Cabana Şeştina (Munţii Gurghiu)

Nu ştiu cum se face, dar iar au trecut trei luni de la ultima mea ieşire pe munte. Că a fost concediu prin alte părţi, că vremea s-a încăpăţânat să fie nasoală, că am avut treburi presante prin Bucureşti – toate s-au strâns şi m-au scos din circuit. Dar cum Vlăduţ a găsit din nou o destinaţie interesantă, anonimă şi „undeva” pe hartă, mi-am spus că trebuie să fac tot posibilul şi să ajung. Despre Munţii Gurghiului nu găseşti prea multe informaţii on-line, iar hărţile mai vechi sunt aproape inutile. Iar de Cabana Şeştina, de pe Valea Sălardului, nu ştiu câţi au auzit. Se pare totuşi că Mircea Eliade a considerat locul demn pentru a fi punct de pornire a nuvelei Les trois graces. Curiozitatea a dublat nevoia din ce în ce mai mare de a evada, aşa că sâmbătă dimineaţa, la ora 2, mă îmbarc alături de Paul în maşina lui Emil şi a Ioanei pentru un drum lung. „A se îmbarca” se potriveşte de minune în context, pentru că afară toarnă cu găleata, în timp ce aproape tot itinerarul nostru se află sub cod galben de ploaie şi ninsoare. În acest timp, restul grupului e pe drum, cu trenul: Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, Maria, Kilo, Magda, Andrei, Anca Frisky, Wizard, Bacea, Babau, Claudia, Pancu, Paul T, Mugur, Radu, Laura şi Corina.

Ploaia ne ţine până pe la Comarnic, unde se transformă în lapoviţă. De ninsoare avem parte cam de pe la Sfântu Gheorghe, sincer nu ştiu foarte bine, pentru că dorm cu înverşunare. Îmi place să cred că Emil rămâne treaz tot drumul; dacă n-o fi aşa, n-am cum să aflu. Ajungem în satele Lunca Bradului şi Sălard (unde lăsăm un magazin fără stocul de bere), ultimele din drumul nostru, apoi facem stânga, trecem peste Râul Mureş şi intrăm pe forestierul ce duce la Cabana Şeştina. Acest drum care însoţeşte pentru vreo 7 kilometri Valea Sălardului este mai bun decât ne aşteptăm, chiar dacă nu l-a curăţat nimeni de zăpadă. Explicaţia ar putea fi cele câteva vile şi case de vacanţă de pe vale, dinainte de cabană. La Şeştina ajungem în jur de ora 9:30, nu cu mult mai târziu decât restul grupului vesel. Se pare că întârzierea acceleratului a fost prea mare pentru a prinde legătura cu personalul din Topliţa, aşa că prietenii noştri au trebuit să facă rost de un autobuz care să-i aducă. Au luat apoi drumul forestier la picior până a trecut un camion care le-a scurtat periplul până la cabană.

Şeştina este o construcţie mare, pe două nivele şi mansardă, cu balcon mare, bucătărie, sală de mese şi gazde dornice de oaspeţi. Mi-a plăcut şi curtea, cu anexe, foişor şi acareturi, dar mai ales cu câteva bazine pentru creşterea păstrăvilor. Singurul în care sunt acum peşti, câteva mogâldeţe, este alimentat cu apă uşor încălzită. Trei câini şi două pisici iubitoare de zăpadă completează o gospodărie primitoare.

Toţi suntem cu foamea-n gât, iar după micul dejun ne facem bagajul de tură şi pe la 10:30 pornim, însoţiţi de un aer călduţ şi de o ninsoare calmă, fără vânt. Destinaţia: Poiana Moiţa, triunghi albastru. De la cabană coborâm puţin pe drumul forestier pe care am venit şi la prima intersecţie facem stânga – această porţiune este parcursă lent, cu mare dificultate, din cauza bătăii cu zăpadă care se încinge ad-hoc şi fără opozanţi foarte clari. De aici începe de fapt şi marcajul, pe Valea Şeştinei, mai întâi pe drumul de exploatare forestieră, când avem ocazia de a prinde câteva petice de cer albastru şi raze de soare reflectate pe zăpada curată. Trecem pe lângă o colonie de muncitori, unde ni se adaugă noi membri: doi câini simpatici şi năstruşnici, încăpăţânaţi în lupta cu zăpada uneori mai mare decât ei.

După o vreme, la un cot care-l duce spre dreapta, părăsim drumul forestier şi o ţinem tot înainte, pe valea apei. Deseori o traversăm (iar Kilo devine responsabil pentru câinele mai mic pe care-l ia în braţe de câte ori e nevoie), în alte ocazii mergem pe deasupra ei, într-un  urcuş molcom. Ritmul este lent, pentru că primii temerari trebuie să sape trepte în zăpada demult neumblată. Mie-mi convine de minune, căci nu ştiu dacă aş face faţă unei viteze cu mult superioare. Din fericire, chiar spre uimirea mea, marcajul este destul de des şi bine întreţinut, aşa că nu se lasă cu discuţii decât o singură dată, când fiecare-l vede în altă parte. Aici trebuie să facem stânga, de-a lungul unui firicel de afluent care se pierde şi el repede. Tot de aici urcuşul devine mai susţinut, o vreme prin pădurea de brazi, apoi pe zone de pajişte alpină.

Poteca ne duce prin mijlocul unei pepiniere unde trebuie să ne strecurăm printre brăduţii încăpăţânaţi şi de aici ieşim pe Vârful Moiţa (1275 m), unde facem o pauză ceva mai lungă să ne tragem sufletul şi să mâncăm. Marcajul continuă însă, nu ştim exact cât, dar nu mai poate fi mult. O parte a grupului decide că nu merită efortul de a lua cu asalt altă zăpadă neumblată şi porneşte spre cabană. Suntem totuşi câţiva care ne gândim că dacă tot am ajuns până aici… Oricum, Poiana Moiţa se dovedeşte a fi la cam zece minute mai încolo (şi patru ore de la plecare), iar de pe ea se văd mai bine Munţii Călimani înconjuraţi de nori. Ceaţa care începe să se lase în jurul nostru ne îndeamnă să ne grăbim, aşa că luăm şi noi calea întoarcerii, pe aceeaşi potecă deja bine bătută. În unele locuri prea bine, căci podurile de gheaţă şi zăpadă de peste pârâu s-au topit şi pasul trebuie făcut mai mare, iar în alte locuri poteca este surpată şi alunecă.

Coborâm de ne plictisim şi abia acum îmi dau seama cât am urcat de fapt. Parcă nu se mai termină… Nici drumul forestier nu pare mai scurt, plus că ne este foame şi somn. Şi mai ales lene. La barăci ne întreabă un nene de cele două potăi, află că probabil sunt la cabană cu primul grup şi ne roagă să i le aducem înapoi. Până la urmă va veni el să le ia. Ajungem şi noi în sfârşit, pe la ora 18:30, ne schimbăm şi facem prăpăd în pungile cu mâncare. O supă fierbinte este atât de bine-venită… Ca şi somnul de două ore de după, într-o cameră în care abia respirăm din cauza căldurii.

Ceva mai odihniţi, cu siesta făcută, eu şi Paul ne apucăm de un proiect măreţ: construirea primului om de zăpadă din această iarnă; zăpada umedă se prinde uşor şi este perfectă pentru aşa ceva. Ne apucăm de treabă, bulgăre după bulgăre, apoi mătura de rigoare. Mai greu găsim două dopuri identice pentru ochi şi o pălărie pe măsură. În loc de nas îi punem un ardei roşu de sub care iese o mustaţă stufoasă. Pentru gură îmi păstrez o coajă de portocală. Îi punem şi câteva rămurele pe post de plete, mâinile în şold şi iată le bonhomme de neige. Ne fotografiem cu opera noastră de artă şi revenim în sala de mese uşor înfriguraţi.

Aici nimerim în mijlocul unui joc de mimă şi ne împărţim şi noi între două echipe. Îmi era tare dor de jocul ăsta! Printre cele mai grele cuvinte sunt surogat şi flageolet, iar printre cele mai nostime osmoză – cei din UT care n-au venit au o încercare să ghicească cum am mimat eu asta. Continuăm cu alte două jocuri, în paralel: Turnuleţul şi Twister. După ce mă ambiţionez să scot o piesă imposibilă din turnuleţ şi-l fac grămada, încerc şi puţin din contorsionismul de la Twister. Abia acasă îmi voi explica eu de unde e febra musculară de pe spate ţinând cont că n-am cărat nimic…

Seara se încheie cu un adevărat joc de „societate”: Bolţ – dar pe apă, nu pe bere; nu de alta, dar chiar n-avem atâta. Pentru cine nu ştie (acum învăţ şi eu): se numără crescător, fiecare jucător câte un număr, la numerele multiple de 7 sau care-l conţin se spune „bolţ” în loc de numărul respectiv, apoi se schimbă sensul celor care numără; este joc de atenţie şi cel care greşeşte în orice fel (număr în loc de „bolţ”, invers, alt număr, nu spune deşi e rândul lui, spune deşi nu e rândul lui, etc.) trebuie să bea o cană cu apă. Mai bine de o oră şi zece litri de apă mai târziu, suntem bine hidrataţi şi presimţim că vom avea o noapte agitată de mers la baie. Campioana absolută este Frisky, care şi se şi oftică teribil; cred că urmează Magda, care admite că nu prea ştie tabla înmulţirii, şi Wizard. Beau şi eu destule căni, dar e bine, că după traseul de azi şi căldura din cameră organismul cere apă.

Somnul ce urmează nu mi-l pot deranja nici aerul fierbinte, nici sforăiturile lui Paul, Emil, Ozi şi Pancu. E atât de bine să dormi… Până pe la 9 dimineaţa când îmi dau seama că dacă nu ne trezim rămânem pe acolo. Şi aşa Ioana şi Emil trebuie să ne aştepte, căci strânsul şi mâncatul ne duc puţin după ora 10 (când pleacă şi restul lumii spre gara din Lunca Bradului). Peste noapte a nins din belşug, aşa că omul nostru de zăpadă are o nouă hăinuţă şi şi-a băgat capul între umeri. Îl mai salutăm o dată, ca şi pe unul din căţeii de la colonia de muncitori care iar a fugit de acolo, apoi pornim şi noi la drum. Îmi cam pare rău că plec: aici e atât de linişte, zăpada curată, vremea frumoasă, oamenii primitori…

Se merge ceva mai greu din cauza zăpezii proaspăt aşezate peste un strat de gheaţă, dar odată ajunşi la şosea putem băga viteză. O vreme îmi reuşeşte planul de a sta trează ca să vad şi eu traseul ratat la venire, dar după Gheorgheni cedez unui somn adânc. Mă mai trezesc de-a binelea după Braşov, când îmi ia ceva timp să mă dumiresc că nu suntem pe Valea Prahovei, ci pe Valea Teleajenului, lângă Cheia. Afară cerul este curat şi albastru, iar soarele puternic se reflectă în fiecare cristal de zăpadă. Peisajul este mirific, mai ales că la fiecare serpentină ni se arată înalţi şi semeţi Munţii Ciucaş sau întinşi şi cuminţi sub pătura de nea Munţii Grohotiş. Mă gândesc ce „plăcere” trebuie să fie acum să baţi urme pe aceştia din urmă…

Oprim puţin la părinţii Ioanei care şi rămâne aici, în Vălenii de Munte (de unde cumpărăm un excelent cozonac), apoi drumul pe DN 1A se scurge rapid. Dăm şi de un accident nasol, cu un autoturism înfăşurat pe după un copac, produs probabil din cauza oboselii, căci drumul este curat şi uscat. Spre mirarea mea, intrarea în Bucureşti este lejeră, şi la orele 17 suntem acasă – mult mai devreme decât îndrăzneam eu să sper. Mă întreb cum a decurs întoarcerea prietenilor noştri, cu personal până în Braşov şi microbuz / microbuze după. Şi mă mai întreb dacă Bacea a venit şi ea cu microbuzul şi cât de mult regretă că nu au plecat de la cabană la 4 dimineaţa să prindă nu ştiu ce tren matinal, pentru o prezenţă proaspătă luni la muncă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Cabana Şeştina (Munţii Gurghiu)

  1. Mihaela says:

    Cata promptitudine !!! Superb locul, a meritat sa mergem si pana in plaiul Moitei, pacat ca nu am vazut si noi un animal salbatic in muntii despre care se spune ca au cel mai bogat efectiv cinegetic. :)>-

    Restul trupei s-a intors pana in brasov cu Personalul si din Brasov la Bucuresti cu microbuzul, toata calatoria asezonata cu discutii, boltz si voie buna.

  2. mad says:

    Eu cu Magda am mers cu Intercity din Bv, am ajuns in Buc la 23.15, cu o intarziere de doar 20 min.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s