Berlin Ziua 4

De când ne plimbam ieri pe lângă Alexanderplatz am ochit-o: o biserică enormă, extrem de impunătoare, care domină peisajul văzut fie de la nivelul solului, fie de la înălţimea unui balcon. Abia când mă uit pe hartă îmi dau seama că este cea de pe coperta ghidului de buzunar: Berliner Dom. Cum astăzi este ziua când luăm cu asalt insula dintre două braţe ale Spree-ului, numită sugestiv Museumsinsel datorită celor câteva muzee pe care le adăposteşte, am lăsat tentaţia de ieri de a ajunge la catedrală pentru acum.

Construită la începutul secolului XX pe calapodul viselor de mărire ale imperiului, cea mai mare şi mai frumoasă biserică a oraşului a fost redeschisă de curând, după o îndelungată restaurare. Stilul neobaroc, cu toată încărcătura pe care o presupune, şi materialele preţioase folosite o fac monumentală, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. Cu o latură scăldată de Râul Spree, catedrala îşi oglindeşte cupola măreaţă în ape şi domină insula, în timp ce intrarea principală priveşte mândră spre Lustgarten. Înăuntru nu ştii la ce să te uiţi cu mai mare admiraţie după ce spaţiul larg a încetat să mai fie covârşitor: scările spiralate, coloanele masive, broderia şi dantelăria arcadelor, bogatele sfeşnice şi candelabre, sicriele ceremoniale (în care erau depuşi nobilii în timpul priveghiului), vitraliile muticolore, orga impunătoare.

Există şi un muzeu al domului unde îi putem afla istoria, dar vedem şi machete în ordinea apariţiei lor, cu diferite grade de detaliere. În subteran sunt catacombele unde se păstrează rămăşiţele a generaţii după generaţii de nobili, membri ai familiei Hohenzollern. O cameră albă şi luminoasă, contrastând oarecum cu destinaţia sa, este destinată unei principese nebotezate. Ies din dom cu un sentiment amestecat de uimire, încântare şi repulsie. Atâta risipă de resurse când cu mult mai puţin se putea face ceva mai modest, egal în frumuseţe, dar în alt fel. Pe de altă parte, câtă grandoare!

Traversăm în lung Museumsinsel, spre Pergamon. Trecem pe lângă Altes Museum, prin faţa Alte Nationalgalerie şi Neue Nationalgalerie, traversăm un pod şi zărim… coada la intrarea în celebrul Pergamon Museum. Când o văd, parcă mi se înmoaie picioarele, mai ales că afară nu-i tocmai plăcut. Ne aşezăm cuminţi în rând şi sperăm să nu îngheţăm de tot. Paul este copleşit de mila unui maniac ce vrea să facă fotografii în zonă, aşa că mă trimite la plimbare şi rămâne singur la bilete. Nu cred că este prea frumos din partea mea să-l las acolo, dar recunosc că mă mănâncă degetele şi tălpile. Continui deci drumul spre capătul insulei unde o altă clădire în stil baroc se oglindeşte în ape: Bode-Museum. Câte muzee şi cât de puţin timp! De pe insulă vom mai vedea numai Pergamonul în această excursie, pe restul le sacrificăm pentru altădată. Trec podul şi mă îndrept spre dom dinspre malul opus, apoi reiau drumul până la coada de la bilete.

Paul a avansat binişor, aşa că mă aşez lângă el plină de speranţă. Cu nişte ceai fierbinte şi multă răbdare răzbim până la intrarea efectivă, dar apoi urmează alte cozi: la garderobă, la dulapurile pentru rucsacuri, la toaletă. În sfârşit terminăm cu toate acestea şi intrăm în lumea superbă a Pergamonului. Astăzi putem găsi acest oraş în Turcia sub numele de Bergama, dar în secolul III î.e.n. aparţinea culturii elene şi de aici se stăpânea partea de nord-vest a Asiei Mici. În muzeu s-a încercat reconstituirea imensului Altar Pergamon, cea mai importantă piesă a ansamblului de temple şi altare din oraş. Friza altarului este o lungă desfăşurare a luptei zeilor cu titanii. Episoadele se desfăşoară dinamic, chiar dacă incomplet, în sensul că basorelieful nu a fost completat cu bucăţile lipsă. Cele mai impunătoare scene sunt cele cu Atena care târăşte de păr un titan, Afrodita care se înalţă victorioasă deasupra trupurilor a doi giganţi morţi şi Zeus care se luptă cu trei adversari. În faţa frescei se află statui de femei descoperite lângă altar, nu se ştie însă ce legătură au cu acesta sau pe cine reprezintă. Chiar dacă de scenele de luptă nu s-au atins, restauratorii au refăcut coloanele altarului astfel încât ele să susţină un edificiu cât mai apropiat de cel real, aşa că dacă urci scările te întâmpină altă frescă, povestea vieţii lui Telephos, fiul lui Hercule. Legenda spune că el ar fi fondat oraşul, iar regii Pergamonului s-au considerat descendenţii săi.

Ne continuăm turul de antichităţi cu Poarta din Milet şi piaţa romană reconstituită în faţa ei. Poarta a fost refăcută în întregime, ca un puzzle din bucăţile găsite, iar după ce arheologii s-au chinuit ani de zile să o expună aşa, completă, în al Doilea Război Mondial a fost bombardată şi au luat munca de la capăt. Piaţa este impresionată prin modul atât de expresiv în care redă viaţa romanilor din acea vreme, prin statui, fântâni, mozaicuri, fresce, inclusiv reclama pe care un frizer a gravat-o lângă intrare. De aici intrăm în aripa dedicată culturii asiro-babiloniene, din care piesa de rezistenţă ne loveşte chiar de la început: Poarta Templului lui Ishtar şi Calea Procesiunii, iniţial lungă de 180 de metri. Bijuteria care datează din secolul VI î.e.n. s-a păstrat uimitor de bine, iar culoarea mozaicurilor sale parcă nici nu a fost afectată de trecerea timpului.

Urmează diferite săli care înfăţişează părţi din oraşe şi temple asiriene, cu coloşi care veghează intrările, arcade înalte, bucăţi de zid, situri funerare, fresce reprezentând scene religioase sau laice, statui şi statuete, obiecte de uz casnic, bijuterii, arme şi chiar oseminte. Sunt câteva ce atrag în mod deosebit atenţia: relicvele bogate ale unui oraş aflat acum în Turcia, interiorul unui palat asirian vegheat de lei cu feţe umane, zidurile cu un mozaic aparte ale unei aşezări din deşert şi sculpturile direct în stâncă ce împrejmuiau o altă aşezare antică.

O secţiune într-adevăr deosebită o reprezintă expoziţia de artă islamică, de la primele triburi până la ultima parte a Imperiului Otoman. Figurile umane apar rareori, conform cu religia musulmană, în schimb totul este împodobit cu motive animale şi mai ales florale sau cu modele abstracte, multe bazate pe geometrie. Aici se vede măiestria arabilor în arta miniaturilor, acestea fiind omniprezente, de la porţi de moschei la cornuri de vânătoare, de la vase casnice la arme, de la tapiserii la obiecte de cult. Toate demonstrează priceperea temeinică şi imaginaţia bogată. O sală este dedicată reconstituirii parţiale a Palatului lui Mshatta din Iordania, construit în secolul VIII e.n. ca dar al sultanului Hamid al II-lea pentru împăratul Wilelm al II-lea, care are masiva faţadă superb decorată. Altă minunăţie a orientului este Sala Aleppo, cu lambriurile sale deosebite, migălos lucrate, care au aparţinut casei unui negustor creştin din Siria. O expoziţie aparte ne prezintă scene din lumea occidentală şi orientală transpuse în cărţi şi desene indiene, în care se remarcă miniatura pe hârtie.

A doua aripă mare a muzeului este dedicată Greciei şi Romei antice, exponatele fiind în principal statui, multe din ele bine şi aproape complet conservate, şi frize în basorelief cu scene din viaţa cetăţii sau din mitologie. Nu lipsesc figurile unor învăţaţi ai vremii precum Epicur sau înfăţişări de împăraţi, precum Cezar şi Traian. Regăsim aici obiectele necesare gospodăriei şi de decor, sarcofage gravate, capiteluri grele de ornamente, arme – pe scurt, o imagine a societăţilor greceşti şi romane. Pe lângă ceea ce este expus permanent, putem admira expoziţia temporară cu subiectul Dionisos (sau Bacchus), care include în special vase şi statui adunate din toată lumea ce-l reprezintă pe zeul vinului, al petrecerii, teatrului şi extazului. Pe pereţi sunt desfăşurate diferite explicaţii, legate de producerea şi efectele vinului în antichitate, expresia teatrului, decadenţa ca mod de viaţă, satirii şi bacantele care-l însoţeau pe zeu şi rivalitatea cu Apollo, zeul artelor.

Un mic detur ne duce într-o mică încăpere cu vitrine pe toţi pereţii în care este expusă o colecţie bogată de monede, organizate pe perioade istorice şi regiuni geografice, din antichitate până în apropierea epocii moderne. O secţiune specială ne prezintă femei celebre gravate pe monede, între ele regăsindu-se prinţesa Diana. A doua expoziţie temporară, separată de restul, se numeşte Întoarcerea zeilor, cu aluzie la recuperarea unei bune părţi a exponatelor din fosta U.R.S.S., în timp ce altă parte aparţine Braziliei, ţară cu care s-a colaborat pentru realizarea proiectului. Aşa cum sugerează şi numele, subiectul îl reprezintă zeii olimpieni: Zeus, Hera, Afrodita, Apollo, Artemis, Hermes, Poseidon, Asclepius, Dionisos şi Atena, cele mai multe statui rond-bosse, dar şi fresce sau mici statuete. O încăpere conţine obiecte de cult şi zona altarului destinată sacrificiului, într-o sală se află măşti care trimit la transfigurarea prin teatru, iar o alta, dedicată în întregime Atenei, conţine şi părţi din templul zeiţei din Nikephoros.

După mai bine de patru ore şi jumătate ieşim din muzeu cu convingerea că este cel mai frumos pe care l-am văzut până acum din categoria istorie-antichităţi. Deşi nimic din ce am admirat nu are de-a face cu istoria, cultura şi civilizaţia germană, se pare că nemţii au un adevărat cult pentru marile civilizaţii antice. Acest lucru l-am observat şi în München, prin expoziţiile legate de Egipt şi Grecia, unde obiectele erau colecţionate aproape cu fanatism. Din câte am citit, situaţia se întregeşte cu Altes Museum, unde piesa de rezistenţă este bustul lui Nefertiti. Mă gândesc că acest respect rezidă şi în faptul că pe teritoriul Germaniei nu a existat o civilizaţie străveche, care să fi avut o influenţă majoră aşa cum s-a întâmplat în Imperiul Asirian, Egipt, Grecia sau Imperiul Roman, acesta din urmă ajungând aici în ultima sa perioadă şi nu pe cel mai fertil teren.

Afară este deja noapte, iar apa peste care trecem face aerul şi mai rece, în timp ce ne înconjoară un firav văl de ceaţă. Ne îndreptăm spre casă printr-o plimbare pe Unter den Linden, începând de la Domul care se vede superb şi noaptea; trecem de Deutsches Historisches Museum, Käthe-Kollwitz-Museum şi Humboldt Universität pe o parte a bulevardului, Alte Kommandantur, Opernpalais, Staatsoper şi Forum Fridericianum pe cealaltă. În mijloc începe, o dată cu statuia impunătoare a lui Frederic al II-lea (cel Mare), culoarul de tei care dă numele străzii şi care face din ea renumita arteră de promenadă berlineză. Pe timp de iarnă, teii sunt încadraţi de cordoane de lumini care le subliniază conturul trunchiului şi crengilor, astfel că noaptea vezi nişte copaci de lumină şi îţi închipui coroanele lor bogate şi parfumul de la sfârşitul primăverii. Ajungem la Ambasada S.U.A. din Pariser Platz şi la impunătoarea Brandenburger Tor, la picioarele căreia se desfăşoară munci asidue de amenajare pentru noaptea de Revelion. Trecem pe sub coloanele sale, aruncăm o privire către steagul ce flutură pe acoperişul Reichstag, apoi ne grăbim înfometaţi spre casă – surpriză însă, ne răzgândim.

Ştiu că Paul îşi doreşte foarte mult să mănânce într-un anumit loc curry-wurst, loc unde trebuia să meargă cu Larry şi Bitch. Dar aceştia fuseseră deja în timp ce noi vizitam muzeul, aşa că puiul meu renunţase la idee. Am insistat totuşi să mergem, chiar dacă nu era şi opţiunea mea la mâncare, în ideea că om găsi şi ceva pentru mine în zonă. Baraca (nu pot să-i spun altfel) în care se vând respectivii cârnaţi, de multe feluri, se află sub podul unui metrou, cam pe unde am fost şi aseară la absint. Mâncatul efectiv se desfăşoară în stradă, eventual la „clasa a doua” cum scrie în dreptul unui perimetru semi-acoperit, cu mese şi băncuţe. Paul îşi ia trei cârnaţi, cartofi prăjiţi şi o bere, tipic nemţeşte, iar eu sper să le mănânce repede căci am îngheţat deja. Gust şi eu şi constat că-mi place numai cârnatul ce este asemănător unui polonez, dar nu într-atât cât sa-mi cumpăr şi să mai sufăr puţin de frig.

În apropiere am văzut deja ceva unde scrie „pizza”, dar ajunşi acolo constatăm că este un local turcesc. Drept pentru care renunţ la pizza, deşi arăta bine, şi optez pentru falafel la farfurie, ayran, plus o delicioasă prăjitură cu fistic. Deşi deja cu burta pusă la cale, Paul ia şi el o farfurie cu amestec de shaorma şi falafel, numită Ali-Baba, ceea ce mai târziu se va dovedi exces de dat afară. Acum sunt şi eu sătulă, chiar prea, aşa că ne putem întoarce acasă. Cum deja s-a hotărât că în seara asta nu ieşim în oraş, rămâne s-o facem lată în apartament. Eu sunt totuşi prea obosită să mă bag la aşa ceva. După ce băieţii cumpără băutură, stăm şi ne conversăm prin bucătărie, Mihai se îmbată tare haios, iar eu cedez sub presiunea celei de-a doua sticle de bere neagră şi mă retrag. Mâine se anunţă o zi la fel de încărcată.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.