Cheile Caraşului – Crivaia (Munţii Aninei)

După câteva ture în locuri „clasice”, vine parcă vremea şi de o incursiune într-un punct nebănuit de pe hartă. De data aceasta, „ruleta” lui Vlăduţ nu s-a mai oprit pe Ozunca, Trascău sau Siriu, ci în sud-vestul ţării, pe undeva prin Caraş-Severin. Munţii Aninei adăpostesc două din cele mai sălbatice şi mai lungi chei din România, Nerei şi Caraşului. Despre cele din urmă voi povesti în continuare.

Drumul până în Reşiţa este lung, aşa că plecarea se face de vineri seară; cei care încercăm să prindem câteva ore de somn în acceleratul de Caransebeş (după agitate dezbateri politice până la Craiova) suntem eu, Alinuţa, Livia, Vlăduţ şi Pancu. Trenul are întârziere, dar nu suficient cât să pierdem legătura, aşa că la primele ore ale dimineţii ne urcăm în frigurosul personal de Reşiţa, unde mai prindem câteva minute de somn. Afară este întuneric beznă când ajungem, la ora 6, dar reuşim să ne refugiem într-un fast-food care trebuie să-şi deschidă porţile din cauza noastră. Chelneriţele nu-s prea încântate şi în curând ne dăm seama şi de ce, când un grup belicos, plecat de pe la vreo discotecă, aproape că se ia la bătaie în micul restaurant. În aşteptarea Magdei şi a lui Andrei, care vin cu un tren mai târziu, bem cafea şi ceai, luăm micul dejun şi plecăm într-o scurtă plimbare prin micul centru.

Reşiţa apare ca un orăşel tipic industrial, cu clădiri şi pieţe comuniste, poduri metalice solide peste Râul Bârzava şi o bandă pentru transportul materialelor. Totuşi, centrul este curăţel şi liniştit la această oră matinală, iar tramvaiul dă o notă aparte; mă întreb dacă la fel este şi în restul săptămânii, ţinând cont de rata şomajului din zonă… Ne regrupăm cu cei doi întârziaţi şi căutăm un mod ieftin şi eficient de a ajunge în Caraşova, punctul de plecare al traseului nostru. Ştiam deja de la autogară că la sfârşit de săptămână nu circulă autobuze spre Anina, dar avem speranţe la vreun microbuz. Nici acesta nu apare, aşa că suntem nevoiţi să acceptăm oferta a doi localnici cu maşinile din dotare: 50 de lei până în Caraşova, 15 kilometri.

Şoseaua ne poartă în serpentine printre dealuri desfrunzite, pe care lumina zorilor le învăluie în raze amestecate cu ceaţă. De la şofer aflăm că acum trei săptămâni a nins rău de tot aici şi drumul spre Anina a fost blocat, cu jumătate de metru zăpada. Ninsoarea apoasă şi grea a prins pomii încă înfrunziţi şi din această cauză s-au rupt foarte mulţi, aşa cum aveam să aflăm şi noi mai târziu, pe pielea noastră. Caraşova (190 m), cea mai mare comunitate croată din România, leneveşte încă adormită sub fumul dens al coşurilor, ce nu se poate ridica din cauza aerului rece al dimineţii. Astfel, localitatea stă învăluită într-o pâclă frumos mirositoare, a lemne arse, a gutui şi a acasă.

După ce ne echipăm, coborâm sub pasarela de peste Râul Caraş, trecem podul întărit din lemn şi ajungem în poteca de sub stânci, marcată cu triunghi albastru, pe care vom merge o bună bucată de vreme. Râul este mare şi năvalnic, zonele joase ale cheilor au fost inundate şi sunt şi acum sub apă, iar în alte locuri poteca este acoperită de nisipul auriu, vălurit, adus de şuvoaiele furioase şi depus acolo. Nu rareori, la acest început de traseu, mergem prin mocirlă şi iarbă înecată şi mă gândesc la faptul că acum o săptămână n-am fi putut face acest drum fără cizme de cauciuc.

Din fericire, vremea nu este rea cu noi, aerul cheilor nu e pe cât de rece m-aş fi aşteptat şi în curând sunt şanse să apară şi soarele. Caraşul curge repede şi cu vârtejuri, dar constat că nu este tulbure, ci numai plin de spumă cu fiecare cascadă pe care o naşte. Stânci abrupte se înalţă pe ambele maluri ale râului şi uneori se apropie mult, gâtuindu-l şi înfuriindu-l, iar alteori se depărtează larg, lăsând apa să se relaxeze şi să se calmeze. La scurt timp suntem lângă Peştera Văleagă, unde poposim o vreme pentru a admira tavanul înalt al unei grote ce se continuă cu orificii spre alte nivele, unde se află şi peştera în sine, după două deschideri suprapuse.

Ne continuăm drumul care se înalţă şi se depărtează uşor faţă de apă, iar pereţii verticali de stâncă din dreapta noastră lasă o vreme loc grohotişurilor, în timp ce peste râu vedem poteca traseului alternativ ce traversează platoul calcaros dintre Iabalcea şi chei. Ajungem astfel în Poiana Liliecilor de unde, pe malul opus, putem admira gura în forma Africii a Peşterii Liliecilor; dacă ar fi vară, apă mică şi timp destul, probabil că am traversa şi ne-am căţăra pentru o scurtă explorare. Cum însă ziua este scurtă şi drumul lung, vom rata toate peşterile, avenele şi cetatea medievală.

Ne reluăm traseul sinuos, având în permanenţă râul în stânga, iar în dreapta o alternanţă de versanţi împăduriţi, bolovani amestecaţi şi stânci abrupte, despicate uneori de chei înguste ale unor afluenţi precum Pârâul Raicovacea. Peisajul îşi păstrează sălbăticia şi farmecul, deşi poteca bine bătută în pământ sau piatră şi marcajul proaspăt dau de înţeles că mulţi turişti traversează prima parte a Cheilor Caraşului, bogate în peşteri şi trasee de căţărare. Coturile dese pe care le face apa devin ameţitoare, iar arcadele de stâncă dau deseori senzaţia că te strivesc. Aceeaşi senzaţie o am când, la cotitură mai largă a râului, trecem printre doi pereţi înguşti, acoperiţi de iederă. La mai bine de două ore de la plecare, stâncile dispar şi fac loc unei albii ceva mai largi. Suntem în locul numit Prolaz („loc de trecere”), între dealurile Stocic şi Zabel, unde se încheie partea marcată a cheilor şi unde trebuie să trecem apa. Continuarea prin chei nu este o opţiune, căci ele devin şi mai sălbatice, poteca se pierde sub apa care ajunge uneori la peste 10 metri adâncime, iar la echipamentul recomandat intră barca pneumatică.

Trecem puntea unul câte unul, cu mare grijă, căci unele uluci sunt putrezite, altele rupte şi nu e greu să ghiceşti că era un picior sprijinit pe ele când au cedat. Fără incidente nedorite ajungem în poiana de la baza dealurilor unde poposim pentru o masă frugală şi puţină odihnă sub soarele călduţ. Ne reluăm drumul în urcuş susţinut spre Podişul Iabalcei, tot pe triunghi albastru care alternează cu mai vechea bandă albastră în susul Cracului Ciobanului. Poteca ne scoate pe platoul calcaros, străjuit de stânci ascuţite, în care dizolvarea straturilor de roci a dat naştere la doline – depresiunea formată de ele se numeşte Groapa Iepii. După ce ne zgâriem în hăţişul unui drum arareori umblat, ultima parte a urcuşului este cea mai frumoasă, printre colţi şi trepte de piatră, unde mărăcinii lasă uneori loc unei brânduşe firave. Din vârful platoului, imaginea ni se desfăşoară largă în toate direcţiile, dar ceea ce ne atrage privirea este înzăpezitul Vârf Semenic (1446 m), care domină dealurile joase, aurite şi blânde, şi pădurile sălbatice care le împodobesc pe cele mai înalte de peste Caraş, precum Culmea Socolovăţului.

Drumul nostru, acum bine marcat de roţile căruţelor, continuă o vreme pe acest platou care are aspectul unei succesiuni de văi şi dealuri, împodobite cu livezi de pruni între care mai apare câte o casă – toate însă par a fi părăsite. Doar lătratul câinilor şi zgomotul îndepărtat al unui motor ne amintesc că omul este încă prezent în aceste locuri. În Dealul Cârnopole (530 m) ne taie calea două ciute, speriate nevoie mare de aşa grup zgomotos, apoi traseul nostru coboară ceva mai lent decât a urcat, dar cam la fel de mult. Din livezi ajungem în pădure, apoi pe lângă Dealul Cioaca cu Apă, de unde poteca se înnămoleşte şi alunecă sub frunzele veştede. Alinuţa este cea care completează lista celor care cad de când am pornit la drum (până la sfârşitul drumeţiei fiecare vom bifa măcar o trântă), dar plonjonul ei este cel mai spectaculos: buf! în fund, scurt şi la obiect, unde era noroiul mai mare.

Ajungem în Poiana Comarnic unde trebuie să traversăm Pârâul Topliţa. Dacă cei cu picioare mai lungi sar într-un fel sau altul peste apă, eu, Livia şi Alinuţa alegem o cale poate mai compromiţătoare, dar mai sigură: un copac crescut parcă anume peste apă ne ţine drept punte îngustă şi verde, pe care trecem târâş-grăpiş. Aici ar fi momentul să vizităm Peştera Comarnic, una dintre cele mai mari şi mai frumoase de la noi. Dar apucasem să mă informez că este deja închisă, urmând să se redeschidă la primăvară. Cine ştie, poate voi mai ajunge acolo când va fi şi un ghid pe baricade. Aşa că alimentăm repede cu apă proaspătă din Pârâul Comarnic şi repornim la drum, pe bandă albastră.

După o scurtă bucată de drum forestier, traseul virează dreapta într-un prim urcuş abrupt prin pădurea rară şi dreaptă de fagi. Nu după mult timp, când ajungem pe piciorul numit Cracul Moronului, panta se mai îndulceşte. Dar cu cât înaintăm spre inima pădurii, cu atât trebuie să ne abatem mai des de la potecă din cauza arborilor căzuţi şi încâlciţi, astfel că efortul este mai mare decât l-ar cere traseul în mod normal. După două pauze şi cam tot atâtea ore (mult, chiar dacă ritmul este destul de alert), ajungem în punctul cel mai de sus, Vârful Beţii (867 m), şi ne minunăm câtă bătaie de cap ne-a dat un deal destul de scund. Aici pinul a luat deja locul fagului, iar zăpada are câţiva centimetri buni. Păşim cu atenţie peste omătul întins înşelător pe rugii de mure şi ieşim în Poiana Beţii, întinsă pajişte din care putem admira ultimele raze ale soarelui, aurii şi roşii, înainte ca acesta să dispară după codrii întunecaţi.

Începem să coborâm grăbiţi pe lângă locul numit La Fagul Scris, ştiind că nu mai avem multe minute de lumină, iar traseul nu s-a terminat. După drumuri înnoroiate, ajungem în sfârşit pe Valea Bârzavei, unde se află drumul forestier mult râvnit. Mai este de mers, dar măcar de acum nu trebuie să ne mai uităm după marcaj. Trebuie să recunosc că acesta a fost foarte generos şi nu a trebuit până acum să bălăurim. Asta ar mai fi lipsit… Îşi fac apariţia primele vile ce vestesc intrare în staţiunea Crivaia (650 m), aşa că mărim pasul şi, în urma indicaţiilor prin telefon de la gazda noastră, urcăm o ultimă pantă ce ne duce, la începutul orelor 18, la Vila Avocaţilor. Care este… hotel! Vă închipuiţi uimirea patroanei când ne vede cu rucsacuri în spate, înfofoliţi bine şi plini de noroi din cap până-n picioare, după nouă ore de drum. Apogeul surprizei este când îi spunem că venim de la Caraşova, prin chei… pe jos! Se uită la noi cu nişte ochi mari, neîncrezători. O fi prima dată când unii ca noi se cazează acolo.

Altfel suntem primiţi cu toată căldura, ne trecem în registru (scris în patru limbi, a se reţine pentru amatorii de turism) şi ne luăm în primire camerele călduroase. O fi hotel, dar nu e scump, mai ales la dormitoarele cu trei, respectiv patru locuri. Băile sunt lângă camere, totul este curat şi aranjat, caloriferele frig, iar televizoarele ne invită la, aşa cum se laudă, cele 300 de canale. Dar duşul şi mai ales cina sunt mult mai îmbietoare decât televizorul, chiar dacă se desfăşoară amicalul cu naţionala de fotbal a Poloniei. Coborâm în sala de mese unde facem un mic festin în care amestecăm mâncarea noastră cu cea servită de restaurant, foarte gustoasă de altfel. Eu o prefer pe a doua, căci în baza ei nici n-am luat prea multă la mine. Deliciul serii este însă afinata preparată cu rom; o sorb şi mă gândesc la ce-ar zice Paul dacă m-ar vedea… Cum suntem rupţi de oboseală, mai ales că noaptea trecută am dormit-o pe sponci, ne băgăm repede în aşternuturi şi ne cufundăm rapid în lumea viselor… vreo unsprezece ore, să ştim o treabă!

Alarma de ora 8 de la telefonul lui Pancu este complet ignorată, abia după un ceas şi ceva vine Vlăduţ să ne dea trezirea. Pancu este deja în picioare, înaintea noastră, ceea ce reprezintă un fapt de consemnat. Coborâm pentru micul dejun, la care aflu cât de bune sunt clătitele cu afine, terminăm de făcut bagajul, iar la 11 o luăm din loc. Cazarea ne-a costat 27 de lei de persoană, chiar bine, ţinând cont de faptul că am stat la hotel. Trebuie numai să cauţi. Oricum, eu am luat şi un pliant de acolo, pentru a recomanda Vila Avocaţilor prietenilor mai sedentari, care au chef să ajungă în zonă cu maşina şi să lenevească într-o zonă turistică superbă.

După cele două reprize de ploaie matinală care ne cam sperie, decidem totuşi să nu mergem pe drum, ci pe traseul hotărât cu o zi înainte: punct albastru până în Cuptoare. Vremea nu este deloc îmbietoare, dealurile îşi ascund vârfurile într-o ceaţă densă, în timp ce norii plumburii ameninţă că nu s-ar fi vărsat de tot. Coborâm de la hotel până în drumul asfaltat ce duce spre Văliug, după prima curbă mai mare traversăm podul peste Râul Bârzava şi o luăm pe drumul forestier din stânga, pe lângă coada Lacului Văliug. Drumeagul face câteva curbe, apoi în linie dreaptă lasă în urmă ultimele vile şi coteşte dreapta. De aici începe urcuşul propriu-zis, pe un ogaş abrupt de pe partea stângă a drumului – Valea Crivaia Mare.

Panta este solicitantă în prima sa parte, apoi, deşi se mai îmblânzeşte, devine sălbatică prin hăţişul de nedescris ce o invadează. Şi aici pomii au avut de suferit din cauza furtunilor şi zăpezii, dar parcă mai rău decât pe drumul parcurs ieri. Mai mult ocolim decât urcăm, iar pentru că pădurea este una tânără, cu mesteceni şi arbuşti deşi şi subţiri, ori ocolurile sunt mari, ori zgârieturile multe. Cu chiu cu vai ne târâm spre Culmea Certejului, iar vocile cele mai dezamăgite şi enervate de degringolada vegetală (Magda şi Andrei adică) ridică propuneri de a ne întoarce. Nu este însă vreme dacă vrem să prindem trenul, plus că să coborâm tot pe acolo… măcar în faţă nu ştim ce ne aşteaptă, poate e mai bine. Pe măsură ce intrăm în zona de fagi a pădurii, parcă lucrurile devin mai roz, căci acum putem trece printre copaci fără să ne julim pielea la fiecare pas. După două ore suntem în apropierea Vârfului Certej (955 m), înzăpezit şi învelit într-o pătură fină de ceaţă.

Vântul suflă subţirel, aşa că nu stăm prea mult să ne tragem sufletul, ci o luăm repejor la vale cum ne arată scrisul mare de pe un copac („Reşiţa” cu vopsea albastră şi o săgeată), conştienţi că deja am făcut ca timp cât trebuia să ne ia până jos. Astfel se întâmplă că trecem, vorba Liviei, ca vodă prin lobodă, şi pe lângă Avenul din Poiana Gropii, şi pe lângă Fântâna lui Franţ – e drept, nici indicatoarele nu mai sunt la fel de dese ca ieri; bine că marcajul este bun şi omniprezent. După Poiana Gropii coborârea devine mai abruptă, pe coasta împădurită a Dealului Piatra Albă. Aici ne întâlnim cu un vânător, care ne povesteşte despre iepuri, vulpi, mistreţi şi râşi, rareori urşi. Mai avem puţin şi un tractor solitar ne anunţă că intrăm în Poiana Bichii, la marginea satului Cuptoare. Este ora 14 – am făcut deci trei ore de la plecare.

Nu suntem siguri care ar fi continuarea traseului ce taie curbele şoselei pe Valea Grosului, aşa că preferăm să mergem pe asfalt. Sunt vreo 12 kilometri până în centrul Reşiţei, ne înarmăm deci cu răbdare şi cu speranţa de a ne lua careva la ocazie. Traversăm zgomotoşi Cuptoare, în timp ce oamenii de pe la porţi se uită la noi ca la urs, ne umplem bidoanele cu apă de la cişmeaua de lângă biserică şi continuăm coborârea plictisitoare pe şoseaua jilavă. Dacă vremea nu ar fi atât de mohorâtă, sunt convinsă că ne-am bucura mai mult de acest drum pitoresc, în serpentine, printre dealuri colorate încă de aurul toamnei şi pe deasupra văilor înceţoşate. Dar acum parcă ne piere cheful, mai ales că după ce trecem şi de Secu începe să plouă – rece şi destul de abundent, cu stropi care îţi pisează nervii.

Din fericire, se găsesc două maşini de ocazie care să ne ducă ultimii kilometri până la gară. Se pare că am ajuns cam devreme, orele 16, aşa că eu mă întorc la fast-food-ul cunoscut pentru o ciorbă fierbinte, apoi mă alături prietenilor mei la terasa bodegii de lângă peron. La ora stabilită, personalul de Caransebeş se târăşte în gară şi noi în el. Deşi este cald, nu dormim, ci întreţinem discuţii aprinse despre nudismul la mare şi în Berlin, despre rate la apartament versus chirie şi despre cum e mai bine să crească un copil, la părinţi sau bunici. Ceea ce ne e clar este că avem păreri contradictorii şi o teribilă dorinţă de a ni le expune, de unde şi faptul că vorbim claie peste grămadă; doar Pancu tace mâlc, la fel şi Andrei, când se simte copleşit. Restul suntem sigur buni de politicieni.

În Caransebeş avem de aşteptat mai mult de două ore, asta în situaţia fericită în care acceleratul nu are întârziere. Ni le petrecem cum putem, mâncând, povestind, citind sau ascultând muzică. Situaţia fericită (şi nebănuită) se produce şi la 21:30 ne ocupăm locurile cu destinaţia Bucureşti. Acum parcă ne-a pierit cheful de vorbă, mai ales că ne pleoşteşte de tot căldura; oboseala adunată ne învinge şi adormim, deşi banchetele sunt teribil de incomode. Eu dorm strâmb şi visez agitat, cu prelungirea unei întârzieri a trenului de o oră. Sosirea în Gara de Nord pune capăt unui somn chinuit, dar şi prevesteşte o zi lungă la muncă. Sper doar să mai prind vreo două ore de somn acasă, în braţele lui Paul care nu ştiu cât de încântat va fi să-l trezesc la această oră imposibilă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Cheile Caraşului – Crivaia (Munţii Aninei)

  1. MARIAN says:

    Buna Diana,

    Super ture ati facut anul acesta. Si noi suntem impatimiti ai muntelui. Zi-mi te rog pe ce traseu ati urcat in Capatanii. Noi am facut in septembrie toata creatsa Capatanii de la Petrimanu pana la Baile Olanesti.

    Cu prietenie,

    Marian

    • mad says:

      Am plecat din Malaia, am urcat pe Zmeuret, pe la Stana Bratienilor si am innoptat langa alta stana, undeva sub creasta, ca incepuse urat cu fulgere. A doua zi am bajbait pe creasta, prin ceata, apoi am coborat pe la Groapa Malaii inapoi in Malaia.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s