Evenimentul pregătit de Trooper la Palatul Copiilor sub titlul Opera Rock „Vlad Ţepeş – Poemele Valahiei” se evidenţiază în calendarul acestei toamne atât prin faptul că este vorba de lansare de album, cât şi prin angrenarea unor „forţe” uşor atipice pentru scena metal (Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu”, Primăria Sectorului 4, cor, orchestră de coarde şi trupă de teatru). Cum piesele albumului se află de ceva vreme pe site-ul oficial al trupei, am inspiraţia de a le asculta în cele câteva zile premergătoare concertului, astfel încât vineri seara sunt uşor avizată în legătură cu ce urmează a se petrece pe scenă. Nu voi comenta acum albumul, căci ar face subiectul altei recenzii, ci cum mi se pare acesta transpus live. Pentru că, aşa cum s-a anunţat, întregul disc este prezentat publicului în prima parte a concertului – cea mai potrivită alegere, ţinând cont de faptul că este vorba despre un concept în care fiecare piesă îşi are locul său bine stabilit; sunt curioasă de altfel ce piese vor rămâne în concertele ulterioare turneului de promovare.
Cadrul pentru desfăşurarea poveştii romanţate a vieţii lui Vlad Ţepeş este cât se poate de potrivit: creneluri asemănătoare Turnului Chindiei profilate pe cer întunecat, în rest un peisaj auster care face loc într-un colţ orchestrei dirijate de maestrul Florin Ciofică şi în altul unei mese şi unui scaun. La lumina lumânării din acest cotlon, actorul Cristian Şofron deschide seara cu versuri despre timpuri demult trecute. Pe un astfel de fundal, cei cinci membri Trooper intră în roluri, învăluiţi în mantale lungi şi negre. Spectacolul ce urmează, de la Partea I – Chemarea la Partea XII – Legământul, este excelent, fapt recunoscut şi de spectatori care nu sunt neapărat fani.
Adevărul este că-i greu să negi calitatea amestecului superb regizat de muzică rock cu influenţe populare şi clasice, recitare, teatru, dans, totul având parte de una din cele mai bune sonorizări pe care am întâlnit-o într-un spaţiu închis. E drept, mă aşteptam la aceasta ţinând cont de cum s-a întâmplat anul trecut, tot aici şi tot într-o seară ploioasă de toamnă, la Celelalte Cuvinte; dar modul în care vioara şi violoncelul se aud în spatele tobelor şi basului şi claritatea vocii (lucru de care în multe concerte se uită, preferându-se numai claritatea chitarei) mă uimeşte şi mă bucură.
Momentele speciale nu se opresc la decor, recitări şi vestimentaţie, ci continuă cu patru balerine îmbrăcate în alb pe Ursitoarele, apoi în alb şi negru pe În Valahia, iar spre final, pe Sfârşitul fără sfârşit, complet în negru, completând doliul cu lumânări. Actorii sunt turci care-l încătuşează pe Coiotu’-Ţepeş în Prizonier sau boieri care-l vând în Moare Vlad. Solii turci mă dezamăgeşte puţin, dar nu din cauza prestaţiei cântăreţei de muzică populară Irina Someşan, care este o pată de culoare în sobrietatea decorului, ci pentru că pe afiş figurează Maria Dragomiroiu, un nume mult mai cunoscut (şi, bănuiesc, mai valoros).
În ceea ce priveşte muzica primei părţi, îmi este greu să-mi rezum impresiile fără să descriu şi albumul. Nu ştiu ce îmi place mai mult: atmosfera apăsătoare din Chemarea sau Legământ, ritmul ameţitor din Ursitoarele, metalul agresiv din Kara Iflak şi Ultima luptă (pe care, trebuie să recunosc, le aştept cu mare nerăbdare), sensibilitatea orchestrei ce completează acusticul din Coconul Vlăduţ, îmbinarea extrem de reuşită a elementelor folclorice româneşti şi orientale în Solii turci, pasajele progresive şi simfonice din În Valahia, sau rock-ul în stilul anilor ’80 din Moare Vlad. Coiotu’ îşi etalează calităţile actoriceşti, pe lângă pasajele vocale dificile, din zona folclorică, la care se vede că a depus ceva efort şi care îi reuşesc mai bine decât mă aşteptam.
Prima parte se încheie cu piesa bonus a discului, Pas infinit cu Sabin Boghici la clape, piesă peste care din partea mea puteau foarte bine să sară. Publicul însă o aclamă intens, aşa că nu mai comentez nimic aici. Finalul înseamnă adresarea de mulţumiri tuturor celor care au făcut posibil acest concert, cei prezenţi în sală sau culise fiind invitaţi pe scenă. Între aceştia, o figură esenţială este scriitorul Vasile Lupaşc, autorul cărţii Răstignit între cruci, cel care i-a îndemnat pe artişti să compună un album despre viaţa domnitorului român, având ca punct de plecare romanul său istoric; tot el a realizat o bună parte din versuri.
Urmează o pauză în care decorul se schimbă, trooperii revin la ţinuta hard rock şi instrumentele sunt acordate din nou. Spectatorii ies bucuroşi la o ţigară, iar cei care rămân în sală au ocazia să asculte un cântec al interpretei de muzică populară; părerea mea referitoare la acest scurt episod este neutră, pe de-o parte pentru că este playback, pe de altă parte pentru că este plăcerea ei. Totuşi cei prezenţi nu înjură, ci, din contră, aplaudă, de unde înţeleg că nu totul nu este chiar atât de neavenit.
Partea a doua este ceva mai scurtă, nu ştiu dacă din cauză că tot concertul a început mai târziu cu o oră sau pentru că aşa era oricum planul. Piese consacrate şi public participativ, cam aşa ar putea fi rezumată această oră, în care Trooper cântă cu plăcere, profesionalism şi implicare, dar nu cu aceeaşi strălucire ca în primul episod: Cum vreau eu, Nu mai contează, Doar a mea, Nu trebuie să vrei, Încă o luptă (eu personal aici mă manifest cel mai tare, fiind una din preferatele mele), Cântecul lebedei, 17:00 („ştirile de la ora cinci” – lipsa majusculelor nu e întâmplătoare – vă spune ceva?), Dispari din ochii mei (cu dedicaţie celor care le dau în cap temerarilor ce încearcă să facă ceva constructiv), Orizonturi (rara avis, moment sensibil în memoria fostului membru Radu Piteş, mort de curând în urma unui accident cu motocicleta; piesa mă atinge cu atât mai mult cu cât l-am cunoscut pe tânărul târgoviştean), Old School Baby, iar pe final, destul de previzibil, Tari ca munţii, Amintiri şi Strigăt.
Nu mă miră faptul că cei cinci sunt în mare formă, foarte expresivi şi comunicativi, cu tot cu momentul simpatic în care solistul încearcă să înveţe publicul împărţit în două cum să scandeze în ritm, dar eşuează cu brio – cu această ocazie se lămureşte că din cauza unui asemenea „cor” a picat el examenul de dirijat. Ceea ce mă surprinde este numărul mare al spectatorilor (cam 500, aş estima eu) şi reacţia lor pozitivă. Că cei mai mulţi ştiu versurile pieselor vechi este una; dar sunt destui şi cei care cântă împreună cu trupa piesele de pe noul album – şi nu oricum, ci cu multă pasiune. Faptul că are un public atât de devotat nu dă neapărat calitatea unui artist, dar cu siguranţă este un foarte bun imbold pentru a face totul cât mai bine. Şi se pare că Trooper îşi găseşte toate motivele într-un public pe care şi l-ar dori chiar şi cea mai cârcotaşă trupă de la noi. Ca menţiune, trebuie spus că scaunele din sală nu sunt deloc un impediment pentru cei care vor să se agite când muzica o cere; pe mine una nu mă oprit să mă manifest, iar din ce văd în jurul meu nici pe mulţi alţii.
Adăugând imaginii publicului eforturile investite pentru un spectacol deosebit, nu-i de mirare că totul este filmat pentru un DVD ce va apărea, după cum speră Balaurul, prin primăvară. Felicitări, Trooper! Felicitări, echipa din spate! Felicitări, publicul!
Însemnări 