Berlin Ziua 2

Cum este duminică, Paul ţine să meargă la biserică, mai ales că a reuşit să găsească adresa celei româneşti, ortodoxe. Mă gândesc că de dormit o să tot dorm la anul şi cum ziua este senină de pe acum mă mobilizez şi eu; nu-s complet refăcută, dar mă simt ceva mai bine, cred că pot mânca două dintre atât de delicioasele chifle nemţeşti. Un obiectiv pe care Paul nu ţine prea mult să-l vadă, în ciuda cărţii de vizită îmbietoare, este Naturkundemuseum. La ce mă refer prin carte de vizită: conform diplomei acordate de Cartea Recordurilor, aici se află cel mai mare schelet de dinozaur pus „pe picioare”, un brahiozaur descoperit in Tanzania. Alt exponat interesant, aproape unic, este scheletul complet şi foarte bine conservat al unui archaeopteryx, veriga dintre reptile şi păsări care a lipsit multă vreme. Alte oseminte mai mult sau mai puţin complete de dinozauri şi urme de vegetaţie jurasică umplu camera dedicată perioadelor străvechi ale Terrei.

Nu lipsesc roci şi sedimente din timpuri imemoriale, meteoriţi, fosile acvatice, dar nici schiţe care să explice mişcările tectonice şi erupţiile vulcanice, plus multe texte în engleză care descriu exponatele. Evoluţia omului este şi ea succint prezentată, cu mulaje şi pe alocuri oase de australopiteci demult dispăruţi, neandethalieni, hommo habilis, hommo erectus şi alte rude. Impresionată este colecţia de roci şi pietre preţioase, iar dintre minereurile de aur nu lipsesc şi mostre de la Roşia Montana sau Bihor. Trec prin camerele cu animale împăiate, destul de puţine, dar bine întreţinute şi ajung în secţiunea Tiefsee – o plimbare stranie spre sinistră printre creaturile din cele mai negre adâncuri ale oceanelor, monştri minusculi cu înfăţişări aproape extraterestre.

Din muzeu o iau într-o plimbare pe străzile din jur, spre casă. Mai am ceva timp până la întâlnirea cu Paul, la care ştiu deja că va întârzia, aşa că nu merg la metrou. Trec prin Dorotheen-Städtischer Friedhof, un mic cimitir din apropiere, umbrit de iederă, pe ale cărui alei din pietriş alb se strecoară tot mai îndrăzneţe razele de soare. Atrasă de cupola masivă a Sankt Hedwigs-Kathedrale ajung în Bebel Platz, încadrată de catedrala în care nu am intrat, fiind slujbă, Staatsoper şi Forum Fridercianum; latura liberă a pieţei dă în frumoasa arteră de promenadă Unter den Linden, aflată şi ea în planul vizitelor, iar vis-a-vis se vede intrarea în Humboldt Universität.

Mă întâlnesc acasă cu Paul şi plecăm repede-repede înspre locul unde restul lumii a luat deja masa. De acolo luăm un autobuz care ne lasă la intrarea în singurul castel ce se poate vizita în Berlin, Schloß Charlottenburg. Construită după modelul Versailles-ului, model pe care multe castele nemţeşti şi austriece l-au adoptat, clădirea se impune privirii prin pavilionul lung şi turla înaltă, toate profilate pe cerul albastru. Ne angajăm cu toţii într-un tur al încăperilor din care a rămas mai mult decorul; mobila au luat-o ruşii imediat după ocuparea Berlinului şi prea puţin s-a mai putut recupera. Ne şi închipuim patul împăratului arzând în soba lui Troţki… Locul mobilierului s-a încercat a fi suplinit prin picturi, cele mai multe portrete de nobili, astfel că se reuşeşte o transpunere a vizitatorului în vremurile apuse, în viaţa celor care zâmbesc glacial de pe pereţi. Ceea ce a rămas în rest poate numai să sugereze opulenţa de care s-a bucurat castelul, mai ales prin sala mare, aurită, în care se ţineau recepţiile. Tapetul preţios, draperiile, cele câteva piese rămase din mobila regală şi imperială, covoarele, candelabrele – toate acestea ne indică zile mult mai fericite, în care bunul gust împletea bogăţia cu austeritatea şi rigoarea tipic prusace. Departe de a ne lăsa fără cuvinte, Charlottenburg este un castel-muzeu frumos, care merită văzut odată ajunşi în Berlin. De la magazinul cu suveniruri cumpărăm bucăţele din Zidul Berlinului pentru cei de acasă; ele sunt însoţite de certificate de autenticitate, dar chiar şi aşa ne îndoim oarecum de provenienţa lor.

Grădina completează întocmai arhitectura: barocă, de inspiraţie franceză, cu modele geometrice, statui, fântâni şi poduri peste braţele Râului Spree. În timp ce lumina amurgului coboară peste turla rotundă şi dă peisajului o notă dramatică, noi facem o plimbare pe aleile parcului, pe lângă apa îngheţată şi iarba înroşită de ultimele frunze; de mâine, şi aici totul va fi îmbrăcat de iarnă. Cum se face din ce în ce mai frig şi lumea, mai ales băieţii, îşi cere drepturile gastronomice, ne îndreptăm spre ieşire. Nu ajungem însă în staţia de autobuz fără a trece prin Weihnachtsmarkt – alt târg de Crăciun întins în faţa castelului, plin de lumini şi veselie, cu vin fiert, turtă dulce, suveniruri şi câte şi mai câte; aici îmi permit şi eu prima „indiscreţie” culinară: o clătită cu vişine.

În seara aceasta avem rezervare la Zitadelle, singura cetăţuie medievală rămasă în picioare, care de fapt străjuia Spandau, aşezare cu câţiva ani mai veche decât Berlinul. Zitadelle, care a fost folosită ca atare până în Al Doilea Război Mondial, s-a menţinut în întregime şi se vizitează. Cum însă noi ajungem după ora închiderii, ne mulţumim cu o scurtă plimbare printre ziduri, apoi cu masa îmbelşugată. Comandăm cinci meniuri mici şi două mari (va las aici să ghiciţi cine), apoi ne aşezăm la masa luminată de sfeşnice. Inclusiv în restaurantul aflat la demisol s-a încercat păstrarea atmosferei medievale, de la cum arată, la cum şi cu ce eşti servit şi până la ce-ţi este dat să vezi dacă ai norocul de a nimeni într-o seară „culturală” cum ni s-a întâmplat nouă. Se trece pe sub bolţi arcuite, pereţii păstrează cărămida seculară, camera este dominată de un imens şemineu iar deasupra noastră, lângă un candelabru, levitează o vrăjitoare cu tot cu mătura sa. Mesele şi scaunele sunt din lemn, în sfeşnicele din fier ard lumânări, iar pe masă ne aşteaptă vin fiert în căni de lut, pâine încălzită de alte lumânări, mici ulcele cu untură, pateu de casă şi sare grunjoasă ca aperitiv şi singurele instrumente destinate mâncatului: cuţite zdravene.

Se comandă bere la halbă şi maß (1 litru), mai târziu şi mied – vin din miere, îngrozitor de dulce chestie. Masa începe cu câte o hiper-sarma (cât o varză mai mică) pentru cei doi mâncăi, apoi ceaunul cu supă pentru toată lumea. Cum inspectăm meniurile făcute sul, constatăm că pe lângă mâncare, băieţii vând şi recuzita. Aşa că eu îmi cumpăr o halbă (de când doream una de la mama ei din Germania, iar asta este exact cum trebuie), iar Paul, Larry şi Silvia cumpără câte un corn cu suport. De acum Paul decide că se poate bea numai din corn! Mai puţin apa. Urmează felul principal: pulpe de gâscă pentru toţi, cu varză roşie şi bulete din griş, iar în mijlocul platoului cu pulpe tronează… porcul. Acesta tot pentru cei doi hămesiţi. Desertul, căruia abia îi mai fac loc, constă în mere glazurate şi flambate pe loc, sub ochii noştri, şi trebuie să recunosc că tare îmi lasă gura apă în timp ce flăcările albăstrui se sting încet-încet. Iar cine a băgat sarma şi porc se poate bucura şi de un platou cu brânzeturi. Eu încep să mă tem că bărbatul meu are o gaură neagră în stomac.

Toate acestea nu se desfăşoară aşa, pe uscat, ci într-o adevărată atmosferă medievală. Când am intrat noi, în tavernă se sărbătorea o nuntă, iar veşmintele miresei sunt desprinse din poveştile cu cavaleri. E drept, îi vin catastrofal la cei cincizeci de ani, cele două sute de kile şi tatuajul întins pe un braţ şi tot spatele. Ne gândim s-o furăm şi să i-o oferim lui Bitch… Atracţiile serii încep în timp ce noi înfulecăm pe rupte. Primul este un trubadur care cântă la fiecare masă, împreună cu cei prezenţi. La noi alege un cântec despre un popă care e prins cu izmenele în vine la nevasta unuia şi în timp ce fuge pe fereastră lumea cred că „faţa de cur a popii” este luceafărul de dimineaţă. Un fel de Merlin îşi încearcă trucurile, iar o hoaşcă urâtă şi cocârjată ca baba-cloanţa fuge de la un mesean la altul, băgându-i pe toţi în sperieţi. Zgomotele de tobă ale unei alte vrăjitoare, suplă, cu părul lung şi parţial dezgolită îl însoţesc pe alt trubadur în straie medievale, care cântă la un fel de cimpoi. Apoi tot el învârteşte prin odaie o sabie cuprinsă de flăcări şi o înnobilează pe mireasă. Nu înţeleg ce se vorbeşte, dar din ce îmi traduce Paul şi din râsetele zgomotoase ale vecinilor de la alte mese se pare că omul face nişte glume savuroase.

Cu stomacul oarecum în gât şi cu teama că nu mai sunt trenuri după miezul nopţii, reuşesc să mă urnesc de la masă. Cred că ar fi fost mai simplu să mă rostogolesc până la gura de metrou, mai ales că se coboară uşor şi a nins bine astăzi. Ajungem şi acasă unde nu ştiu cum mai reuşesc să fac duş, apoi mă prăvălesc în aşternutul cald.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s