Ten Years After & Riff (Sala Palatului, Bucureşti)

Au trecut mulţi ani de la celebrul Woodstock, mai bine de patruzeci, dar iată că una dintre trupele care au făcut atunci furori este încă prezentă pe scena rock-ului. Chiar dacă formula de aur Ten Years After s-a dus odată cu plecarea lui Alvin Lee, trupa activează, compune şi dă concerte – mai mult, acum se află în turneul de promovare a DVD-ului Live at Fiesta City. Luni seara, Sala Palatului îşi umple locurile cu un public eterogen ca vârstă, o bună parte din el nefiind nici măcar în stadiul de proiect când britanicii erau pe val; însă ecoul numelui trupei vine către aceştia dinspre cei mai vârstnici, ca un liant, astfel toţi se aşteaptă la o prestaţie deosebită.

Membrii Riff sunt oameni care au crescut ca „generaţia Woodstock”, chiar dacă mişcarea hippie şi acel memorabil concert nu au avut aceeaşi rezonanţă în România precum în State şi în vestul Europei, cel puţin nu la momentul lor. Dar Joan Baez, Santana, Greatful Dead, Creedence Clearwater Revival, Janis Joplin, Crosby, Stills, Nash & Young, Jimi Hendrix şi, evident, Ten Years After, şi-au trecut numele în galeria de mari artişti care au influenţat trupele româneşti din anii ’70-’80. Veterană a acelei perioade este Riff, iar alegerea mi se pare inspirată şi pentru că este o pasăre ceva mai rară în concert, nu numai pentru că stilul şi trăirea o apropie de capul de afiş. Timp de aproape o oră, sibienii ne arată că-şi merită prezenţa pe această scenă: hard-rock, folk şi blues, nuanţe hippie, culori tradiţionale, nostalgie şi muzică din suflet. Aşa ar putea fi descrisă o reprezentaţie după 40 de ani de activitate. Despărţiţi un timp, Povestea lor, Caii de lemn, Regele şoselei şi Nerostitele cuvinte ne poartă prin istoria trupei, cu evoluţii şi experimentări ale formei, dar păstrând nealterat fondul. Cele mai reuşite, poate şi datorită ocaziei cu care sunt cântate, mi se par melancolicul blues Plouă la Woodstock şi energica Mr. Jimi. Pe final, În loc de bun rămas este mai degrabă o promisiune de „pe curând” într-un alt concert cu parfum „oldie” al unor artişti talentaţi şi experimentaţi.

Aşa cum afirma puţin mai devreme Florin Grigoraş, basistul şi vocalul din Riff, în 1969 mulţi dintre cei prezenţi, în care se include, nici nu visau că vor vedea vreodată live legenda Ten Years After. Totuşi, chiar dacă „fourty years after”, visul lor se transformă în realitate, în timp ce noi ăştia mai tineri şi mai necunoscători, venim animaţi de marea curiozitate: sunt chiar atât de buni pe cât se spune? Nu pot decât să bănuiesc ce însemna trupa cu Alvin Lee, căci în seara aceasta mi se pare excelentă. Profesionişti de la un cap la altul în ceea ce priveşte tehnica şi ştiinţa menţinerii unei legături continue cu publicul, britanicii nu ratează ocazia să ne arate că ei cântă în primul rând din plăcere.

E greu de crezut că zâmbetul ce luminează atât de des (de la Working on the Road la I’m Going Home) faţa basistului Leo Lyons este impus de vreo strategie de marketing. Nici trăirea ce preschimbă figura uşor punk a vocal-chitaristului Joe Gooch pe King of the Blues şi I’ Love to Change the World nu pare desprinsă din Cum să cânţi orice pentru bani  – vol. 1. Deşi aflat în spatele tobelor, Ric Lee ajunge deseori la microfon pentru a saluta audienţa şi a-i mulţumi, încercând şi câteva vorbe în română – asta când nu se ocupă de un intens şi efervescent solo pe The Hobbit. Doar Chick Churchill îşi vede taciturn de claviaturile sale, dar modul în care saltă degetele şi apoi le aruncă în atac tumultos pe clape trădează sufletul pe care-l pune în concert – cel mai clar este soloul extrem de sensibil din Angry Words.

I Woke Up This Morning, Hear Me Calling, I’m Coming On, Big Black 45, Love Like a Man, Slip Slide Away şi Good Morning Little Schoolgirl reprezintă muzica la care mă aşteptam, adică rock psihedelic, pe alocuri progresiv, extrem de mult blues cu sunetul său uşor murdar, ceva jazz, atmosferă hippie şi „picanterii” ceva mai moderne, hard-rock, dar totul la un nivel foarte ridicat. Nu mă refer doar la calităţile tehnice ale concertului, deşi trebuie remarcat sunetul foarte bun şi luminile în ton cu muzica, sau la performanţa profesională a artiştilor (pe care nici nu ştiu dacă ar fi fost cazul s-o iau în discuţie), ci la un tot unitar: tehnică, profesionalism, muzică expresivă, comunicare intensă şi atmosferă resimţită de fiecare spectator.

Suprapuse peste piesele frumoase, dar care nu-s cunoscute de toţi cei prezenţi, vin pasaje din mult mai familiarele Blue Suede Shoes (Elvis Presley), Cocaine (Eric Clapton), Walk this Way (Aerosmith) şi Smoke on the Water (Deep Purple) – ingenios integrate, dar fără stridenţă. I Can’t Keep from Crying Sometimes se prelungeşte prin aplauze care cer insistent un bis: Reasons Why şi Choo Choo Mama sunt piesele de adio pentru cei care nu vor da curs invitaţiei de a vedea următorul show din Polonia…

Recunosc că prestaţia Ten Years After este peste aşteptările mele, poate şi pentru că am cunoscut prea puţin această trupă. Mi se spune că reprezentaţia de pe scena Woodstock, prin însuşi geniul ei, a distrus trupa, căci nimic din ceea ce a făcut după nu a egalat momentul. Dacă este aşa şi ţinând cont de ce am văzut în seara aceasta, cu atâţia ani mai târziu, mă întreb cum ar fi evoluat Ten Years After fără Woodstock, dar cu aceeaşi rezervă de talent şi virtuozitate.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s