Haggard (The Silver Church, Bucureşti)

Sub titlul Era Divina – 20 Years of Haggard­, trupa germană îşi sărbătoreşte aniversarea printr-un turneu european care poposeşte şi în două oraşe româneşti, probabil cele mai active din punctul de vedere al fenomenului metal, Cluj-Napoca şi Bucureşti. În privinţa celui de-al doilea, se pare că locul ales, The Silver Church, devine repede neîncăpător sub asaltul fanilor care tot îngroaşă coada formată la intrare. Ştiu că prima serie de bilete este sold-out, bănuiesc că şi suplimentul are aceeaşi soartă, de aceea nu mă miră mulţimea bulucită în faţa porţilor clubului. Nu este încă ceasul 20, dar mă întreb cum vor intra atâţia oameni până la ora de începere, căci alternativa de se da drumul la spectacol cât lumea stă la rând mi se pare de neconceput. Răspunsul îl primesc repede; sau, în fine, nu chiar repede, mai exact într-o oră şi jumătate, cât reprezintă întârzierea. Trebuie să recunosc că m-am obişnuit de vreun an şi ceva ca lucrurile să înceapă la timp, mai ales în cazul concertelor de club, aşa că nu apreciez cele nouăzeci de minute în care nu ştiu ce mă disperă mai mult, lipsa aerului sau un nesfârşit Rammstein care răsună în boxe. Nu pot decât să le înţeleg iritarea celor din jurul meu, care au ajuns şi mai devreme pentru a prinde un loc în apropierea scenei.

Iritarea aceasta se face uitată când Haggard apare pe scenă, având ca fundal sonor textul din The Origin. Bucuria mea, dar mai ales a fanilor, este ştirbită de faptul că nici acum trupa nu este în formulă completă, ci mai puţin de jumătate. Nouă îmi ies la numărătoare, dar vom afla mai târziu că flautista este o artistă din Cluj care a avut şase ore la dispoziţie să înveţe piesele şi să tină locul titularei. Motivul însă nu poate fi imputat nimănui decât naturii, zborul din Italia care ar fi completat componenţa fiind una din multele curse anulate din cauza norului islandez de cenuşă vulcanică. Mai departe însă, începând chiar cu Tales of Ithiria, nuam motive de nemulţumire, căci cei nouă artişti reuşesc să ţină locul celor absenţi, singurul instrument care îmi pare „neacoperit” fiind basul.

Nu mă miră faptul că ultimele două albume sunt bine reprezentate, căci The Observer, Per aspera ad astra, All’inizio e la morte, Herr Manellig, The Sleeping Child, Upon Fallen Autumn Leaves şi Eppur si muove vorbesc cel mai bine despre ce este Haggard astăzi. Apropierea şi îmbinarea dintre rădăcinile death-metal şi o întreagă suită de veşminte simfonice este seducătoare în concert, mai ales că acum temele medievale şi cele folclorice prind mai bine glas, iar puterea de expresie creşte simţitor. Căci una este să asculţi Heavenly Damnation şi The Final Victory acasă şi alta este să cânţi pe ritmul sacadat, într-un glas cu alte câteva sute de oameni. Şi acesta este numai un exemplu, căci întreg concertul se bazează pe receptivitatea publicului, aproape garantată în cazul muzicii captivante a celor de la Haggard.

Chiar dacă nu este tot timpul accesibilă, cantabilă, ci, din contră, suferă ruperi de ritm, iar temele se succed deseori ameţitor, metalul nemţilor are calitatea de a prinde – fie prin agresivitatea „rock” a frontman-ului Asis Nasseri (care-şi stăpâneşte oboseala ce uneori îi mai cuprinde chipul) şi a chitaritului Claudio Quarta (cred că cel mai dinamic membru) sau carisma sopranei Susanne Ehlers, fie prin atitudinea şugubeaţă şi aptitudinile pirotehnice ale tenorului Fiffi Fuhrmann, arpegiile delicate de pe clape, sunetul suav al flautului, plânsul viorii sau firea capricioasă a violoncelului, când delicat, când nervos. Contrastele vin şi din vestimentaţia protagoniştilor, căci tricoul cu Motörhead se asortează bine cu tobele lui Luz Marsen, iar alura de texan cu tamburina lui Fiffi Fuhrmann, în timp ce instrumentele clasice cer hainele pe care mânuitorii lor le-ar purta într-o sala de operă. Cel mai de efect este vestimentaţia goth a sopranei, elegantă şi uşor misterioasă, cu botine roşii şi trandafir pe deget – totul respirând aer de sfârşit de secol XIX.

Fiind un turneu oarecum retrospectiv, sunt prezente piese reprezentative de la începutul trupei, precum De la morte noire, Statement zur Lage der Musica, In a Fullmoon Procession (cea mai aclamată piesă cu excepţia bis-ului) şi In a Pale Moon’s Shadow. În total eu număr aproape 140 de minute de muzică, cele mai fierbinţi momente fiind cele de la final, de după prezentarea membrilor trupei, căci The Day As Heaven Wept şi Awaking the Centuries se clasează în topul oricărui admirator Haggard. Mulţumirile lui Asis, altfel destul de taciturn, arată că sala plină, receptivă şi antrenată în trăirea artistică este pe placul nemţilor.

Constat că după ultimele acorduri, când concertul s-a terminat şi reflectoarele intermitente de scenă sunt înlocuite de luminile pale ale clubului, sala se goleşte numai pe jumătate. O bună parte din spectatori rămâne pentru autografe şi fotografii cu membrii formaţiei, aceştia arătându-se extrem de volubili şi încântaţi de atenţia pe care o primesc. Cei mai mulţi dintre haggarzi se împrăştie prin club şi par atraşi în discuţii intense cu grupurile strânse în jurul lor, semn că primirea pe care le-au făcut-o bucureştenii a fost neaşteptat de călduroasă.

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s