Amorphis, Before the Dawn & Amoral (Arenele Romane, Bucureşti)

Se pare că toamna mohorâtă şi-a intrat în drepturi, la fel şi evenimentele metal, destul de dese în această perioadă. Şi cum afară plouă, iar vântul îţi înfige frigul ca un pumnal în măduva oaselor, ocazia de a te afla în atmosfera încinsă a unui concert nu trebuie ratată. Vorbesc despre Amorphis la Arenele Romane, unde ajung cu o mare curiozitate în minte: cum arată oare cortul din incinta amfiteatrului, despre care auzisem după In Flames, dar pe care nu am apucat să-l văd. Ploaia este tot mai rece, aşa că sper ca respectivul cort să fie eficient. La faţă locului, constat că cei de la ARTmania au încă o dată o logistică foarte bună, situându-se astfel în topul preferinţelor mele în ceea ce priveşte organizatorii autohtoni de concerte. Cortul este exact cum trebuie şi înăuntrul lui e mai cald decât m-aş fi aşteptat, berea vine direct de la cutie, pe lângă sucuri avem şi cafea sau ciocolată, este prima dată când văd că se pot cumpăra whisky şi vodcă (unde mai pui că Absolut), doar sandviciurile se epuizează prea repede. În plus, în jurul standului de merchandise este deja ceva lume, mulţi cumpărători, deşi sala abia începe să se umple.

Cu Amoral am făcut cunoştinţă prin albumul Reptile Ride care acum doi ani mi-a lăsat o foarte bună impresie. De pe el recunosc două piese excelente, Leave Your Dead Behind şi Hang Me High, dar finlandezii preferă să-şi promoveze nou lansatul Show Your Colors, prin Release, Year of the Suckerpunch, Gave Up Easy şi Sex N’ Satan. Legat de ultima, vocalul Ari Koivunen ţine să ne precizeze că este despre cele două lucruri cele mai importante din viaţa sa; în sinea mea îmi spun că nu ţineam să aflu, dar că mai bine că n-a zis „sex with satan”, să ştim o chestie. Altfel, numai cuvinte de laudă pentru show-ul tinerilor finlandezi, care cuprinde piese eterogene ca stil, de la melodic death-metal, la progresiv şi chiar power pe alocuri (mai ales la capitolul voce). Se spune că în Finlanda fiecare om are o trupă; numărul mare de formaţii se filtrează însă, ceea ce se vede în compoziţiile cu priză la public ale celor din Amoral, chiar dacă originalitatea nu-i deloc cuvântul prin care i-aş descrie. Dar băieţii sunt energici, piesele prind şi nu plictisesc, iar sunetul este bun. In ciuda celor mai bine de zece ani de activitate (oare la ce vârstă or fi început să cânte?!), se vede că n-au experienţa scenică, ceea ce nu-i totuşi de mirare ţinând cont de faptul că sunt foarte tineri. Oricum, salut alegerea lor ca primă trupă de deschidere a acestui turneu, iar acasă voi continua să disec mai bine proaspătul lor album pe care tocmai mi l-am cumpărat.

După primele piese Before the Dawn, aud aceeaşi părere exprimată de mai mulţi din public, cu alte cuvinte, dar sintetizată cam aşa: „iată-i pe Amorphis acum zece ani”. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar pe aproape, căci nu-i greu să recunoşti riff-uri asemănătoare celor din vremea Elegy, dar mai „modern” lucrate. În mod clar, este vorba despre o trupă mai solidă, mai matură şi mai închegată decât precedenta; însă cu toate că îi urmăresc cu mare plăcere concertul, iar piesele sunt directe şi catchy, nu simt nici un impuls de a-i cumpăra albumele. Am impresia că îi lipseşte ceva: spontaneitatea. Din turul de forţă început cu Unbreakable şiterminat cu Deadsong, două piese îmi atrag atenţia îmi mod deosebit: Exile (de pe ultimul album, foarte dinamică şi bine construită, cu pasaje care îţi rămân uşor în cap) şi My Room (ceva mai veche, sensibilă, semi-acustică şi amintind uşor de Anathema). Duetul (sau duelul) de voci growl şi clean este mult prea des folosit de trupele de death-metal melodios ca să mai surprindă, însă Before the Dawn aplică tehnica mult mai bine decât alţii, iar efectul se traduce într-un sunet bogat şi cu „lipici” la un public destul de larg. Nimic nou, doar încă o alegere foarte bună pentru deschiderea Amorphis.

Seara finlandeză ajunge la apogeu, ceea ce se observă uşor în zumzetul produs de aproximativ o mie de spectatori. Nerăbdarea este mare, mai ales în primele rânduri unde oamenii se înghesuie să vadă cât mai bine, iar câţiva flutură steaguri. Pe intro-ul noului Skyforger, învăluiţi într-un fum des în care lumina reflectoarelor difuzează şi sporeşte tensiunea, cei şase „amorfi” încep seara în forţă: Silver Bride şi headbanging-ul se dezlănţuie. Albumul în al cărui turneu de promovare sunt e reprezentat şi prin Sampo, Majestic Beast, sensibila From the Heaven of My Heart şi Sky Is Mine. Piesele scrise de când vocea trupei este Tomi Joutsen, precum Silent Waters, Towards and Against, The Smoke şi House of Sleep, se mulează cel mai bine pe timbrul său; dar şi mai vechile compoziţii, precum Alone, The Castaway şi Sign from the North Side, sună demenţial, ceea ce îmi întăreşte părerea că este un vocal extraordinar. În plus, prezenţa sa este una dramatică, pasiunea cu care cântă simţindu-se în fiecare gest, în fiecare grimasă, de la modul în care se ţine strâns de masivul microfon până la elicea formată când dă din cap.

În afara electrizantului vocal, nu trebuie să uităm în Amorphis de chitaristul Esa Holopainen, care, deşi destul de retras pe scenă, sună foarte, foarte bine. E drept, spre surpriza nimănui, căci frumoasa muzică Amorphis e destul de strâns legată de numele său. Un mare atu al concertului este sonorizarea aproape ireproşabilă, ocazie cu care şi clapele zâmbăreţului Santerri Kailo se aud în detaliu, mai ales pe intro-urile din Smithereens, Magic and Mayhem şi Karelia, ce leagă de minune piesele între ele. Evident, punctul culminant îl reprezintă Black Winter Day şi My Kantele, când vechii fani îşi exprimă efervescent admiraţia faţă de trupă. De altfel, publicul este de la un cap la altul unul extrem de apropiat de artişti, încălzindu-se bine în compania formaţiilor de deschidere şi exteriorizând toată energia în prezenţa capului de afiş. Probabil că din cauza atmosferei şi a muzicii excelent cântate, concertul mi pare prea scurt. Mă uit la ceas şi văd că s-au scurs 90 de minute de Amorphis, adică media obişnuită. Cred însă că timpul psihologic spune mai multe.

În ultima vreme, scena rock şi metal a fost asaltată de evenimente, cele mai multe reuşite, aşa că nu mai rămâi cu gura căscată de fiecare dată când vezi o trupă la înălţime. În acest context, concertul de faţă îşi adjudecă un loc fruntaş în ceea ce priveşte organizarea, trupele de deschidere şi, cel mai important, prestaţia Amorphis. Un singur lucru mă nelămureşte, legat nu numai de seara aceasta: văd că la tot mai multe concerte se foloseşte metoda jetoanelor pentru a-ţi cumpăra mâncare şi băutură. Nu zic că-i bine sau rău, dar mă poate lumina careva şi pe mine care-i faza?

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Amorphis, Before the Dawn & Amoral (Arenele Romane, Bucureşti)

  1. Andrei says:

    pai e simpla faza cu jetoanele, sa nu se creeze aglomeratie. dar intr-adevar la un concert asa mic nu stiu daca e potrivita…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s