Munţii Piatra Mare

Când este vorba despre o tură de-o zi, prima alegere este cel mai des Piatra Mare – e relativ aproape, trenuri sunt destule în ambele direcţii, trasee suficient de scurte avem, iar panorama din vârf poate fi, în zile senine, extraordinară. Plecăm din Bucureşti, cu acceleratul, următorii: Vlăduţ, Livia, Wizard, Andrei, Adrian (vărul lui Vlăduţ), Iulia, Dana, Lili, Victor şi cu mine. Paul pleacă în câteva ore spre Sovata, cu munca aşa că ratează şi această tură. Ajungem în Predeal, evident cu întârziere, iar în parcarea de la Cabana Cioplea ne întâlnim cu cei motorizaţi care deja s-au plictisit de când ne aşteaptă: Leonidas, Vladimir, Alinuţa şi Ozi. Astfel, regrupaţi în formulă completă pornim la drum în jurul orei 11:30, conştienţi de norii negrii şi joşi care se învârt rapid deasupra noastră.

Alegem pentru urcuş traseul marcat cu punct albastru care în primă fază coboară destul de mult, mai întâi pe şosea, apoi prin pădure, în serpentine, până intersectează drumul forestier de acces la un canton. De aici urcă susţinut, urmând piciorul de munte încadrat de văile Timişului Sec de Jos şi Timişului Sec de Sus. Abruptă la început, cărarea se mai domoleşte pe parcurs, dar ritmul rapid nu lasă prea multă vreme de odihnă. În timp ce ne ameninţă primii stropi de ploaie, facem două opriri ca să fim siguri că ieşim la număr, a doua dintre ele la intersecţia cu crucea roşie pe care o urmăm în continuare. Tot aici ne punem parazăpezile, căci petice din ce în ce mai întinse şi mai adânci de zăpadă apoasă înlocuiesc vegetaţia tânără de până acum, florile delicat colorate, iarba nouă de un verde crud şi micile plăntuţe ieşite la soare după iarna lungă. Mai mult, cu cât urcăm dăm de tronsoane de gheaţă pe care păşim sau le ocolim cu atenţie până când ieşim, uşor înfriguraţi, din umbra codrului.

Golul alpin începe cu nişte colţi de stâncă ce contrastează cu tonul dat până acum de pădurea deasă. Aici poposim ceva mai mult timp, căci trebuie să mâncăm de prânz, cât suntem siguri că în următoarele minute nu va ploua. Acum aflu eu cu tristeţe că traseul nostru nu include şi Cabana Piatra Mare, de unde visam să mă servesc cu o ciorbă fierbinte. Mă mulţumesc astfel cu salata ce stătea în frigider de două zile şi cu nişte dulciuri. Îmi dau seama încă o dată că n-am mai fost demult la munte – am şi uitat ce gust are eternul baton Corny…

În continuare, imediat după ce depăşim stâncile la adăpostul cărora am mâncat, traseul este mai uşor, panta mai blândă, zăpada mai rară, iar gheaţa lipseşte. Ultimele serpentine ne scot în Coada Pietrei Mari, unde trecem pe lângă o stână dintr-o margine de picior montan, ocolim colţii Pietrei Scrise şi de acum urmăm creasta. Spre uimirea noastră, vântul nu bate aproape deloc, lucru rar în astfel de zone expuse, mai ales când nori plumburii se războiesc pe cer. Vârful Piatra Mare (1843 m) deja se vede bine şi în scurt timp ajungem la el, căci ultima parte de urcuş e foarte lină.

Se apropie de ceasurile 15 şi ne permitem un răgaz de jumătate de oră în vârf. De aici întrezărim şi admirăm cât putem, prin norii groşi şi lumina difuză, impunătorii Bucegi ce domină cu stâncile lor verticale culmile domoale dimprejur, ale munţilor Postăvarul, Baiului, Grohotiş şi Neamţului. Doar Ciucaşul încearcă să etaleze câţiva zimţi încă înzăpeziţi, dar nu au cum concura cu piatra masivă şi văile adânci, pline de avalanşe, ale Bucegilor. Sub crestele măreţe, omătul greu şi cerul vânăt, Predealul pare o fărâmă ce stă să fie oricând strivită fără milă.

Începem coborârea, urmând până la capăt marcajul cruce roşie. Trecem de intersecţia de trasee de mai devreme şi ajungem în Poiana Pietricica, plină de brădet tânăr, unde cândva sălăşluia o stână. Uitându-ne la ceas, ne dăm seama că ne permitem numai o scurtă oprire să luăm apă de la un izvor care dispare cu desăvârşire vara. Continuăm coborârea în viteză, tot mai abrupt, ocolind cu îndemânare bucăţile parşive cu gheaţă. După Şaua Pietricica avem şi scurte bucăţi de urcuş, dar destul de molcom, pentru ca apoi să coborâm din nou în locul larg în care întâlnim traseele ce duc la cabanele Susai şi Renţea sau spre Clăbucet. Mergând tot mai grăbiţi pe lângă Pârâul Poliştoaca, lăsăm în urmă Muchia Susaiului şi reîntâlnim şoseaua de pe care am început traseul de astăzi.

Nu mai este mult până la sosirea acceleratului în gară şi sperăm ca CFR-ul să-şi păstreze obiceiul de a avea întârzieri. Trenul însă vine de la Sibiu şi la prea multe minute nu putem spera. Vlăduţ vorbeşte la telefon cu Adrian, pe care l-am pierdut cândva la urcuşul spre vârf şi s-a întors în gară, astfel aflăm că avem o păsuire de un sfert de oră. Băgăm şi mai abitir viteză, în timp ce sperăm ca toţi să ajungă la timp. Alternativele, IC-ul scump şi cu sosire târzie în Bucureşti şi microbuzele ultra-aglomerate, nu ne fac deloc cu ochiul. Coborâm în viteză, aproape fugind, pe străduţele arcuite ale Predealului, tăiem cât putem pe scurtături şi, în sfârşit, vedem şinele. Iar trenul încă nu a soit, hip-hip-ura!

Bilete ne-a luat deja Adrian, apucăm chiar să ne cumpărăm îngheţată şi bere când vedem în zare locomotiva roşie şi plină de fumuri – şi la propriu, şi la figurat. În ultimul moment, prin faţa ei trec şi ultimii întârziaţi din grupul nostru, fugind spre casa de bilete. Noi ne ocupăm compartimentul şi ne facem comozi; mă întreb dacă mirosim chiar aşa rău după numai o zi de munte din moment ce două domnişoare cu laptop şi nas subţire îşi iau în scurt timp tălpăşiţa. Cum se circulă pe o singură linie şi trenurile trebuie să se aştepte prin gări, sfertul de oră de la sosire se transformă în patruzeci de minute de întârziere la plecare. Deja îmi pare rău pentru febra musculară ce o voi avea mâine din cauza cursei disperate de pe final. În sfârşit, măgăoaia din fier se pune în mişcare şi în timp ce coboară, după Azuga, se pune pe o ploaie… Ne dăm seama că am avut noroc totuşi de vreme bună, aşa înnorată cum a fost.

Trenul e plin de specimene de toate felurile, printre care şi trei temerari care se întorc după o tură la cort sub Vârful Bucşoiu. Sunt şi alţii, un grup mare de liceu, gălăgios şi plin de fiţe – cu ocazia asta aflu că dacă aveam în plan să merg în Apuseni la vară, se scoate de pe listă, că n-aş vrea să se suprapună cu planurile lor de cucerire a acelor munţi… De la Iulia aflu, fără se vreau, ce înseamnă regionalismul „şogor” (pe ăsta vă las să-l căutaţi), în rest dezbatem politică, probleme ecologice şi de alimentaţie, viitoare ture şi astfel timpul trece foarte repede. Ajungem în Bucureşti pe la orele 22, iar Wizard e bucuros că prinde nu numai metroul, ci şi tramvaiul 41. Cât despre mine, visez doar la un duş fierbinte şi la un somn moale pentru oase bătrâne. Şi mă bucur că, deşi n-a fost o tură spectaculoasă (chiar mi-aş fi dorit să avem mai mult timp să respirăm aerul muced al pădurii), am mai reuşit şi eu să-mi încordez muşchii ameninţaţi de rugină. Şi să mă deconectez o idee.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.