ZZ Top & Cri Gri (Sala Polivalentă, Bucureşti)

Sala Polivalentă, marţi seara, orele 19. Câteva sute de oameni se răsfiră deja prin incintă, iar în faţa scenei sunt comasaţi spectatori dornici să-şi păstreze locurile „clasa întâi”, dar şi să îi încurajeze pe rockerii de la Cri Gri. Deşi trupa are ceva ani la activ, este prima dată când fac cunoştinţă cu muzica sa – un rock foarte plăcut, în genul Progresiv TM sau Semnal M, deci cu multe elemente psihedelice cu o tentă bluesy, dar şi folk melancolic sau uşor ironic, amintind de Alexandru Andrieş. Cu alte ocazii am admirat în concerte de chitară clasică măiestria lui Cătălin Ştefănescu, iar acum îi constat talentul într-un stil destul de diferit, dar nu mai puţin fermecător. Compoziţiile bucureştenilor nu îmi sunt cunoscute, dar reţin Bezna, Salvatorul şi Sacii cu ciment (cover după cunoscutul blues Hoochie Coochie Man de Willie Dixon) şi îmi dau seama că Cri Gri este o bună alegere să deschidă pentru veteranii ZZ Top. Reprezentaţia nu durează mult, puţin peste o jumătate de oră, dar suficient cât să-mi gâdile urechile cât se poate de plăcut, iar pe cei prezenţi să-­i pregătească sufleteşte de mai mult rock, dar şi de mai mult blues.

Nu cred că are rost să bat eu acum (cu graţie) câmpii despre cum a ajuns ZZ Top o trupă-legendă, cu milioane de discuri vândute şi nenumăraţi fani. Faptul că texanii nu numai că activează cu succes de patru decenii, dar şi că tot timpul au cântat în aceeaşi componenţă trebuie să spună ceva despre pasiunea lor pentru muzică. Iar muzica scrisă din suflet se observă cu prisosinţă în această seară, căci cei trei „bătrânei” dau clasă atâtor artişti tineri. Cu un decor ce se vrea „rău” (capete de mort pe tobe, microfoane incandescente înconjurate de gratii), cu o ţinută uşor glam (cămăşi cu paiete, chitare aurite şi cu margini violete, ochelari de soare – adică o ţinută à la eighties, când i-au consacrat piesele uşor fără perdea), cu o uimitoare vivacitate şi emanând bună dispoziţie prin toţi porii, cei doi bărboşi, Billy Gibbons (chitară şi voce) şi Dusty Hill (bas şi voce), împreună cu bateristul Frank Beard, fac un concert excepţional.

În setlist includ şi piese îndrăcite (I’m Bad, I’m Nationwide), şi piese mai aşezate (I Need You Tonight), nu uită de blues – cu tot cu pălăria „de blues” adusă lui Billy de două tinere îmbrăcate în negru, foarte sexy şi tot în stilul anilor ’80 (Future Blues sau Catfish Blues), dar nici de rădăcinile rock’n’roll, astfel încât toată lumea prezentă, numărând acum cam trei mii de admiratori, se poate declara mulţumită. Este tare greu să nu te agiţi pe ritmurile săltăreţe, să nu dansezi uneori în doi (când piese country ca Got Me under Pressure îţi amintesc de filme cu cowboy sau camionagii americani ce străbat deşertul în compania radioului) sau să nu dai şi puţin din cap când hard rock-ul mai dur îşi intră în drepturi. Seara culminează cu hit-urile Gimme All Your Lovin’  şi Legs, însoţite pe fundal de fragmente din videoclipuri, dar nici Cheap Sunglasses, Sharp Dressed Man sau Tush nu sunt trecute cu vederea, ca dovadă că americanii sunt chemaţi insistent la bis nu o dată, ci de două ori, aclamaţiile şi aplauzele fiind însoţite de bătăi ritmice din picior.

Undeva la mijlocul concertului încep să mă plimb puţin prin sală şi concluzia este aceeaşi, indiferent de colţul prin care ajung: oamenii sunt de toate vârstele, cu vestimentaţii de la rebel la office, preferinţele muzicale evident din cele mai variate, dar toţi sunt fermecaţi de ZZ Top. Nu e de mirare, pentru că show-ul este electrizant, iar energia muzicienilor molipsitoare. Asta ca să nu vorbesc despre calităţile lor artistice sau de profesionalismul cu care îşi transmit muzica. Se vede că şi ei sunt impresionaţi de public, nu numai invers, fapt exprimat prin dăruirea cu care cântă şi prin câteva fraze în română cu care Billy ţine să ne spună cât de bine se simte în România. Având în vedere reputaţia pe care o are trupa, nici nu credeam că va fi un spectacol slab, dar trebuie să recunosc că mi-a întrecut aşteptările. La o vârstă la care oamenii se gândesc deja cum se vor odihni la pensie, cei trei texani, în faţa a mii de oameni, în concertele din toată lumea, zguduie scenele cu al lor rock’n’blues dinamic şi demonstrează, dacă mai era nevoie, că muzica nu are vârstă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s