Jon Lord (Sala Palatului, Bucureşti)

Dacă citeşti pe un afiş că Jon Lord va cânta pe scena Sălii Palatului acompaniat de Orchestra Filarmonică din Ruse, ştii că va fi un eveniment deosebit ce nu trebuie ratat, iar dacă observi şi că organizatori sunt cei de la ARTmania, ai garanţia că şi partea logistică va fi bine pusă la punct. Sala Palatului, atât de blamată în cazul altor concerte rock, aici este una dintre cele mai bune alegeri, datorită scenei suficient de mari pentru o orchestră simfonică şi a acusticii bune pentru muzica clasică.

La scurt timp după orele 20, în faţă a aproximativ a 1500 de oameni, Filarmonica dirijată de Naiden Todorov îşi ocupă locurile, apoi trupa rock îşi ia în primire instrumentele, cu toţii în aşteptarea artistului Jon Lord. Trebuie să-mi recunosc surpriza că sala nu este plină, cum ar cere un astfel de eveniment, căci este vorba de un nume mare al muzicii rock, şi nu de azi, de ieri. Cei mai mulţi spectatori sunt la a doua tinereţe; probabil că tinerii sunt cei care, prin absenţa lor, fac ca amfiteatrul să pară cam gol.

Celebrul muzician întâmpină publicul cu căldură, exprimându-şi regretul că au trecut atâţia ani de la ultima întâlnire, apoi se aud primele acorduri din Concerto for Group and Orchestra, la patruzeci de ani de când Deep Purple a lansat acest album. Dacă pe vremea aceea suportul era realizat de londoneza Royal Phylharmonic Orchestra, acum ansamblul bulgăresc face bine faţă situaţiei, toţi fiind instrumentişti excelent formaţi, profesionişti, aflaţi sub bagheta unui dirijor ferm şi foarte expresiv. Lor li se adaugă cei doi solişti, Katia Laska şi Steve Balsamo, ambii de formaţie clasică, care vor umple cu vocile lor spaţiile lăsate de instrumentaţie, până în cel mai ascuns cotlon al sălii. Acesta este unul din motivele care mă fac să-mi dau seama că trecerea anilor nu are nimic de-a face cu estomparea parfumului unui album deosebit în care compozitorul a îmbinat, aşa cum el însuşi afirmă, două mari pasiuni ale sale: muzica rock şi muzica clasică.

Alt motiv este, evident, Jon Lord în sine, o prezenţă cuceritoare şi distinsă, o figură care degajă forţă şi blândeţe în acelaşi timp, care materializează genial cele două pasiuni. Trupa rock din spatele său îi completează minunat pasajele de pian sau de orgă Hammond, dar nu solourile sale uimesc cel mai mult (mai ales că toţi ştim că este un artist remarcabil), ci modul în care comunică în primul rând cu spectatorii, şi în al doilea rând cu trupa şi cu dirijorul. Nu este uşor să scrii muzică pentru un astfel de ansamblu, dar nici să-l ţii apoi în „frâu”. Talentatul britanicul are acum ocazia de a ne arăta cum se pot face ambele cu originalitate şi stil. Prima parte a serii o reprezintă acest album, cântat în întregime; pianul, vioara, viola, violoncelul, cornul, trombonul, trompeta, clarinetul, saxofonul, fagotul, xilofonul şi percuţia clasică se duelează sau se însoţesc cu bateria şi suratele sale electrice, orga, chitara şi basul.

Dacă această primă parte mi se pare superbă, ceea ce urmează după pauză mă lasă fără cuvinte. Chiar dacă s-a terminat Concerto, orchestra romantică îşi păstrează locul, căci rolul ei rămâne la fel de important; doar dirijorul preferă o cămaşă mai „rock” în locul fracului. Introducerea precede Pictures of Home, piesă Deep Purple care deschide şi concertele faimoasei trupe. După The Sun Won’t Shine Again, totul devine mult mai dinamic prin cele două părţi din Sarabande, Bourée şi Giga (Gigue), dar şi mult mai sensibil prin autobiografica Pictured Within şi melancolica Wait a While, în care ecoul vocilor răsună în fiecare dintre cei prezenţi. The Telemann Experiment este inspirată din muzica barocă a compozitorului german Georg Philipp Telemann, despre care Jon Lord se gândeşte că priveşte de undeva de sus şi spune „Doamne, ce a făcut cu muzica mea!…”; nu ştiu câtă bază reală are această modestie, întrucât piesa este superbă şi preclasicul compozitor ar fi mai degrabă impresionat şi flatat. Aplauze frenetice însoţesc anunţul penultimei piese, Soldier of Fortune, deşi aceasta nu a fost compusă de Jon Lord, ci, aşa cum are grijă să menţioneze, de tandemul Blackmore-Coverdale; însă sala explodează cu adevărat la final: Child in Time, pentru mulţi cel mai frumos moment al serii.

Nu ştiu cum să descriu întregul spectacol. Rock clasic? Cam prea puţin. Rock simfonic? Cam prea altceva. Muzică clasică în tandem cu rock? Mai bine, dar nu suficient de expresiv. Oare aşa arată muzica clasică modernă? Greu de spus. Ceea ce-i clar e că Jon Lord este un muzician excepţional în afara scenei, iar pe scenă regizează magistral un concert de amploare. Puterea de expresie şi empatia cu publicul întregesc profesionalismul muzicienilor aleşi, iar dacă ai inspiraţia de a fi acolo simţi cum aerul efectiv vibrează.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s