W.A.S.P. (Arenele Romane, Bucureşti)

Luni seara mă aflu din nou în incinta cortului din Arenele Romane şi mă întreb dacă acesta stă tot anotimpul rece aici sau este asamblat de fiecare dată. Primul lucru de care sunt interesată este standul cu „bunătăţi”, plin de tricouri uşor scumpe pentru buzunarele românilor. Ceea ce mă surprinde este lipsa totală din ofertă a albumelor W.A.S.P., inclusiv a lui Babylon; pe lângă faptul că este vorba de un turneu de promovare a acestui ultim produs, pe afiş scria clar: „lansarea noului album”. Unele voci spun că stocul s-a epuizat pe drum, totuşi îmi pare rău că nu am acum ocazia să-l cumpăr.

Nu trec multe minute de orele 20 când o mie şi ceva de oameni încep să se agite, să scandeze şi să aplaude, semn că aşteaptă cu nerăbdare începerea concertului. Toate acestea se înteţesc atunci când Blackie Lawless & Co. apar pe scenă, iar atmosfera încinsă arată că lipsa unei trupe de deschidere nu se simte deloc. On Your Knees şi The Real Me înseamnă introducerea unui foarte bun concert W.A.S.P., iar de la L.O.V.E. Machine încolo nebunia ia amploare atât pe scenă cât şi în public.

De la începutul anilor ’80, W.A.S.P. a avut o existenţă sinuoasă şi o controversată alegere de exprimare artistică, Blackie fiind singurul din componenţa iniţială prezent şi astăzi în trupă. Nu este de mirare deci că el e sufletul formaţiei şi, în ciuda vârstei, nu stă locului o clipă. Un bun atu al său este, fără discuţie, vocea, dar ceea ce impresionează cu adevărat este atitudinea şi comportamentul expansiv. Colegii săi de trupă par astfel puşi puţin în umbră, chiar dacă sunt şi ei foarte buni, în special basistul Mike Duda. Probabil preferatul puştoaicelor, arătosul Doug Blair, este şi el foarte energic şi pasionat de chitara sa, iar solo-ul din The Idol, piesă extrem de gustată de public, arată că este un bun instrumentist.

Singurele piese de pe ultimul disc sunt Crazy şi Babylon’s Burning, iar aceasta din urmă este una dintre cele mai reuşite părţi ale concertului, dublată fiind de videoclipul din fundal. Câteva din temele preferate ale trupei – politica, războiul, lipsa toleranţei, valorile false, manipularea, decadenţa societăţii – se desfăşoară în continuare pe scenă şi pe ecran, prin Wild Child, medley-ul Hellion / I Don’t Need No Doctor / Sceam Until You Like It, Arene of Pleasure şi Chainsaw Charlie. Timpul trece fără să îţi dai seama atunci când eşti fascinat de personalitatea debordantă a lui Blackie, astfel încât constaţi cu surprindere că, după ce asculţi Take Me Up şi participi activ la refrenul binecunoscutei I Wanna Be Somebody, trupa îşi ia la revedere.

Nu e greu de ghicit însă că va urma un bis, mai ales că cea mai mare parte a publicului strigă entuziasmată. De aceea nu-i înţeleg pe cei care o iau grăbiţi spre ieşire… probabil pentru a evita o eventuală înghesuială la garderobă, ceea ce clar este mai important decât revenirea trupei pe scenă.

Nu după mult timp, ecranul afişează un text care prezintă în câteva cuvinte sângeroasa bătălie de la Gettysburg şi concluzionează că în urma acelei zile Heaven’s Hung in Black. Ultima piesă, Blind in Texas, pune punct unui concert la înălţime în care W.A.S.P. dovedeşte că este într-una din cele mai bune forme ale sale, iar membrii ei, în special Blackie, mai au multe de spus. Dincolo de piesele în sine, alese parcă prea puţine dintr-o discografie bogată, contează enorm modul în care trupa ştie să le dea viaţă pe scenă, iar din acest punct de vedere celor patru americani nu li se poate reproşa nimic. Cârcotaşii ar putea spune că o parte din vocile din spate şi clapele au fost de pe bandă, dar aspectul este minor şi practicat la scară largă când eşti în turneu şi nu în studio.

Evenimentul de faţă ar putea concura la cel mai bun concert al anului, mai ales că publicul este minunat. Dar sunetul are două inconveniente: în general mult prea tare, în particular vocile se aud „murdar” (şi îmi rezerv dreptul de a mă îndoi că aceasta este intenţia); altfel, instrumentele se reliefează foarte clar. Un plus pentru proiecţiile video şi altul pentru lumini – se poate deci să nu fie discotecă la un concert rock, e nevoie doar de voinţă şi pricepere. Încă o dată, mă nemulţumeşte lipsa CD-urilor. Şi ca să reiau o nedumerire mai veche: lume e destul de multă, jetoane nu se folosesc, totuşi la bere nu-i coadă…

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s