Berlin Ziua 7

2010. Dimineaţă de 1 ianuarie. Când om fi ajuns şi aici?…

Paul merge astăzi la biserică, în ciuda faptului că noaptea s-a prelungit mult înspre zori. Sunt cam somnoroasă, totuşi mă hotărăsc să ies odată cu el pentru a profita de ultima zi în Berlin. Deja îmi pare rău că plecăm şi nici nu-mi dau seama când a trecut sejurul. Astăzi muzeele se deschid pe la prânz, aşa că aleg să văd ce e mai la îndemână, pe afară. Cobor din metrou undeva pe Strasse des 17. Juni, cam pe unde începe Tiergarten. Chiar dacă numele ar sugera o grădină zoologică, în acest caz vorbim despre cel mai mare parc din Berlin, fost teren de vânătoare care se întinde pe 200 de hectare şi care poate fi numit pe bună dreptate „plămân al oraşului”. Petrec câteva minute pe aleile sale înzăpezite, pustii la această oră matinală, şi mă bucur de o linişte parcă ireală. Lacul din apropiere, Neuer See, este îngheţat şi pe suprafaţa sa lucie se oglindesc sălcii, arbuşti şi mierle ieşite după ceva fructe uscate.

Merg prin parc în paralel cu bulevardul până în apropiere de intersecţia uriaşă numită Großer Stern; aici ies înapoi stradă pentru a vedea columna înălţată în cinstea Victoriei, Siegessäule. Edificiul seamănă cu un mausoleu, ce are o bază solidă, mai sus coloane care împrejmuiesc un mozaic, iar deasupra acestora tronează mândră Victoria – un personaj auriu, cu alura unui înger, cu o suliţă în mâna stângă şi coroană de lauri în dreapta. Ocolesc statuia şi-mi continui drumul spre Pariser Platz pe un bulevard închis circulaţiei, pe care se face intens curăţenie după o noapte nebună. Mizeria lăsată în urmă de petrecăreţi este greu de descris, iar cei desemnaţi să o debaraseze nu par prea fericiţi de efort.

Am ceva de mers în linie dreaptă până la Brandenburger Tor, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Berlinului. Construită la sfârşitul secolului XVIII de către Carl Langhans care s-a inspirat din arhitectura Atenei antice, poarta a făcut permanent parte din fundalul pe care s-au desfăşurat evenimentele istorice în oraş; astăzi reprezintă principala atracţie turistică, în sensul că odată venit în Berlin, înainte de a intra în profunzimile sale, oamenii fac un prim drum la Poarta Brandenburg. Ce-i drept, 1 ianuarie nu-i chiar cea mai potrivită zi s-o admir, căci zona de la picioarele sale arată ca după război. Observ coroane de flori şi lumânări aprinse – este Monumentul victimelor Zidului Berlinului, cruci din marmură prinse pe gardul parcului pentru cei peste 100 de oameni care au murit aici, încercând să treacă zidul.

Fac un mic detur pe la Holocaust-Denkmal, memorialul evreilor ucişi în Europa în perioada nazistă. El constă într-o suprafaţă ca o colină mică, pe care se înalţă blocuri paralelipipedice din ciment de înălţimi diferite. Imaginea este una tristă şi apăsătoare, gri, tăcută. Ajung în scurt timp şi la clădirea Reichstag în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul German, Bundestag. Prima variantă, construită la sfârşitul secolului XIX, a fost distrusă într-un incendiu în 1933; între 1994 şi 1999 a fost refăcută, adusă la forma actuală şi transformată atât în sediul Parlamentului, dar şi într-o importantă atracţie turistică. Este greu de altfel să o ratezi, aşa masivă şi impunătoare cum apare pe malul Spree-ului, cu o piaţă largă în faţă (Platz der Republik) şi clădiri istorice împrejur.

Cotind pe nişte străduţe lăturalnice, mă întorc la Unter den Linden, artera care era considerată în secolul XVIII cea mai modernă stradă a capitalei Prusiei, pe vremea aceea fiind legătura între reşedinţa regelui (Stadtschloss) şi Tiergarten. Marlene Dietrich cânta cândva: Atâta timp cât teii vor înflori pe Unter den Linden, Berlinul va rămâne acelaşi. Acum teii nu-s înfloriţi, dar bulevardul înzăpezit are un farmec hibernal aparte, cu clădirile sale vechi, somptuoase, renovate, curate şi îmbrăcate de sărbătoare.

Ambasada Rusiei este o clădire masivă, cu arhitectura tipică construcţiilor staliniste, ca un „tort de nuntă”. La capătul tronsonului cu tei se află statuia lui Frederic cel Mare, cel care a deschis Berlinul culturii şi care a schimbat faţa oraşului prin pasiunea sa pentru istorie, artă şi arhitectură. În stânga lui se află intrarea principală în Humboldt Universität, iar în dreapta Bebelplatz (al cărei nume este legat şi de arderea cărţilor de către nazişti), cu clădirile sale în stil neoclasic timpuriu: Forum Fridecianum, Deutsche Staatsoper (prima clădire a unei opere din Europa), Sankt Hedwigs-Kathedrale, Alte Bibliothek, Prinz-Heinrich-Palais şi Alte Kommandantur. Complexul a fost conceput astfel încât Unter den Linden să se situeze între cele mai grandioase bulevarde din Europa; Frederic însuşi a schiţat planurile înainte ca Knobelsdorff să le pună în practică.

Tot aici se află şi clădirea în stil grecesc a Käthe-Kollwitz-Museum (dedicat artei grafice a lui Käthe Kollwitz, lucrări ce înfăţişează viaţa mizeră a muncitorilor în anii ’20, războiul şi maternitatea) şi enormul Deustches Historisches Museum, la care voi reveni mai târziu. Mă abat de la bulevard şi aflu în dreapta o piaţă discretă şi deosebită: Schinkel Platz, dedicată lui Karl Friedrich Schinkel, arhitectul care a schimbat faţa oraşului cu numeroasele sale lucrări. Alături se află Friedrichswerdersche Kirche, în stil neogotic, din cărămidă roşie, care găzduieşte şi Schinkel-Museum.

Constat că mai am ceva timp la dispoziţie până să mă întâlnesc cu Paul, aşa că mă îndrept spre una dintre recomandările lui Larry, Nikolaiviertel. Acest mic şi select cartier poate fi considerat „vatra satului” din vremea în care Berlinul abia începea să facă ochi. Este cel mai vechi cartier şi o bijuterie arhitectonică. Acest lucru se observă de când traversez braţul Spree-ului ce delimitează Museumsinsel; privesc în lungul canalului spre Berliner Dom şi imaginea este absolut încântătoare, în pofida norilor grei care nu lasă cerul să respire. În faţă se vede masiva catedrală, iar culoarul de apă ce duce privirea la ea este încadrat de clădiri elegante şi colorate care mă duc fără să vreau cu gândul la oraşele italiene.

Nikolaiviertel este construit în jurul goticei Nikolaikirche, cel mai vechi lăcaş de cult din Berlin. Temeliile primei biserici au fost puse în 1230, iar actuala clădire, cu turnurile sale gemene strâns unite, datează din 1300. Farmecul cartierului vine din străduţele strâmte şi aglomerate, cotloanele umbrite, faţadele vesele ale caselor scunde, dalele de piatră puse acolo parcă de când vremea, peticele verzi, balcoanele aurite, magazinele de suveniruri, arcadele, coloanele şi blazoanele de piatră de la intrări. În plus, cu toţi turiştii care mişună pe străduţe, cartierul este liniştit, ca o oază arhaică prinsă între artere moderne.

Se pare că timpul plimbării solitare a expirat şi mă îndrept spre Deutsches Historisches Museum unde, pe o bancă din holul călduros, îl aştept pe Paul. După ce apare şi el, mort de oboseală, începem vizita; hotărâm totuşi de la început să nu intrăm şi în expoziţia temporară, Arta şi Războiul Rece. Cu altă ocazie nu am fi zis nu, dar acum ne resimţim amândoi. Zeughaus, clădirea în care îşi desfăşoară astăzi activitatea Muzeul de Istorie, a avut ca scop iniţial păstrarea arsenalului regal. Construită la începutul secolului XVIII în stil baroc, structura este impresionată prin dimensiuni, iar aripile sale formează în centru o grădină interioară, acum închisă printr-o cupolă protectoare.

Expoziţia permanentă, Episoade şi mărturii ale istoriei germane, începe cu câteva relicve din perioada pre-romană, mărturii ale triburilor celtice şi germanice care au populat regiunea; dovezile scrise lipsesc cu desăvârşire. Urmează anii de dominaţie, destul de slabă, exercitată de Imperiul Roman. Sudul Germaniei de astăzi a resimţit mai bine influenţa romană, în timp ce nordul a rămas „necivilizat” şi răzvrătit. O secţiune destul de mare cuprinde Imperiul Romano-German, Evul Mediu cu alura sa cavalerească, Reforma cu Luther la loc de cinste, Cruciadele şi până la Războiul de Treizeci de Ani.

Ce reţin de aici în mod deosebit ar fi: un enorm calendar format din patru tablouri cât peretele, fiecare cu câte trei luni şi activităţile specifice; o şa din secolul XV decorată cu plăci de fildeş sculptate cu miniaturi; o mască pentru prevenirea ciumei; porţelanurile Meissen ce dezvăluie o parte din legăturile cu Asia; portretele lui Martin Luther şi al soţiei sale; cărţi cu partituri muzicale sau cu desene, inclusiv caricaturi; arsenale şi corturi musulmane; numeroase tablouri, cele mai multe fără o valoare artistică deosebită, dar care te ajută să-ţi faci o idee despre obiceiurile, portul şi activităţile din respectivele vremuri.

Este surprinsă şi perioada Revoluţiei Franceze ale cărei ecouri au fost înăbuşite în perimetrul german, apoi era Napoleon Bonaparte şi ce a însemnat ea pentru statele germane. Într-o vitrină sunt expuse pălăria, sabia şi pintenii celebrului strateg, capturate în urma unei fugi neplănuite. Se înmulţesc aici vitrinele cu interioare de clădiri, birouri personale, garderobe, biblioteci, laboratoare astronomice, astfel încât tabloul asupra epocii este bine conturat; în mod cert, pe atunci oamenii ştiau să se îmbrace cu mult mai mult bun gust. Secolul XIX înseamnă Revoluţia Industrială şi explozia tehnicii. Un vapor cu aburi din 1847 marchează bine aceste evenimente; se adaugă microscoape, primele aparate de fotografiat, telefoane, patefoane, o bicicletă, un aparat Röntgen, un război de ţesut industrial şi, bineînţeles, un automobil. Concomitent, este ilustrat şi Războiul Franco-Prusac, unul dintre cele mai grăitoare exponate fiind statuia alegorică Gloria Victis a sculptorului francez Antonin Mercié.

Începutul Imperiului este ilustrat în special prin picturi ce vorbesc despre viaţa orăşenească, însă cea care atrage atenţia este o lucrare mare cu inaugurarea Reichstag-ului în Salonul Alb din Berlin Schloß, în 1888. Primul Război Mondial îşi are secţiunea sa plină de uniforme şi armament, plus câteva articole din ziare şi fotografii. Perioada interbelică este caracterizată de multitudinea de publicaţii şi articole propagandistice ale diverselor partide din Republica de la Weimar, inflaţie (bancnota de 1000 de miliarde de mărci vorbeşte de la sine), participarea cu succes la competiţii sportive internaţionale, schimbarea garderobei, îmbunătăţirea tehnicii (motocicleta şi costumul necesar, hidrantul), apariţia sau consolidarea unor brand-uri germane (Nivea şi Pelikan), infiltrarea comunismului şi acapararea puterii de către nazişti.

Al Doilea Război Mondial este disecat în amănunt, de la premise la consecinţe. Pereţii muzeului sunt plini de documente, articole de ziar, fotografii, monitoare pe care se derulează discursuri ale lui Hitler, materiale de propagandă nazistă şi contra-propagandă a Aliaţilor, uniforme de armată şi SS, recuzită militară şi uniforme din lagărele de concentrare. În toate sectoarele muzeului explicaţiile sunt edificatoare pentru ceea ce este expus, având şi variantă în engleză; aici însă ele sunt la fiecare pas, ca tăbliţe în dreptul obiectelor, dar şi ca desfăşurătoare ample lângă vitrine. Împărţirea Germaniei se reflectă în două culoare postbelice care merg în paralel. RFG înseamnă Volkswagen Beetle, ziare britanice şi aparatură modernă, în timp ce RDG este înţesată de figurile lui Lenin şi Stalin, iar creionarea ei începe cu Trabant şi se termină cu o cameră de deţinut politic.

Pancartele demonstranţilor de la Stuttgart sunt premergătoare căderii Zidului Berlinului, câteva luni mai târziu. Trei blocuri intacte din această barieră fizică şi ideologică sunt expuse aici, alături de ziarele din Europa vestică şi S.U.A. ce anunţau sfârşitul Cortinei de Fier. Expoziţia se încheie cu câteva imagini legate de reunificarea Germaniei şi altele referitoare la anii de după, incluzând aici strângeri de ajutoare pentru foştii democraţi şi încercări de reintegrare. Prin curtea interioară se ajunge la expoziţia temporară la care noi renunţăm; trecem totuşi prin această incintă pentru a-i admira arhitectura, mai ales că în timp ce se înserează capătă o aură ciudată.

Cum a rămas o grămadă de mâncare de la ospăţul de aseară, astăzi s-a hotărât să se mănânce acasă. Restul lumii a făcut deja acest lucru, noi însă suntem hămesiţi, aşa că ne îndreptăm rapid spre apartament. Evident, când te grăbeşti mai tare, atunci se pun cruciş toate – la noi se traduce prin greşirea autobuzului, care nici nu opreşte în prima staţie după ce ne dăm noi seama, aşa că trebuie să-l luăm în sens invers şi apoi să ocolim zona blocată de la Brandenburger Tor. Într-un sfârşit fericit, înfriguraţi şi rupţi de foame, ajungem şi acasă. Aici băgăm în noi cam pe nerăsuflate, căci oamenii care au dormit până de curând şi apoi şi-au umflat burţile s-au plictisit între timp şi vor să iasă în oraş.

Oarecum şi de gura mea care am plâns zilele trecute că nu am ajuns în Fernsehturm, dar şi pentru că-şi dorea şi el, Paul îi convinge pe ceilalţi să facem o plimbare până acolo. O luăm deci pe Unter den Linden (de care sincer mie mi s-a cam luat, dar aşa e consensul) şi observ că acum teii nu mai sunt luminaţi cu cordoane care să se caţere pe ei, ci cu nişte lumini intense ce pornesc de la bază; probabil veşmânt nou de an nou. Ajungem la turnul TV şi măsurăm din ochi coada la care trebuie să stăm. E destul de lungă, dar odată aşezaţi la ea ne bucurăm că se mişcă repede. De fapt, cea mai grea parte este cât stăm în afara clădirii din cauza frigului, dar prietenii noştri se încălzesc cu o bătaie cu bulgări de zăpadă. Acum că-i mai nimeresc şi pe alţii, asta este, victime colaterale.

Înăuntru sunt ecrane pe care se afişează biletele dintre ce serii trebuie să se prezinte la lift, apoi următoarele grupuri între ce ore vor avea acces. Un grup numără cam vreo cincizeci de oameni care vor sta la barul de pe platforma de observaţie numai zece minute. Cum vreo două grupuri din faţa noastră pleacă deprimate de timpul lung de aşteptare care urma cozii şi cumpărării biletului, distanţa până la casă se scurtează. Avem însă timp să admirăm turnurile surate de prin alte ţări, care fac parte din World Federation of Great Towers. Cel mai înalt măsoară 553,3 de metri şi se află Toronto, în Canada. Cu cei 368 de metri ai săi, Fernsehturm se situează numai pe locul al nouălea, dar este totuşi cea mai înaltă clădire din Berlin şi într-o zi senină poate oferi o panoramă până la 40 de kilometri distanţă.

De când reuşim să ne luăm bilete şi până putem intra efectiv avem mai bine de jumătate de oră, aşa că ne retragem într-un fast-food asiatic de pe lângă Alexanderplatz. Eu mă tot mir unde mai intră în Paul şi bucăţile de raţă cu portocală; nu de alta, dar a mâncat cot la cot cu mine acasă şi ştiu că n-a fost puţin. Ne prezentăm la fix pentru urcatul în lift, care ne duce până la platformă cu o viteză de 6,5 m/s. Trebuie să înghit des, căci urechile se înfundă rapid la aşa ascensiune. Acum suntem informaţi că avem la dispoziţie zece minute să admirăm panorama şi să bem ceva la bar, căci din păcate restaurantul de la al doilea nivel nu mai are nicio masă nerezervată. Toţi în afară de Larry ne împăcam cu ideea asta, dar el parlamentează cu ospătarul de la cordonul roşu ce blochează accesul la etaj şi ne face rost de o masă la Tele-Café.

În restaurant merită să ajungi dintr-un singur motiv: podeaua pe care sunt mesele se roteşte încetişor în jurul axei turnului, aşa că în timp ce bei sau mănânci vezi întreaga panoramă a Berlinului fără să faci vreun efort. Acum este noapte, aşa că sub noi se întinde, cât vezi cu ochii, o mare de lumini ce descriu tot felul de forme geometrice. Recunoaştem uşor Unter den Linden, puternic luminat, Brandenburger Tor şi continuarea cu Strasse des 17. Juni. Alexanderplatz cu al său înalt Park Inn Hotel, Rotes Rathaus şi Nikolaiviertel sunt chiar dedesubt, în timp ce puţin mai încolo Museumsinsel şi Râul Spree apar ca nişte zone întunecate. Departe zărim Funkturm, iar Hauptbahnhof este cea care ne dă bătăi de cap în a o recunoaşte. În rest bulevarde lungi şi drepte şi clădiri mari, toate intens luminate, într-un joc geometric fascinant.

Admirăm toate acestea în timp ce ne delectăm cu vin fiert şi desert, căci prăjiturile şi salata de fructe arată demenţial. Bitch comandă ceva mai aparte, Mal „Gans” anders, o gâscă „cu totul altfel” conform jocului de cuvinte din meniu. Noi ne terminăm dulciurile şi gâsca nu apare, aşa că Raluca întreabă o chelneriţă dacă nu cumva a murit. Contrariată, aceasta spune că nu s-a comandat aşa ceva. Bitch o contrazice şi chiar are dreptate, cu toţii am auzit. Dacă nici cu PDA-urile moderne în care-şi notează comenzile nu se descurcă… În fine, Bitch le zice să-şi păstreze zburătoarea, dar ne mărturiseşte că dă o tură prin restaurant şi dacă o vede la careva i-o ia din farfurie. Mă întreb de unde căci, deşi toate mesele sunt rezervate, multe dintre ele sunt goale şi se apropie ora 23 la care se închide restaurantul. Sau o fi vreo petrecere privată în afara orelor de program…

Ne grăbim şi noi spre casă, mai ales că lui Bitch îi este foame. Odată ajunşi, vine partea deprimantă: strângerea bagajului, căci trebuie să ne trezim devreme pentru un avion matinal. Paul începe cu glumele legate de anularea zborului care se pare că-l enervează teribil pe Mihai. Sincer, mie mi-ar conveni să se amâne numai o zi şi să mai stau şi sâmbătă în Berlin. Măcar pentru o lene berlineză. Dar nu se va întâmpla aşa, iar a doua zi vom lua taxiul spre aeroport, vom aştepta ca Paul să devoreze un mega-american-hamburger de mă doare pe mine ficatul când îl văd (în timp ce plânge după pocnitorile întregi rămase în Germania) şi vom avea un zbor lin până la Bucureşti. Nici vorbă de amânare…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s