Cabana Mălăieşti (Munţii Bucegi)

Despre Cabana Mălăieşti am tot auzit atâtea, de bine şi de rău, ba că-i aşa, ba că pe dincolo, vrute şi nevrute. Numitorul comun este popularitatea pe care o are în rândul iubitorilor de munte, indiferent de termenii pe care i-ar alege pentru a o descrie. Totuşi, până acum cel mai apropiat moment de a face şi eu cunoştinţă cu ea a fost o privire aruncată de la distanţă pe când coboram de la Omu în urmă cu ceva vreme. Am în sfârşit ocazia să o cunosc mai înde-aproape şi să-mi compar propriile impresii cu ale altora. Sâmbătă dimineaţa mă îmbarc în maşina lui Alex alături de Mirela şi Mateo. Alţi tovarăşi de drum (cu gândul, că sunt la kilometri distanţă) ne sunt: Bacea, Babau, Vladimir, Mădălina, Marean, Maria, Şerban, Mirela „din Braşov”, Iulian, Mugur, Anne şi Adi. Cu trenul au plecat deja înaintea noastră Livia, Vlăduţ, Ştefan, Iuli, Octavian, Marius K(rick), care se vor întâlni în Azuga cu Mihai „Buşteni”.

Drumul până în Buşteni ne ia cam două ore, în cea mai mare parte şoseaua fiind liberă şi vremea bună. Ne mai luptăm cu gropile vreun sfert de oră, apoi suntem primii care parchează la Cabana Gura Diham (983 m) – de fapt un complex turistic destul de şic, de unde pleacă în trasee mulţi munţomani, dar şi unde se strâng o grămadă de terchea-berchea; mă bucur că nu-i vară, altfel ar sfârâi din plin micii pe grătare şi maneaua ar umple Valea Cerbului, mai ales că avem parte de o zi însorită. După ce ne echipăm, aşteptăm restul lumii „motorizate” în restaurant, unde savurăm ceai şi cafea, în timp ce admirăm borcanele imense cu muraturi, artistic aranjate, în stilul „sporul casei”. Apar şi ceilalţi, ne aranjăm, ne dichisim şi pe la 11 pornim la drum, pe triunghi albastru, spre Cabana Diham.

Începem de lângă complexul turistic pe Cracu Dihamului cu o pantă abruptă, dar scurtă, apoi cotim dreapta prin pădure. Aici îi pierdem pe Iulian şi Mugur, care pornesc spre cucerirea Văii Bucşoiului, cu căşti, pioleţi, colţari, coardă şi multă voinţă; plus speranţa că nu vor fi avalanşe. Noi mergem cuminţei prin pădure pe cărarea şerpuită, cu o pantă destul de lină şi cu urme deja bătute prin zăpadă, din fericire. Cerul devine din ce în ce mai albastru şi soarele mai strălucitor, mai ales că razele sale sunt reflectate de fiecare din miliardele de cristale de gheaţă; ne învăluie un vânt uşor şi cald de primăvară, cu un parfum ameţitor de natură putredă şi proaspătă în acelaşi timp. După un ceas, pădurea se termină şi spaţiul se deschide în locul numit „La Vânători”, iar cărarea trece pe lângă o fostă stână şi prin faţa Casei Vânători, unde doi oameni trag spre Diham pe o sanie improvizată un câine mai mult mort decât viu, muşcat rău de dulăii de aici; vom afla mâine că, deşi adăpostit în şopron, nu-şi mai revine şi îşi dă sufletul.

Intrăm pe drumul forestier ce urmează curba de nivel. Undeva în spate se înalţă domoli şi înzăpeziţi Munţii Baiului, iar în dreapta, peste vale, vedem Munţii Postăvaru cu Vârful Cristianul Mare (1804 m). După câteva curbe ajungem în vârful pantei ce coboară spre cabană, la o oră şi jumătate de la plecare, mergând cu un pas nu tocmai grăbit; aici zăbovesc o vreme, căci imaginea este sublimă: pe cerul senin se profilează mândru Bucşoiu Mic, cu valuri de ceaţă şi nori împiedicându-se şi agăţându-se de Colţii Morarului. Când norii se sparg de tot, în stânga, în depărtare, se zăreşte releul de pe Coştila. Iar în dreapta, mult după colţ, se vede cum primele stânci ale Pietrei Craiului domină Depresiunea Braşovului.

Cabana Diham (1320 m) este scăldată în soare, aşa că mă alătur prietenilor mei care dormitează deja ca şopârlele pe o bancă, cu o liotă de câini, adormiţi şi ei în zăpadă. Turişti vin din toate părţile, iar cei mai mulţi o iau iarăşi din loc, spre Mălăieşti. Noi trebuie să-i aşteptăm pe cei veniţi cu trenul, despre care aflăm că au avut o întârziere de un ceas jumate până în Azuga, iar acum înaintează greu şi sapă urme pe un traseu mult mai inaccesibil decât cel ales de noi. În timp ce unii dintre noi fac baie de soare şi se bucură de peisajul maiestuos, alţii au alte bucurii – culinare. În sala de mese a cabanei, ei savurează o ciorbă (sau două) şi un ceai (sau patru), apoi ne povestesc cât de bune au fost.

Aşa petrecem mai bine de două ore, când în sfârşit apare şi gaşca veselă de Azuga. Evident, şi ei vor să se odihnească la soare şi să mănânce ceva, dar eu îmi dau seama că dacă mai stau mult, nu mai plec deloc de acolo. Împreună cu Bacea o iau din loc, pe cruce albastră, având de gând să profit de acest mic avans şi să ajung pe lumină la Mălăieşti; este ora 15:15, indicatorul anunţă patru ore pe timp de iarnă, aşa că sunt şanse. Prima parte a drumului coboară rapid până în Valea Mare. Poteca are iniţial o pantă lină, apoi o ia vertiginos în jos, abruptă şi mai ales extrem de alunecoasă, mai ales că deja a fost bătută de mulţi pe ziua de azi. Încercăm, pe unde putem, rutele alternative, dar şi ele se vor transforma în curând în zăpadă topită, amestecată cu noroi. Peste jumătate de oră suntem jos, sub 1100 m, şi trecem pe unde putem apa; după încă două punţi începem să urcăm partea cea mai lungă a traseului.

Urcuşul este susţinut, dar merge uşor dacă-l abordezi în ritm constant, nu prea grăbit. Cel puţin aşa încercăm noi şi treaba funcţionează de minune, chiar apucăm să întreţinem o discuţie. Nu mai ştiu despre ce, oxigenul nu-i suficient şi pentru memorie… După încă jumătate de oră ajungem la răscruce, unde se şi termină crucea albastră; de aici continuăm spre stânga, pe bandă albastră şi pe lângă cursul Pârâului Mălăieşti, în timp ce înainte se merge spre Rucăr. Urcuşul este la fel de susţinut pentru încă trei sferturi de oră, dar nu ne oprim, aşa că cel puţin avem impresia că înaintăm repede. După un loc în care pădurea din dreapta se deschide spre o mica prăpastie, de unde se vede întreaga vale spre Braşov, panta se îndulceşte mult. O vreme chiar, imediat după o băncuţă de lemn, este aproape orizontală, printr-un culoar alb şi larg, străjuit de brazi. Apoi urcăm destul de lejer, tot prin pădure, dar zonele în care se răreşte sau dispare, lăsând loc stâncilor, se îndesesc. Ne întâlnim cu multe grupuri care urcă, dar şi cu unul care coboară şi care are în dotare doi golden retrieveri – unul dintre ei, mititelul, împroaşcă zăpada cu sânge, căci şi-a rupt o unghie.

Ajungem în locul „La Bliduri” şi o vreme, pădurea lasă loc în dreapta noastră unei vederi frumoase, de jos în sus, a stâncilor Padinii Crucii, în timp ce în stânga ne străjuieşte Bucşoiu Mare, cu colţii şi crenelurile sale. Intrăm din nou în pădure, poteca începe să se cambreze în serpentine, mai întâi largi, apoi mai înguste, moment în care Ştefan vine ca un uragan din spate şi ne depăşeşte; aflăm că a plecat ultimul de la Diham, dar a avut spor. Două indicatoare ne spun pe rând că mai avem jumătate de oră, apoi un sfert; îmi plac aceste informaţii user-friendly… De la ultimul panta se accentuează din nou, pentru că trebuie să urcăm dâmbul pe care se află cabana. În ceafă ne suflă o bună parte a grupului nostru care a recuperat din avansul luat de noi, dar tot ne oprim să admirăm razele ce bat deja în portocaliu pe pereţii semeţi de stâncă.

Este ora 17:15 – deci fix trei ore de la plecarea noastră: am ajuns la Cabana Mălăieşti (1720 m, sau Mălaeşti, cum scriu hărţile mai vechi). Nu numai că am prins încă luminată cetatea de piatră care o protejează, dar putem admira şi norii roşii care împodobesc valea dinspre care venim. Câţiva dintre prietenii noştri sunt deja în sala de mese, rând pe rând apar şi ceilalţi, grosul imediat după noi, restul pe parcursul încă unei ore. Ne strângem la mese, cumpărăm ceai şi ne înfruptăm din bunătăţile aduse de acasă. Primim cu iritare şi frustrare vestea că, deşi rezervasem camera mare din cabană (lucru confirmat telefonic când eram chiar la Diham), trebuie să ne comasăm în anexa Salvamont. Nu numai că nu-s paturi pentru toţi (eu voi dormi lângă Bacea şi Babau, pentru că e patul mare şi pot elibera pentru alţii un pat mai mic), dar frigul dinăuntru nu încântă pe nimeni. Şi ne amintim de experienţa neplăcută de astă toamnă când alţii din UT au tremurat pe acolo cu bocancii în sacul de dormit.

Facem focul în sobele de metal şi sperăm să dezmorţim aerul; avem noroc că vremea a fost caldă toată ziua, abia acum se stârneşte un vânt puternic şi rece. Întunericul se lasă rapid peste cabană, iar cerul senin şi înstelat este traversat cu rapiditate de nori albi şi frânţi de vijelie. Abia acum se văd pe hornul ce coboară dinspre Vârful Omu două frontale în „derivă”: sunt Iulian şi Mugur, după o zi lungă şi grea, încotoşmănaţi în haine şi blindaţi de „aparatură”. Acum suntem toţi, efectiv complet, aşa că putem începe programul artistic. Ne strângem într-una din camere, cu două chitare, vin roşu şi cornuleţe pentru a sărbători ziua Liviei. Pe la orele 22 locatarii vor să doarmă, aşa că ne refugiem la mine în cameră, s-o încălzim şi pe aceasta. E bine totuşi că suntem în anexă, aproape toată a noastră şi nu ne deranjează nimeni, nici noi nu incomodăm. În jur de miezul nopţii sunt singura din dormitorul respectiv care nu doarme, aşa că-i trimit pe petrecăreţi la ei, că e aerul cam rece acolo. Una peste alta, am avut parte de cea mai frumoasă cântare din ultima vreme; să fi fost de la vinul gustos şi parfumat? La mulţi ani, Livia!

Focul s-a stins demult şi toate încercările susţinute ale lui Alex de a-l reaprinde, cu benzină, cu hârtie, cu suflat, se dovedesc în zadar; lemnele-s ude şi nu vor cu niciun chip. Ne resemnăm cu faptul că atâtea suflete şi respiraţii au încălzit deja aerul, închidem bine obloanele şi ne băgăm în saci. Afară, după o tură de ploaie, vântul vuieşte şi mai tare, loveşte pereţii şi ai zice că duduie focul în sobă. Într-o astfel de atmosferă rustică adorm şi eu, încălzită de sacul de puf şi obosită după o zi lungă.

Trezirea mi-o programez la ora 9, să am timp să mănânc în linişte, să strâng şi să pornesc la drum mai devreme, ştiind că nu-mi va fi uşor pe poteca acum îngheţată bocnă. După fleşcăiala de ieri, ploaia de seară şi frigul de azi-noapte, este clar ce urmează. Pe o ceaţă densă, fără apă în rezervor, căci la cabană nu este decât îmbuteliată, pornesc la drum pe la ora 11, înarmată cu piesa de rezistenţă: beţele de tură. Cred că toţi regretăm acum că nu ne-am luat colţarii, căci coborârea este o provocare considerabilă. Până la Valea Mare, unde mă regrupez cu Vladimir, Mirela şi Alex, culeg o singură medalie, dar tare dureroasă, căci îmi dau peste cap o mână deja cu entorsă. Îmi ling rănile, strâng din dinţi şi merg mai departe, în alunecare controlată. Depăşesc un grup care coboară agale şi de multe ori pe brânci, iar când văd cizmele pe care le poartă unele dudui îmi vine rău – la munte este nevoie de bocanci, e chiar aşa de greu de priceput?! La urcuşul susţinut dinainte de Cabana Diham, care ţine cam o oră obosită, măcar nu mai alunec, dar nici chef nu mai am. Facem cu totul două ore şi jumătate, aproape la fel de mult ca la dus.

În cabană este cald şi bine, mai ales că afară a început să ningă. Aici ne întâlnim cu gaşca CFR, care a plecat cu ceva timp înaintea noastră, şi cu cei din maşina lui Şerban, ce se grăbeşte nevoie mare. Noi trebuie să aşteptăm să ajungă şi restul grupului, plus că toţi vrem să bem (ceai!) şi să mâncăm. Aşa că mai petrecem aici mai bine de două ore, după care ne ia somnul şi chiar că nu ne mai vine să ne urnim. O facem totuşi şi alegem acelaşi traseu ca la venire din cauza gheţii dinspre Pichetul Roşu (din planurile iniţiale), dar cred că şi din cauza lenei generale care ne cuprinde. După o oră, pe la ceasurile 17, suntem la Gura Diham, ne adunăm cu toţii şi în scurt timp pornim spre casă. Lung va fi şi drumul acesta, căci între Buşteni şi Comarnic facem două ore din cauza traficului infernal de pe Valea Prahovei. Însorita zi de sâmbătă a adus mulţi turişti, în special schiori, iar acum toţi se înghesuie pe DN1. După Comarnic, unde oprim să cumpărăm pâine pe vatră, covrigi şi alte bunătăţi, traficul se fluidizează datorită celor două benzi. În Bucureşti ajungem abia la ora 20:30, încântaţi de vremea faină de ieri, de traseul frumos şi de seara de chitară  atât de reuşită.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Cabana Mălăieşti (Munţii Bucegi)

  1. Catalin says:

    Mi-ai facut pofta de munte… :d

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s