Cabana Curmătura (Munţii Piatra Craiului)

Inima toamnei ne atinge pe toţi ca un pictor, posesor al celui mai bogat şevalet. Şi dacă melancolia din suflete se aşterne sau nu pe chipurile oamenilor, natura se îmbracă făţiş în culori superbe. Ce ocazie poate fi mai bună pentru a urca pe munte, trecând prin amestecul de foioase aurii şi ruginii cu verdele închis al coniferelor? Iar dacă destinaţia aleasă este Piatra Craiului şi dacă vremea ţine cu drumeţul, se adaugă albul dur şi lucitor al calcarului, negrul pământului gras şi albastrul intens al cerului. Cred că am ales cel mai frumos sfârşit de săptămână al lunii octombrie, venit după mai multe zile de vreme câinoasă când a tot plouat şi chiar a nins. Când am început să întocmim lista pentru Cabana Curmătura, nici nu cred că spera vreunul dintre noi la aşa o vreme frumoasă şi caldă, două zile la rând şi noaptea dintre ele. Că tot am zis de listă, iată cum se prezintă ea: Vladimir, Ancuţa, Zidaru, Livia, Lollek, Maria (simpatica soră a lui Lollek), Elias, eu, Paul, Odeta, Hike, Hârciogu, Apollo, Laura (a lu’ Apollo), Vali, Marean, Mădălina, Ştefan B., Wizard, Frisky, Mirela, Octavian, Mugur, Leonidas, Alis, prietenă Alis, Gabriela, Mihaela, Paul T., Ice, Neghiniţă şi Lucian.

Fiecare pleacă din Bucureşti cum îl prinde mai bine, aşa că ora 5:50 mă găseşte în rapidul de Praga, alături de soţul meu, pe o bancheta nu foarte confortabilă. Totuşi, somnul mi se lipeşte repede de gene, cu capul pe măsuţa dintre locuri, şi singurele momente de trezire sunt cele în care Paul sforăie prea tare. După trei ore intrăm în gara din Braşov, unde mai poposim un ceas în aşteptarea legăturii spre Zărneşti, prilej cu care luăm un foarte mic dejun. În personalul Regiotrans se urcă, pe parcurs, restul găştii şi coborâm împreună în micuţa gară din Zărneşti, capăt de linie. Cu tot cu ultimele aranjamente şi împărţiri pe vreo trei trasee, plecăm la drum în jurul orelor 11.

De la gară o luăm pe strada principală şi la a doua intersecţie mai mare facem dreapta, pe lângă cimitir, pe drumul care duce la Plaiul Foii. Prima parte, cam o oră, se desfăşoară alene pe drum, apoi printre fâneţele de pe malul drept al Râului Bârsa, urmând cele două marcaje, bandă galbenă şi bandă albastră. După ce trecem de dealurile Răpăguş şi depăşim primul obstacol – o turmă pestriţă, lentă şi foarte necivilizată (noi urcăm, ele coboară, dar nu dau prioritate pe drum îngustat) de oi şi capre –, poposim la soare, în locul numit „La Barc”, adică exact unde se desparte traseu ce urcă pe Valea Crăpăturii, bandă galbenă. Aici mai stăm o oră, lenevim toropiţi de căldura blândă, apoi încercăm să ne mobilizăm pentru urcuş. Suntem cam la 900 de metri altitudine, iar Şaua Crăpăturii, cel mai înalt punct al zilei pentru noi, cei care am ales traseul uşor, este la 1650 m, deci avem ceva de mers.

Începând cu ora 13, timp de două ceasuri şi jumătate urcăm pe valea secată, o scurtă vreme printr-o pădure multicoloră, apoi tot mai des frunzele lovite de brumă lasă loc grohotişului de Crai. După ce trecem de culoarul strâns, format din pereţi verticali şi lucioşi ce se iţesc din codru, valea se lărgeşte uşor şi se luminează, iar stâncile capătă forme de turnuri, santinele, ace şi colţi, cele mai înalte dintre ele reflectând puternic lumina soarelui. Măreţia din jur este ameţitoare şi zdrobitoare, îţi ia aerul, te face să te simţi mic şi neînsemnat, dar tot ea te îndeamnă la mai mult. Vegetaţia se păstrează însă şi pe vale, aşa că există rădăcini, arbuşti şi chiar copaci care să mai strunească nestatornicia pietrelor desprinse din versanţi. Uneori în derapaj, alteori ajutându-ne de cioturi şi blocuri stabile de rocă, urcăm fără a întrevedea capătul văii, căci coturile cărării şi piatra masivă se pierd parcă în întunericul molizilor; în schimb când privim în urmă vedem într-un triunghi cu vârful în jos unduirile aurite ale Luncii Bârsei şi Dealului Pleşei.

Întâlnim şi singurul curs de apă de pe valea altfel stearpă în această perioadă a anului: Şipotul Crăpăturii, firav, insinuat pe sub şi printre pietre, lustruind şi mai abitir poteca lunecoasă. Suntem sub Acul Crăpăturii, iar de aici urcuşul se accentuează, panta devine mai brutală şi grohotişul mai instabil. Din fericire, nu după mult timp serpentinele strânse reintră în pădure, deci ne putem propti din nou picioarele în pământul ei solid. Nu mai avem decât un sfert de ceas până în Şaua Crăpăturii, iar orele sunt 15:30. Aici luăm un binemeritat repaus, căci oboseala şi foamea ne-au ajuns. Nu ratăm punctul de belvedere, de unde ni se desfăşoară privirii întregul versant nord-vestic al Pietrei Craiului, cu urcuşul spre Vârful Turnu în stânga şi cel spre Vârful Piatra Mică în dreapta, întreaga vale ce tocmai am urcat-o drept în faţă şi zona joasă şi întinsă care are străjer nordul masivului.

Pe la 16:30 reuşim să ne urnim spre Vârful Piatra Mică, pe marcaj punct albastru, dar fără rucsaci, rămaşi în grija lui Paul care recunoaşte că nu se încumetă la o „luptă” faţă în faţă cu stânca. O luăm deci repede la picior, avem parcă aripi fără greutatea din spate. Poteca ne duce, imediat lângă şa, într-o poieniţă însorită şi, după ce urcă pe unde se nimereşte un prim grohotiş, este foarte bine întipărită în stâncă; în plus, marcajul este bun, aşa că nu avem motive de a ne plânge. Se urcă pe şi printre stânci, te apuci de ce poţi şi ai mare grijă unde pui piciorul; altfel, traseul nu este dificil, solicită atenţia şi nu efortul. Te mai tragi sau te mai împingi în mâini, cauţi prize stabile pentru picioare şi înaintarea se face repede. Primele lanţuri au mai mult darul de a speria decât de a ajuta, la fel şi următoarele, şi nu-mi voi schimba părerea nici la coborâre. Trebuie să recunosc însă că, în timp ce urc destul de uşor printre stânci, mă gândesc că la coborâre tempoul va fi mult mai lent…

Cel mai înalt punct al acestei porţiuni de creastă este Vârful Piatra Mică (1816 m), o stâncă semeaţă care poartă un guler de jnepeni verde-închis şi de pe care perspectiva este superbă. Nu poposim însă aici, ci pe următorul vârf, ceva mai scund (1791 m), la care ajungem după ce coborâm prin pădure şi traversăm o pajişte încă verde. Pe acest vârf se înalţă crucea ridicată în cinstea eroilor care au apărat în Primul Război Mondial graniţa austro-ungară. Poposim pentru a admira Bucegii pe alocuri înzăpeziţi şi culmile line ale Leaotei, nu uităm însă de masivul ce ne găzduieşte cu creasta sa semeaţă, albă şi colţuroasă. De undeva de jos, de pe un pisc al unei culmi secundare, ne priveşte cu curiozitate o capră neagră, deloc impresionată de gălăgia pe care o facem.

Reluăm acelaşi traseu, ceva mai înceţi în a coborî stânca deseori parşivă, iar eu îmi tot bombăn picioarele prea scurte pentru a ajunge uşor la următorul prag. După aproape două ore de la plecare ajung înapoi în Şaua Crăpăturii, unde mă aşteaptă înfrigurat Paul. Cum deja mai apar şi alţii din grup, noi o luăm în jos spre destinaţia finală a zilei, tot pe punct albastru. După un sfert de oră, cam pe la 18:30, ajungem la Cabana Curmătura (1470 m), unde cele două grupuri venite pe alte variante au ajuns deja. Aici ne grăbim spre anexă şi ne aciuăm într-una din camere pentru a ne schimba în ceva mai lejer. Pentru mine cel puţin sandalele au fost o binecuvântare. La masă rapid, căci şobolanul roade intens. Ciorba de perişoare şi mămăliguţa cu brânză şi smântână sunt excelente, aşa că ne punem bine burţile la cale înainte de a începe cu băutura.

Cum sala de mese se închide la orele 22, ne mutăm în camera mai mare a anexei pentru prăjiturile aduse de aniversata Ancuţa, vin, vişinată, afinată şi „mirobolanta” pe bază de votcă a lui Leonidas. Evident, toate în jurul lui Vladimir care cântă la chitară. Voia bună însă se prelungeşte în somn, căci ziua a fost lungă şi noaptea anterioară pe jumătate nedormită. Admir o vreme noaptea senină, înstelată şi destul de caldă, dar oricât de mirifică ar fi bolta trebuie să trag dreapta lângă Paul, într-o căldură insuportabilă care-i va face pe mulţi să nu poată dormi. Maria deschide la un moment dat uşa şi atunci este cea mai plăcută parte a nopţii. Din fericire, avem un ceas în plus de somn, căci este ultima duminică din octombrie, când se trece la ora de iarnă. Aşa că alarma de la 6:30 nu pare chiar atât de cruntă când vezi prin geamurile aburite primele gene de lumină.

Afară, linia orizontului este împodobită de zorii trandafirii, în timp ce deasupra cabanei strălucesc muribund ultimele stele. Aerul limpede şi răcoros al dimineţii este revigorant, mai ales că-i rece doar atât cât trebuie. Cred că la corturi s-a dormit bine; în mod clar a fost mai cald decât astă vară în Godeanu. Ne spălăm, căci peste noapte am fost parcă în saună, am transpirat mai mult decât toată ziua de urcuş. Strângem rucsacii şi ne lăsăm ultimele momente pentru mic dejun cu omletă, ceai şi ce „bunătăţuri” mai producem de prin bagaje. Ne aşteaptă un drum lung, chiar dacă mai mult la vale, aşa că avem nevoie de combustibil.

La 8:30 o luăm din loc, pe marcaj triunghi galben, cu destinaţia satul Peştera. O bună bucată de vreme coborâm pe drum schingiuit de tractor, urcăm scurt o mică pantă pentru a o coborî la fel de repede şi dăm astfel de Pârâul Ciocracu. Din mica poiană ce se deschide aici se văd excelent Padinile Frumoase şi partea din creastă de deasupra lor ce culminează cu Vârful Ascuţit, un mai vechi prieten al meu. Traversăm pârâul, facem dreapta pe drumul forestier ce ţine valea Pârâului Cheia şi după o sută de metri virăm stânga, în urcuş între Muntele Mărtoiu (dreapta) şi Muchia Vlăduşca (în stânga). Aici părăsim celălalt marcaj ce ne-a însoţit, triunghi roşu, care îşi urmează drumul spre „La Table”. Urcuşul este în serpentine, doar la început mai abrupt, apoi destul de lejer; ajută mult şi faptul că poteca este bine bătută. Coborâm tot la un drum forestier, pe Valea Vlăduşca, iar de aici începe cel mai lung şi mai solicitant urcuş, pe Muntele Toancheş.

Mai întâi abruptă prin pădure, poteca iese la o zonă de pajişti care încep să capete culoarea paiului uscat; aici mergem o vreme pe curbă de nivel, pe o potecă deseori înnămolită, după care urcuşul se reia prin pădure, la fel de solicitant. În mijlocul unei pante ne întoarcem cu faţa spre locurile de unde venim şi putem vedea Poiana Zănoagei, largă şi verde, iar puţin la stânga ei, într-un luminiş micuţ, cabana care ne-a găzduit peste noapte. După ce pădurea se termină, mai avem un mic dâmb şi poteca ne scoate lângă o stână părăsită, pe un platou întins şi însorit. Aici ne odihnim şi admirăm creasta Pietrei Craiului, căci ne aflăm într-unul din locurile unde se dezvăluie în întregime, cu toată semeţia şi cu toate detaliile. Piscuri ascuţite, văi ce brăzdează versanţii ca ridurile pomeţii unui bătrân, petice de pădure sau de pajişte alpină, şei, brâne – toate ne încântă privirea. Iar eu adun încă un motiv pentru care Piatra Craiului este muntele meu de suflet.

Mai avem puţin de urcat până în Şaua Priporului (1485 m), lângă Vârful Steghiori (1541 m). De aici începe una dintre cele mai grele părţi ale traseului şi singura urâtă: coborârea pe Padina Proporului. Deşi nu lungă, cam jumătate de oră, mie mi-a părut jumătate de zi: grijă mare la glezne şi genunchi, la iarba alunecoasă, la frunzele înnoroiate şi mai alunecoase, la crengile încâlcite, la pământul care se duce de-a dura. A, da, şi la poteca aproape inexistentă. E drept, jos se vede Peştera foarte bine şi ne este clar că acolo trebuie să ajungem; important este însă cum şi pe unde, şi mai ales în ce stare… Cu chiu, cu vai coborâm în drumul de ţară marcat cu cruce roşie care vine dinspre Şaua Joaca. Este ora 11:30: la trei ore de la plecare suntem în Peştera, vii şi nevătămaţi, iar cromatica satului ne face să uităm repede de coborârea neplăcută. Căci foioasele pe jumătate galbene-portocalii, pe jumătate violete în desfrunzire se împletesc cu arbuştii pitici cu ace mereu verzi, toate se profilează pe bolta senină şi au la bază ultimele stânci alb-cenuşii. La acestea, satul îşi adaugă propriile culori, pestriţe şi vii.

Urmărim noul marcaj ce însoţeşte drumul de ţară până în Moeciu de Sus, unde trebuie să aşteptam rata spre Braşov. Paul şi cu mine ne gândim cu lehamite la alte trei ore de bătut colbul prin soarele tot mai încins. Dar nu apucăm să mergem mai mult de jumătate de oră când, chiar în timp ce ne ciondăneam dacă să cumpăram sau nu brânză de burduf în coajă de brad, o maşină opreşte în faţa noastră. Între pasageri o recunosc pe tânăra care m-a întrebat cu cinci minute în urmă, în faţa bufetului, ce traseu făcusem. Împreună cu prietenii ei ne invită în maşină pentru a ne scurta drumul spre staţia de autobuz. Înghesuim cum putem rucsacii şi pornim la drum. Le mulţumesc astfel Adinei din Ploieşti, Liviei şi lui Cristi din Bucureşti care ne-au scutit de o bucată de drum mai mare decât ne aşteptam, aşa cum voi povesti în continuare.

Deşi scurtă trecerea noastră prin Peştera, apucăm să observăm frumuseţea şi pitorescul satului, din care se văd la fel de bine şi Bucegii şi Craiul, dar mai ales liniştea locului. Peisajul este pigmentat cu căţei simpatici şi zdraveni, viitori dulăi, cu măgăruşi, cu oi şi cu lecţii de călărie. Dar nimic din această agitaţie a unei frumoase dimineţi de duminică nu strică armonia unui sat de la poalele muntelui.

După ce depăşim cu maşina cea mai mare parte a grupului meu, în Moeciu de Jos oamenii se gândesc unde ar fi mai bine să ne lase pentru autobuz. Apoi ne întreabă dacă stăm după ei să mănânce o „anume prăjiturică” într-un „anume loc” din Bran, ca apoi să ne ducă până în Braşov. Ne gândim că o prăjiturică, de oricare şi oriunde, nu ne-ar strica nici nouă, aşa că de ce nu? La restaurantul Complexului Vila Bran se pregăteşte petrecere de Halloween, ceea ce ni se pare cam kitsch, dar asta nu ne împiedică să savurăm prăjitura casei (o bombă cu mere, nuci, scorţişoară, caramel, ciocolată, frişcă şi sirop de zmeură, ilegal de delicioasă), asezonată cu ţuică (Paul), respectiv afinată (eu). Nu zăbovim foarte mult şi ne reluăm drumul spre Braşov. Aici cei trei au treabă pe lângă gară, unde caută un târg de cojoace, aşa că ne lasă exact unde ne este mai bine. Încă o dată, mii de mulţumiri, mai ales că nici nu se gândesc să ne ia vreun ban.

Constatăm acum că am ratat cu câteva minute rapidul de la ora 14 şi parcă n-am sta două ore până la accelerat (personalul e exclus, ajunge mai târziu decât acceleratul), aşa că primul microbuz este al nostru. Loc avem, chiar şi rucsacii stau comod în spate. Se circulă fluid, aşa că par a se îndeplini toate premisele unui somn de după-masă, mai ales că soarele puternic din Braşov ne-a toropit de tot. Dar la scurt timp mi se aminteşte de ce Valea Prahovei devine tot mai mult de evitat: toţi mitocanii cretini din sud (bucureşteni sau nu) se scurg aici intr-un weekend frumos, inclusiv două babe isterice. După scandalul cu şoferul pe marginea unor bilete, apoi cu o parte din călători care protestează, tot somnul ne piere. Eu încerc terapia prin muzică, dar nu are prea mare efect. În fine, somnul revine, cum este de aşteptat, pe ultima sută de metri, adică după Ploieşti. Intrarea în Bucureşti este, evident, supraaglomerată, aşa că mai trag de ultimele minute de vise. Microbuzul ne lasă ideal, la Ştefan cel Mare; ne îndreptăm ca în transă spre casă, cu gândul la duş şi la aşternut, dar fără să uităm imaginile mirifice din Crai, vremea bună şi efectul unei ture superbe.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Cabana Curmătura (Munţii Piatra Craiului)

  1. bala says:

    Era sa ne intalnim. Atat pe munte cat si in gara. Poate data viitoare :d

  2. R says:

    Superbe poze, Diana. O tara frumoasa avem (pe alocuri), pacat ca e locuita.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s