia pe care o respiră muzica sa.

Odată cu Back in Black visul devine tot mai real, iar trăirea tot mai intensă, căci între Big Jack şi Dirty Deeds Done Dirty Cheap abia ai timp să respiri. Setlist-ul este excelent balansat, oamenii îşi pot trage puţin sufletul pe parcursul pieselor noi, manifestându-se puternic numai la refren, în timp ce hit-urile sunt însoţite de la un cap la altul de strigăte de bucurie, sărituri, agitaţie continuă, frenezie şi energie descătuşată. Succesiunea Shot Down in Flames, Thunderstruck şi Black Ice este un bun exemplu pentru ce am vrut să spun. The Jack înseamnă mişcări de „dans” ale vânjoşilor care-şi iau partenerele în cârcă, iar ritmul este favorabil pentru numărul de striptease al chitaritului Angus Young ce are ca apogeu arătarea boxerilor pe care scrie, cu caractere „fulgerătoare”, „AC/DC”. La Hells Bells vedem că nu-i doar de recuzită clopotul mare atârnat deasupra scenei, căci acesta coboară, iar rolul de „clopotar” al iadului şi-l asumă vocalul Brian Johnson, care ne arată că forma lui fizică este excelentă şi nu-s doar muşchii de el.

Urmează Shoot to Thrill, War Machine (cu proiecţii animate în care membrii trupei conduc diferite maşini de război), High Voltage (care mă duce cu gândul că întreagul concept AC/DC nu este altceva decât curent de înaltă tensiune artistic direcţionat spre muzică) şi You Shook Me All Night Long (o nouă ocazie de a ne exersa paşii de dans şi zâmbetul cel mai veritabil). T.N.T. nu poate fi altceva decât o explozie de neîngrădit, în timp ce Whole Lotta Rosie beneficiază de prezenţa scenică a lui… Rosie – o imensă păpuşă gonflabilă călare pe locomotivă, cu sâni de o mărime intenţionat exagerată, costumaţie sumară şi program de night-club, ce bate cadenţa cu piciorul. Acum mă întreb ce ar zice Ceauşescu dacă ar vedea ce fel de spectacol se desfăşoară sub balconul din care visa să se adreseze unei naţiuni îndobitocite… Din fericire există omeni care să se revolte, să întreţină spiritul liber şi să se ghideze după deviza Let There Be Rock – moment marcat de o istorie în imagini a trupei şi un superb solo al lui Angus, terminat într-o explozie de lumină şi o ploaie de confeti, după care trupa se retrage.

La bis, Highway to Hell este însoţit de flăcări la fel de sugestive ca şi corniţele lui Angus, iar salutul final adus mulţimii dinamitate este For Those About to Rock (We Salute You). Pentru ca mesajul pătrundă cât mai bine, piesa este însoţită de salve de tun şi, la sfârşit, de un foc de artificii care încheie un spectacol complet. După două ore de explozie continuă, în care muzica şi ştiinţa de a face show se completează de minune, constat încă o dată coeziunea trupei, modul în care muzicienii sunt complementari unul altuia pentru a da naştere unor piese coerente, omogene şi extrem de directe. AC/DC este rock ’n’ roll scăldat din plin în blues, apoi conectat brusc la doi-douăzeci. Efectul este un sunet-emblemă, de neconfundat şi de nerepetat (chiar de către instrumentişti care, tehnic, îi surclasează pe australieni), cu o voce asemănătoare undelor electrice ce vibrează pe liniile de înaltă tensiune şi o chitară care loveşte ca un trăsnet, totul pe un fond ritmic asemănător tunetelor din fundal care anunţă o furtună devastatoare. Şi furtună este întregul spectacol, nimic nu rămâne pe loc în faţă tăvălugului electrificat AC/DC. Iată de ce merită să vezi acelaşi concert de mai multe ori – câte trupe se pot lăuda cu asta?

Starea de încântare persistă mult în rândurile celor care părăsec piaţa şi care trec uşor peste faptul că berea s-a terminat – de parcă asta mai contează acum… Cei pe lângă care merg mai târziu, prin centrul Bucureştiului, stau sub semnul aceleiaşi bucurii – toţi discută şi îşi împărtăşesc părerile despre concert, cu toţii fiind extrem de fericiţi că l-au văzut. Pe acest fond primesc tristul mesaj că Ronnie James Dio a încetat din viaţă. Să-i fie ţărâna uşoară, scena rock a lumii este deja mult mai săracă.

Fotografii

P.S.: Pentru că accesul la metroul este oprit în staţiile din zona concertului înainte de ora obişnuită (îmi spun prieteni că deja de la ora 23 porţile de la Izvor erau închise), când încă oameni mai ies din staţii (semn că trenurile circulă), dar spectatorii nu pot intra, dimineaţă voi trimite urmatorul mesaj semnat pe adresa de contact a Metrorex. Sugerez ca toţi cei „fentaţi” de administraţia metroului să-şi verse frustrările pe e-mail, chit că nu se va face nimic, dar măcar să tragem un semnal de alarmă şi să arătăm că ripostăm când suntem călcaţi în picioare.

Este inadmisibil ce s-a întâmplat aseară, 16 mai, în staţiile Eroilor, Izvor şi Unirii, când porţile au fost închise la o oră la care trenurile încă circulau pentru ca publicul ieşit de la concertul AC/DC să nu aibă acces. Nu spun că s-a anunţat că programul Metrorex va fi prelungit până la ora 24, eu vorbesc acum de ora 23-23:15, adică în cadrul programului normal de lucru, când grilajele au fost trase şi păzite de forţele de ordine, ca şi cum acolo ar fi vrut să intre protagoniştii unei rebeliuni, nu oameni obişnuiti care se îndreptau spre case sau gară. V-a fost teamă ca se vor rupe garniturile de atâţia pasageri? Sau că nu se va face faţă la ghisee cu vânzarea atâtor cartele? V-a interesat faptul că posesorii de abonamente nu au putut beneficia de un serviciu pre-plătit? Ruşine! Ştiti să faceti grevă şi să paralizaţi circulaţia în Bucureşti pentru a vi se mări salariile pe vremuri când companii private reduc cheltuieli şi personal, dar nu sunteti în stare să prestaţi serviciile pentru care sunteţi plătiţi. Sau, mai rău, daţi dovadă de rea-voinţă. Ruşine!

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s