Off-road (Băneasa, Tunari, Otopeni)

Prima Evadare, maratonul-concurs de biciclete, este duminică, dar Ice sugerează să ieşim şi să facem traseul, sau măcar o parte din el, înainte de evenimentul în sine, din două motive principale: numărul foarte mare de participanţi ce vor lua startul în acelaşi timp şi vremea care se anunţă ploioasă. Paul e la Timişoara, Maria şi Kilo cică au ceva de rezolvat, Bacea ar fi şi ea cu treabă… aşa că până la urmă ne strângem numai patru la locul de întâlnire de la Piaţa Presei Libere: eu, Ice, Mihaela şi Cosmin. Împart hărţile trimise de Ice, cu traseul complet şi detalii, pe care am trasat linii negre cu marker-ul să se vadă mai bine, apoi o luăm din loc pe Şoseaua Bucureşti – Ploieşti. Ne oprim la scurt timp după complexul comercial de la Băneasa, în faţa Academiei de Poliţie de pe Şoseaua Privighetorii – de altfel, punctul de pornire al maratonului. Aici mâncăm repede ceva, ne verificăm bicicletele, punem hărţile la îndemână şi pornim propriul maraton în jur de ora 12.

Prima parte a drumului merge repede, e şosea, apoi potecă largă prin pădure, iar marcajele puse de organizatori se întâlnesc la tot pasul, plus săgeţi fosforescente pe asfalt, acolo unde este cazul, însoţite de iniţialele „P.E.”. Noroaiele s-au retras în cea mai mare parte a drumului, aşa că nu avem prea mult de ocolit. Traversăm astfel Pădurea Băneasa şi o parte din Pădurea Tunari, până ieşim în lizieră de unde se vede Şoseaua de Centură. Constatăm că nu mai vedem niciun marcaj, clar am luat-o undeva aiurea, fapt confirmat după ce punem busola pe hartă. Am rătăcit drumul, dar măcar ne dăm seama unde suntem şi pe unde ar trebui s-o luăm. Pe Centură este exculs, traficul intens şi parapetul de protecţie tăindu-ne orice elan, aşa că încercăm pe o potecă ce urmează linia de cale ferată. Traversăm din nou un tronson de pădure şi dăm de traseul maratonului, acolo unde s-a instalat o rampă de urcare a biciletelor pe parapet. Cineva de la organizare, un om cu salopetă şi mănuşi groase, ne explică ce au făcut acolo şi cum mâine vor sta la intercepţie nişte mici strategi care vor opri şi circulaţia pe Centură de câte ori se va strânge un grup mai mare.

De acum ne apropiem de Otopeni, unde trebuie să înconjurăm aeroportul. Pădurea se cam termină, intrăm în câmp larg şi deja arid, cu pământ uscat, crăpat şi fărâmicios. Şi, cel mai important, plin de ramuri uscate şi ţepoase, pe care trebuie să le ocolim cu dexteritate. Aşa se face că în timp ce mergem de-a lungul gardului aeroportului, Mihaela semnalizează pană pe faţă. Din roată scoatem un ghimpe cât o monedă de 50 de bani, iar paguba constă în perforare dublă. Pierdem aşa vreo douăzeci de minute, ocazie cu care mai mâncăm nişte marunţişuri. Dăm să plecăm, însă, după nici două pedale, Cosmin acuză aceleaşi simptome: tot pe faţă, doar ghimpele e mai mic. Problema este că tocmai ne apucăm de remediat situaţia când o maşină de paznici zeloşi ai aeroportului opreşte lângă noi (de cealaltă parte a gardului, evident) şi pasagerii ne invită să ne depărtăm. Polemizăm o vreme cu ei şi până la urmă ne lasă să ne facem pana, stând însă tot timpul lângă noi. Mă gândesc cât vor avea mâine de furcă, la câţi participanţi se anunţă şi la câte ramuri ţepoase sunt pe jos…

De acum încercăm să băgăm viteză, mai traversăm o şosea (Pipera – Tunari), după care poteca o ia printre un lan de grâu şi unul de rapiţă, printre verde moale şi galben strident. Foarte frumos şi înmiresmat peisajul, cu un cer plin de nori mici şi văluriţi, în spatele cărora se întrevede albastrul. Nu parcurgem prea mult şi trebuie să ne oprim din nou: pe Cosmin îl supără un genunchi cu care avea deja probleme, dar sperase să îl lase azi să pedaleze. Nu prea avem ce face decât să ne întoarcem, dar nu înainte să mâncăm ceva mai serios şi să moţăim puţin la soarele pe jumătate ascuns. Facem un calcul pe hartă şi estimăm că am parcurs cam o treime din traseul complet. Îmi pare rău că nu putem continua, dar rămâne ideea unei încercări ulterioare, că doar potecile rămân şi când nu mai e maraton. Cu orientarea însă va trebui să ne perfecţionăm.

După siestă, ne învârtim puţin în jurul cozii şi hotărâm să o luăm pe şosea, prin Tunari, până la intrarea în Bucureşti. La ieşirea din comună dăm din nou în Centură, „păzită” de două curve urâte – moartea pasiunii, traversăm cu peripeţii, apoi eu şi Ice mărim ritmul până la prima benzinărie din Bucureşti. Aici îi aşteptăm pe ceilalţi doi ceva vreme, când în sfârşit are Ice inspiraţia să se uite la telefonul mobil şi să vadă mesajul: nu ne aşteptaţi, mergem încet şi cu pauze. Îl boscorodesc, pentru că-i spusesem de mai multe ori să-i sune şi ar fi văzut mesajul, apoi plecăm în viteză spre blocul meu.

Strada Petricani e liberă, la fel şi Bulevardul Tei, aşa că jungem repede. La parter, pe spaţiul verde, instalăm service de bicle: eu trebuie să-mi schimb anvelopele crăpate cu unele noi, abia cumpărate. Găsesc la un vecin o cheie de 15 şi Ice reuşeşte să-mi desfacă roata din faţă. La cea din spate însă se împotmoleşte fix la ultimul şurub şi după multe încercări se lasă păgubaş. Aşa că acum am roţi de culori (şi aspecte) diferite, foarte trendy. Sper ca uleiul pus pe piuliţă să ajute la viitoarele încercări de „descarcerare”…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s