Cabana Garofiţa (Munţii Piatra Craiului)

Iată că Ursul Trubadur a ajuns la a opta aniversare şi la a doua pe care o prind eu. Dacă anul trecut Cabana Negoiu s-a umplut cât era ea de mare de urşi de toate felurile pe lângă alţi turişti, anul acesta ne aşteaptă sub creasta Pietrei Craiului, mult mai intimă, Cabana Garofiţa. Nu ştiu dacă voi reuşi să-i prind în listă pe toţi cei care au ales să sărbătorească, mai ales că nu sunt sigură de numele câtorva, dar fac o încercare: Grasu, Cristi, Vlăduţ, Livia, Cincineru, eu, Paul, Andrei B., Alinuţa, Ozi, Maria, Kilo, Cristian, Rodica, Mateo, Vali (prieten Mateo), Monica, Hârciogu, Oana, Ice, Simona, Ioana, Mirela, Ancuţa, Vladimir, Apollo, Laura (lu’ Apollo), Odeta, Mihu, Mihaela, Andrei, Costina, Nefas, Bacea, Babau, Iulia, Marean, Mădălina, Neghiniţă, Furnicaru, Şerban, amica lui Şerban, Iulian, Mirela (din Braşov), Ştefan, Ripper, Anca, Eugen, Ionuţ, Ana, Florin şi sigur ar mai fi vreo doi-trei…

Din Bucureşti noi doi plecăm în maşina Ioanei şi a lui Emil, care ne preiau la ora 6:30 de la Charles de Gaulle. Ne zgribulim pe bancheta din spate şi înjurăm susţinut RATB-ul, ajunşi bine de frigul care ne-a pândit în staţia de tramvai timp de un sfert de oră. Pornim spre centura Bucureştilor de unde ieşim la Chitila, pe ruta Târgovişte – Câmpulung. Apucăm să vedem răsăritul prin luneta maşinii, întreţinem conversaţie pe câteva subiecte, trecem de Codrii Vlăsiei, după care şi eu şi Paul ne afundăm într-un somn zdruncinat, dar adânc. Ne trezim pentru câteva secunde la intrarea în Târgovişte, aducem onorurile unui Vlad Ţepeş imaginar şi ne reluăm somnul, în ciuda faptului că soarele străluceşte puternic. Ne trezim abia prin Dragoslavele şi apucăm să vedem ultimele imagini din serpentine, livezi largi, din când în când o casă prinsă în valurile de văi şi dealuri, puţină ceaţă şi primele peisaje montane.

În Podu Dâmboviţei părăsim şoseaua şi intrăm pe drumul de ţară ce străbate frumoasele Chei ale Dâmboviţei. După primul tronson stâncos intrăm în Săticu de Jos, apoi drumul din ce în ce mai prost străbate şi Săticu de Sus, până la Colonia Clăbucet. Imediat după hidrocentrală Emil parchează maşina, ne echipăm şi pornim pe drumul forestier de pe Valea Dragoslăvenilor. Cerul este destul de înnorat, rareori soarele răzbate pe drumul şerpuit sau luminează zăpada de pe primele creste. Timp de o oră mergem repejor, mai ales că rucsacii nu-s grei, doar eu mai trag de timp pentru câte o fotografie. Asta şi pentru că, deşi vremea este mohorâtă, peisajul este ciudat şi frumos. Ciudat din cauză că stratul de zăpadă s-a pus cât frunzele încă mai împodobesc copacii – verzi, galbene şi ruginii; frumos datorită tocmai acestui amestec de culori, la care se adaugă verdele tare al brazilor.

După mai multe coturi ale pârâului, ajungem la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1085 m), unde cei sosiţi cu trenul iau micul dejun. Ne pregătim repede, căci Vlăduţ ne ameninţă că „într-un sfert de oră o luăm din loc”, facem un mic bagaj şi la 11:30 plecăm într-o tură scurtă. Pornim pe cruce galbenă, pe lângă Padina Lăncii, şi după un prim urcuş mai susţinut care să ne bage în priză ajungem la traseul perpendicular, marcat cu triunghi roşu. Noi o luăm la dreapta şi mergem pe curbă de nivel până când traseul se bifurcă; triunghiul continuă înainte, noi facem stânga, pe cruce albastră, într-un nou urcuş susţinut. Aici e deja mai rece, zăpada mai mare şi mai alunecoasă, iar eu şi Paul ţinem coada plutonului. Acum îmi amintesc de ultima mea coborâre pe acelaşi traseu şi sper din tot sufletul că vom alege alt drum la întoarcere.

După aproximativ o oră şi jumătate de la plecare ajungem în poteca ce străbate Marele Grohotiş, îndrumată de triunghi albastru. Mergem la dreapta, spre sud, şi după zece minute ajungem la Cerdacul Stanciului, unde ni se adaugă la grup un câine cu blana peticită, urcat cu alţii de la cabană. Cincineru încearcă să se caţere pe scara metalică ce duce pe bolovan, sub impresionanta boltă, dar constată că cele câteva trepte pline de gheaţă îl împiedică. Aşa că nu mai încearcă nimeni şi admirăm superba plăsmuire a naturii de la baza sa. Tot de aici, de sub „sculptura” în stâncă, putem vedea Masivul Iezer-Păpuşa, mare şi impunător, mohorât de nu i se zăreşte vârful, ci numai o parte din versanţii înzăpeziţi. Sub el se întind dealurile meşterit pictate de sfârşitul toamnei, între care se iţesc râuri şi fumul căminelor. Ne întoarcem la Peştera Stanciului, intrăm vreo douăzeci de metri în galerie, iar Cincineru ne arată culoarul îngust prin care s-ar ajunge, după o vreme de urcuş târâş, undeva în creastă, la câţiva metri sub muchie.

De la peşteră ne continuăm drumul înapoi, trecem de poteca pe unde am ieşit la grohotiş şi ţinem direcţia nord, după ce la grupul nostru se adaugă câţiva dintre cei care au sosit mai târziu la cabană. Poteca şerpuieşte peste pietrele mărunte acoperite de zăpadă, pe sub pereţii stâncoşi impresionanţi, deseori aproape verticali; în general mergem pe curbă de nivel, cu unele suişuri şi coborâşuri şi doar depăşirea unor bolovani alunecoşi ne pune câteva probleme. Trecem de Colţii Carugelor, apoi din Umerii Pietrei Craiului începem coborârea pe Culmea Tămăşel. Imediat sub creastă începe pădurea ce ne însoţeşte în Şaua Tămăşelului, apoi pe Vârful Tămăşel (1644 m) şi în Poiana Tămăşelului cu stâna care o veghează. Ne oprim câteva minute să mâncăm, moment în care potaia se milogeşte ostentativ şi nu fără rezultat.

De aici se ghicesc în spatele Iezerului primele culmi ale Făgăraşului, cu câteva raza de soare răzbătând printre norii înalţi şi grei, dar mai încolo totul se pierde în negură. În schimb, în spate se vede bine bucata din creasta sudică pe care am lăsat-o în urmă, căci aici norii s-au ridicat, lăsând loc şi la puţin albastru, iar versantul vestic al Craiului se scaldă în multe locuri în soarele de după-amiază.

Alegem varianta mai lungă de coborâre, pe triunghi roşu care o ia alene în jos; deseori ţine curba de nivel, ca apoi să-şi amintească de faptul că trebuie să ne ducă la cabană. Intrăm în pădure pe o potecă bine bătută, uneori însă avem impresia că străbatem un tunel întunecos şi straniu, ca din altă lume. Trecem peste Valea Seaca a Tămăşelului şi la scurt timp ajungem înapoi în crucea galbenă pe care am urcat, de aici până la cabană traseul fiind cel de la plecare. Deşi acum coborâm, durează la fel de mult, pentru că ne tot oprim să admirăm ultimele raze dinainte de amurg ce cad peste pădurea colorată şi aprind stâncile Craiului. În faţă, pe după Piscul cu Brazi, soarele îşi încearcă ultimele puteri cu arborii semeţi, apoi dispare undeva în vale.

Cam tot atunci ajungem şi noi la cabană; este ceasul 17 şi tot grupul este adunat la Garofiţa. De dimineaţă am fost pe fugă, aşa că nu am putut cerceta cu atenţie locul. Acum însă am ocazia de a constata şi admira modul în care cei din România Pitorească au transformat cabana: paturile noi şi enorme, saltelele confortabile, podelele lustruite, sobele călduroase, sala de mese zugrăvită, podul lambrisat şi aranjat sub forma unei mansarde cochete. Câţi bani, câtă muncă si câtă dăruire… Nici nu-i greu să respecţi regulile de bun simţ afişate la intrare, printre care interzicerea consumului de alimente în camere şi lăsarea bocancilor la uşile acestora. Chiar dacă Horia din clubul România Pitorească îşi asumă acum rolul de cabanier, ceea ce lipseşte este o gazdă destoinică, aflată în permanenţă acolo.

După ce ne schimbăm şi mâncăm, începe partea distractivă a turei: karaoke. Îndemnaţi poate de cele două premii şi, în cazul unora, încurajaţi de câteva guri de vin, urşii se dau în spectacol în faţa proiectorului ce desenează pe perete versurile pieselor. Iar unii chiar au un succes nebun, precum Vlăduţ, Paul, Ionuţ, Ozi sau Vladimir. Vedetele serii sunt însă Odeta, care cântă excelent Mama Mia (ABBA) şi câştigă Premiul I, şi Cristian care cu varianta inedită a Angels (Robbie Williams) îşi adjudecă Premiul Special. Descrierea ar fi derizorie, trebuia să fiţi acolo. În pauzele din concurs nu ratăm ocazia să ne dăm în stambă, aşa că se lasă cu urlete, cu proteste ale microfonului buclucaş, cu noi variante de cântece, cu headbanging chiar şi cu multă veselie. Toate acestea în timp ce prăjiturile dispar cu repeziciune, la fel şi băutura.

Momentul culminant al serii nu a fost însă anunţarea câştigătorilor, ci aducerea torturilor la care au muncit din greu Ancuţa, Grasu, Costina, Mădălina, Laura, Bacea şi Babau. Cu We Are the Champions pe fundal, un urs şi o chitară acoperite cu frişcă marchează, aşa cum spune şi lumânărica, 8 ani de UT. Nu avem mult timp pentru a le admira, căci momentul solemn este învins de pofta teribilă din priviri. Pe bună dreptate – torturile arată delicios, iar gustul întrece aşteptările. Sera continuă cu nişte burţi mai pline ce se dedau la chităreală. Eu mai rezist mult şi, împreună cu Paul, mă retrag pe la 23:30, iar somnul se instalează cât ai clipi, în ciuda zgomotului de alături.

După cum aflu mai târziu, cheful se stinge în jur de ora două, când ultimii petrecăreţi amestecă bocancii cât de bine pot şi-i împart între uşile celor două camere, ca surpriză la trezirea din zori. Planurile le sunt date însă, în cea mai mare parte, peste cap, căci Horia îşi face de lucru la prima oră şi împerechează încălţările, crezând că au ajuns aşa din greşeală.

Dimineaţa începe pentru unii devreme, căci Paul îşi strânge rucsacul şi pleacă pe la 8 şi ceva spre sat să prindă slujba de duminică. Aşa de bine îşi face bagajul, că două pungi le lasă la cabană; acum, când scriu aceste rânduri, pungile tot la Marean în portbagaj se află. Eu mai trag de ultimele gene de vis, apoi mă mobilizez ca mai toată lumea. Micul dejun decurge banal, majoritatea fiind cam somnambuli; ceaiul şi cafeaua ne mai revigorează, iar pe la miezul zilei o luăm în jos spre maşină. Acum mergem repede, pentru că ne pare mai frig decât la venire, plus că e ceaţă, ninge uşor şi ne piere cheful de fotografii. Maşina ne aşteptă cuminţică, aşa că pornim spre sat, de unde urmează să-l culegem pe Paul. Mergem încet, şi pentru că drumul este prost iar craterele mari, dar şi pentru că semnal la mobil nu e şi trebuie să ne uităm cu atenţie după Paul.

Îl întâlnim nu departe de biserică, de unde o luase înapoi spre maşină din cauza frigului. Acum vedem că are ca tovarăş de drum câinele care ne-a însoţit în traseu. Paul ne spune că jăvruţa a plecat cu el de la cabană, a trecut prin peripeţii din cauza dulăilor din sat, l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi acum tot de el se ţine. Mai aiurea este că după ce o luăm din loc, bietul câine continuă să alerge după maşina în care s-a suit Paul şi care nu poate înainta mai repede decât permite drumul. Toată faza durează câţiva kilometri, ceea ce ne rupe sufletul. Până la urmă îi depăşim pe Neghiniţă şi Furnicaru, iar câinele alege să rămână cu ei.

Drumul de întoarcere este acelaşi de la venire, cel puţin o vreme, doar mult mai mohorât. Şi când mă gândesc că prognoza zicea exact pe dos… Reluăm aspectele cu somnul, mai ales că Emil conduce fără turbulenţe. Ne trezim când un poliţai ne trage pe dreapta, cică ne-a luat radarul, Emil vrea să vadă cu cât l-a înregistrat, poliţaiul nu, că n-are voie să arate decât dacă face contestaţie, în faţa instanţei. Eu nu prea cred, dar în fine. Semnează procesul verbal şi ne continuăm drumul, numai că… îl ratăm pe cel spre Târgovişte. La Titu îmi dau seama că mergem paralel cu autostrada. Nu-i nimic, bine şi aşa, ajungem la Bucureşti. Dar cu cât ne apropiem ne dăm seama că densitatea de şoferi imbecili creşte, iar taximetriştii îi iau pe toţi. Din fericire fără incidente, deşi puteau fi mai multe, coborâm la Casa Scânteii şi luăm primul autobuz spre casă.

La mulţi ani, Ursule Trubadur! Şi la cât mai multe ture într-o atmosferă caldă, de prietenie!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Cabana Garofiţa (Munţii Piatra Craiului)

  1. Mihai says:

    foarte misto… ma uitam pe pozele facute…
    s-a schimbat destul de mult cabana. eu am petrecut acolo un revelion… 2003-2004. acum vad ca arata muuult mai bine… atunci paturile erau din alea de inchisoare (a se citi “de metal”), nu erau chestiile alea de lemn in sala de mese.. iar sus era un friog de iti inghetau chilotii pe tine…
    eh.. fun memories

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s