Munţii Parâng

Când ne îndreptăm vineri seara spre Gara de Nord au trecut deja trei luni lungi în care contactul meu cu muntele a fost zero. Zero barat, ca să fiu mai expresivă. Aşa că sper la o noapte dormită tun în trenul spre Petroşani, la vreme bună şi imagini de neuitat. Gaşca este următoarea: Livia, Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, Tibi, eu, Paul, Adina, Magda, Andrei, Ştefan Pre2, Maria, Kilo, Ana, Anca, Iulia şi Sprite, urmând să ni se alăture Şerban şi Raluca, plecaţi deja cu autoturismul. Prima surpriză se produce în gară, unde constatăm că trenul, un accelerat care vine de la Mangalia, are deja întârziere două ore. Ne retragem într-un colţ şi câţiva dintre noi reuşesc să doarmă strâmb, cu capul pe bagaje. Când se anunţă sosirea trenului, dăm cu toţii buluc pe peronul 10, pentru ca cei cu locuri să poată ajunge la acestea în învălmăşeala pe care o anticipăm şi pentru ca cei cu bilete fără loc (Paul şi cu mine ne numărăm printre aceştia, căci abia vineri seara am fost siguri că puteam pleca) să poată găsi un cotlon acceptabil. Şi după ce se mai acumulează încă o jumătate de oră la întârzierea iniţială, pleacă şi trenul, şontâc-şontâc, leneş ca o râmă metalică surprinsă de soare.

Norocul nostru este că din compartimentul lângă care ne aşezăm, în care sunt deja instalaţi Maria, Kilo, Ana şi Anca, patru persoane coboară la Videle, deci nu stăm în picioare pe coridor decât vreo oră. Tot cam atunci găsesc şi Adina şi Pre2 unde să se aşeze, deşi ei au bilete cu locuri în toată regula. Cum însă nu era prima dată când văd că CFR-ul emite bilete multiple pentru acelaşi loc, mirarea nu-mi este prea mare, doar indignarea; şi cheful de scandal.

Urmează o noapte în care eu cel puţin dorm destul de adânc, după două săptămâni criminale la serviciu. Ne trezim în gara din Târgu Jiu, la timp cât să prindem Valea Jiului, scăldată în proaspăta lumină matinală ce reuşeşte să mângâie jucăuş versanţii împăduriţi. Cu trei ore mai târziu decât în orar şi după multe înjurături la adresa feroviarei, ajungem în Petroşani: e deja 9:30, iar Şerban ne aşteaptă demult. Rechinul tocmit e şi el acolo, aşa că ne îmbarcăm rapid şi pornim pe valea Râului Măleia, spre staţia de telescaun.

Eu una sunt convinsă că alegem inspirat telescaunul şi cei 600 de metri diferenţă de nivel parcurşi „pe sârmă”. Cu ceva îndoieli referitoare la ultima revizie tehnică a şandramalei, ne instalăm cu bagaje cu tot în scaunele mobile, apoi ne înălţăm, având ocazia de a scruta cursul Jiului, oraşul Petroşani şi împrejurimile deluroase şi muntoase. Staţia finală se află în Poiana Nedeii (1685 m), de unde începe traseul de creastă. Mâncăm, ne dăm cu loţiune de protecţie împotriva soarelui arzător şi umplem bidoanele cu apă rece, apoi o luăm în sus, pe bandă roşie. După un prim urcuş pe Vârful Badea (1860 m), traseul urmează o vreme curba de nivel, timp în care ocolim Vârful Parângul Mic (2074 m), având în faţă o privelişte aparent paşnică şi rustică: vite şi cai la păscut, flori de munte, senin deasupra capului, dar ameninţători nori de furtună în direcţia în care ştim că ne îndreptăm.

Din Şaua Izvorul (2050 m), urcuşul reîncepe, mai întâi lejer, apoi mai abrupt, urmând coasta muntoasă. Eu şi Paul eram de ceva vreme ultimii, pentru că pe mine mă oboseşte cumplit un traseu despre care, chiar şi aşa, îmi pot da seama că nu este foarte greu. Dar lipsa de activitate fizică din ultimele luni se simte din plin, iar rucsacul nejustificat de greu (ca idee, ne întoarcem cu jumătate din mâncare) nu ajută nici el. Trecem pe lângă Vârful Scurtu (2225 m), cu o turmă de oi răsfirată pe pajiştile sale când molcome, când abrupte, şi coborâm uşor în Şaua Caprelor (2195), unde se află Refugiul Cârja; nu putem deschide uşa acestuia şi ne întrebăm ce folos i-ar aduce atunci refugiul unui om pe care-l prinde furtuna, apoi încercăm să grăbim pasul spre primul vârf, unde ne aşteaptă ai noştri.

Mai uşor totuşi de zis decât de făcut şi, în timp ce se vede că oamenii îşi pierd răbdarea şi pleacă, noi trudim din greu. Răsplata este panorama de pe Vârful Cârja (2405 m), cu primele bazine glaciare ce ni se înfăţişează în toată splendoarea lor sălbatică, lacurile albastre cu marginea roşie din cauza rocilor feroase, peticele de zăpadă netopită şi tare ca cimentul, vegetaţia care reuşeşte să se strecoare pe stâncile abrupte, muchiile crenelate şi piscurile ascuţite. Împresuraţi de astfel de imagini, ne tragem sufletul şi repornim la drum, într-o scurtă coborâre până în Şaua Stoieniţa (2360 m).

Norii devin tot mai ameninţători iar ploaia iminentă, deşi încă se ţin departe. Trecem pe lângă Vârful Stoieniţa (2421 m), iar din Şaua Gemănării (2378 m) reîncepem să urcăm susţinut spre Vârful Gemănarea (2426 m); în timpul acesta mie mi se face tot mai frig, cu tot urcuşul solicitant, aşa că polarul trece rapid de pe rucsac pe mine. Ultimul urcuş este precedat de Şaua Tecanul (2410 m), în timp ce în stânga avem permanent o superbă căldare glaciară, presărată cu petice de apă sau de zăpadă, ruptă de grohotişuri şi brăzdată de văioage şi hornuri – un peisaj foarte asemănător Retezatului, ceva mai arid totuşi. Cărăruia urcă şerpuind printre bolovanii masivi şi ne duce tot mai sus, în norul negru ce stă suspendat de colţii pietroşi. Cu un efort dublat de ameninţarea furtunii, trecem de un loc amenajat pentru cort, cu metereze din piatră, şi ajungem pe Vârful Parângul Mare (2519 m) – unul din cele douăsprezece vârfuri româneşti ce depăşesc limita de 2500 de metri.

Aici nu zăbovim prea mult, mai ales că primele bucăţi de grindină încep să ne lovească. Totuşi, în timp ce ne temperăm bătăile inimii, admirăm căldarea de sub vârf ce se iţeşte uneori din nori. Pentru că balaurii negri preferă partea sudică a masivului şi se aglomerează în dreapta noastră, adeseori priveliştile din stânga sunt clare sau doar străbătute de un fior de ceaţă cenuşie. Lacul Mândra, Lacul Roşiile şi Lacul Lung sunt nestematele care ne atrag privirile, mai ales datorită contrastului puternic cu roca cenuşie şi cu vegetaţia verde-închis sau gălbuie. Fără arbori, căci cetatea de stâncă a Parângului le este aproape complet interzisă, peisajul ar păre sec şi părăsit fără aceste strălucitoare smaralde.

Încă un lucru ne atrage atenţia: corturile şi agitaţia de lângă Lacul Mândra, ocazie cu care constatăm că ai noştri au coborât şi au campat acolo şi tocmai ne dau indicaţii pe unde să coborâm şi noi. Intervenţia este foarte oportună, pentru că nu ştiam dacă urma să se respecte planul iniţial, de dormit lângă Lacul Câlcescu, sau dacă se coboară mai devreme din creastă. Se pare că vremea rea, electrică la propriu, i-a determinat pe prietenii noştri să coboare acolo, acea parte din creastă până la Vârful Piatra Tăiată rămânând pe altădată.

Din vârf, poteca a o ia la vale transformându-se într-o brână destul de abruptă pe partea dreaptă a crestei, adică acolo unde fulgera mai abitir. În ciuda îngustimii sale şi a îngrămădirilor de pietre, drumeagul este stabil şi uşor de parcurs. Ar fi şi plăcut dacă n-ar bubui cerul din ce în ce mai des. Descărcările electrice nu par a fi încă pe direcţia noastră, dar dau semne că se apropie; la fel şi culoarea plumburie a bolţii. Deşi de obicei o astfel de coborâre mi se pare rapid de parcurs, de data aceasta parcă nu se mai termină şi Şaua Gruiul (2305 m) nu vrea să se arate. Ajungem însă şi acolo, la stâlpul ce marchează traseul spre Lacul Mândra, pe punct roşu.

Începem imediat coborârea foarte abruptă pe noul marcaj, iar povârnişul fragmentat, bolovanii instabili şi tensiunea dată de fulgerele neprietenoase au un efect nefast asupra stării psihice a lui Paul. La un moment dat îmi spune că el nu mai coboară, iar mai târziu îşi promite că dacă ajunge întreg la corturi îşi face testamentul. Nu am ce altceva să fac decât să mă oţărăsc la el un pic, sperând că-i bag minţile în cap. Mai cu o încurajare, mai cu promisiunea că mai e puţin, mai cu o privire plină de reproş, ajungem cu bine la poalele grohotişului. De aici nu mai avem decât de traversat o mare de pietroi masivi şi bine înţepeniţi până la tabăra zumzăitoare. Sunt ceasurile 17:30 şi aproximativ cinci ore de traseu.

Ne tragem sufletul şi ne punem pe înălţat cortul; din fericire acest lucru se încheie repede, terminăm şi cu amenajările interioare, aşa că mai prindem destul de multă lumină pentru a ne căţăra pe o stâncă de unde se vede splendid toată valea deschisă spre nord: lacurile albastre, pâraiele graţios unduite, întinderile verzi şi scăldate într-un soare blând, dinainte de amurg. Nu ştiu dacă mai are sens să adaug, dar după ce ajungem noi la tabără, norii şi furtuna lor dispar ca prin farmec, singurul rămas agăţat de creste fiind albastrul unui cer zâmbitor şi senin. Luăm o cină binemeritată, după care cunoaştem în toată intimitatea lor sacii de dormit; nu e încă întuneric afară când eu deja alunec binişor în lumea viselor.

După o noapte caldă în sacul de puf şi aproape douăsprezece ore de somn, la 8:30 facem şi noi ochi. Târziu se pare, restul lumii fiind trează de ceva vreme; ne tot zoresc oamenii să fim gata de plecare la 10, dar tot ultimii rămânem, moşmondind la rucsacuri. Continuăm pe punct roşu, ocolim Lacul Mândra (2148 m), apoi coborâm lângă Lacul Lung şi Lacul Roşiile (1980 m); aici dăm de primul izvor din care alimentăm pentru restul turei şi continuăm drumul. Acesta urcă uşor spre stânga, face câteva serpentine printre stânci şi jnepeni, apoi îşi menţine coborârea până pe un nou prag ce adăposteşte Lacul Zănoaga Stânei. Deşi până în momentul respectiv îi tot avem pe ai noştri în faţă, de acolo parcă au intrat în pământ. La fel şi marcajul, omniprezent de la începutul drumeţiei. Cum nici cei campaţi pe malul lacului nu ne pot da indicaţii prea exacte (şi ei admit că se cam pierde marcajul acolo), ne învârtim în jurul cozii cam o jumătate de oră, atât de preţioasă cum avem să vedem mai târziu, apoi am o luăm pe firul apei Pârâului Roşiile.

Perspectiva, mai ales în lipsa unui marcaj, nu este deloc veselă, iar mai jos în vale pare complicat de coborât, chiar dacă lucrurile stau încă bine. Datorită hărţii, ştim că traseul trebuie să fie undeva în stânga, dar cum nu reuşim să dăm de el am hotărâm să coborâm aşa până la o ocazie mai clară. Aceasta se iveşte după o vreme, când albia devine tot mai abruptă, dar jepii din stânga par a se rări. Traversăm pârâul, urcăm dâmbul şi de acolo, la câteva zeci de metri mai jos, vedem şi cărarea, deja bine bătută şi marcată. Când reintrăm în traseu, de jos urcă doi salvamontişti (alţi patru au să-i urmeze, ducând două tărgi) care ne întreabă dacă ştim ceva de o accidentată (oare ce s-o fi întâmplat?), apoi ne zic să ţinem cărarea, mai ales că ne-au văzut coborând de prin boscheţi. Când auzim că mai sunt vreo două ore până la Cabana Groapa Seacă (locul de întâlnire cu restul lumii şi cu rechinul), îmi vine să plâng; deja bănuiala că nu vom prinde trenul devine certitudine.

După poiana în care era cândva Stâna Roşiile, coborârea a e tot mai abruptă, printre jepi şi bolovani, în serpentine strânse. În mod normal, mi-ar plăcea la nebunie, mai ales că peisajul este mirific în orice parte ai fi privit. Dar aşa, concurând parcă la maraton, o bună parte din plăcerea traseului e ucisă. Sunt deja orele 13 când intrăm în pădure, la Refugiul Agăţat (1750 m); aici cursul de apă pe care am coborât se uneşte cu Pârâul Jieţ, valea acestuia urmând s-o ţinem până în şosea. Traseul, tot punct roşu, continuă prin codru, arareori urcă uşor, pentru ca apoi să coboare când mai abrupt, când mai molcom.

După două podeţe şi multe serpentine prin pădurea de conifere, transformate mai târziu în foioase, ieşim în drumul forestier. La început acesta aduce mai mult a drum de tractor, rar umblat, cu iarba crescută pe urmele roţilor mari; apoi pietrele iau locul ierbii, forestierul fiind bine practicabil. Acest fapt este întărit de numărul tot mai mare de maşini pe care le întâlnim în timp ce parcurgem distanţa până la şosea. Şi tot e distanţa aceea, parcă nu se mai termină; iar timpul curge tot mai repede, fiindu-ne deja clar că rechinul nu ne va aştepta. Ajungem într-un final apoteotic la drumul principal, pe la 14:20, cu Paul şchiopătând de un genunchi în urma unei căzături în pădure; evident, acolo nu mai e nimeni, iar şoferii nu par prea dornici să ia doi autostopişti.

Noroc însă cu un taximetrist care, în ciuda unei roţi cam dezumflate, face tot posibilul să ne ducă la gară în timp util; nu ştiu exact câte rugăciuni spune Paul în timp ce hunedoreanul conducea îndrăcit, dar eu mă întreb dacă acea cursă întrece trăsnetele de cu o zi în urmă. La gară ajungem cu 5 minute înainte de a pleca trenul (care, evident, acum nu are întârziere), timp însă insuficient pentru a plăti ocazia, a ne lua rucsacurile, a traversa pasarela şi a ne urca în tren. Aşa că îl rugăm pe om să ne lase în autogară.

Aici am aflăm că autocar spre Bucureşti avem la ora 12 noaptea. Dacă am fi copii cuminţi, l-am aştepta pe acela. Dar noi nu, hai să vedem ce avem din Târgu Jiu. Aflăm noi astfel de pe Internet că ar fi o maşină care urmează să plece de acolo la ora 18, inclusiv duminica. Iar până în Târgu Jiu aveam un microbuz la 16, maşină care a vine punctual. Deci după o scurtă masă şi o convorbire telefonică cu cei din tren (astfel aflăm de la Andrei că rechinul le-a dat ţeapă şi au venit şi ei tot cu ocazii), ne regăsim într-un microbuz aproape gol ce străbate pitoreasca vale a Jiului. În Târgu Jiu ajungem, ce-i drept, în timp util pentru maşina spre Bucureşti. Însă surpriză (sau nu…) – aceasta nu există decât, poate, virtual; nu e nici în altă zi a săptămânii şi nici nu pare a fi existat vreodată. Evident, la agenţia respectivă de transport telefonul sună în gol, iar altă maşină, mai târziu, nu avem.

Singura variantă rămâne trenul, pe care l-am fi putut lua din Petroşani (dar, cum la aceeaşi oră, e şi autocar, am fi optat pentru acesta) şi care pleacă la 1:35 noaptea. Că aveam atâta de stat nu se prezintă la fel de grav ca faptul că nu mai sunt locuri; iar bilete în picioare ne puteam lua după ora 21, dacă mai există şi din acelea. Aşa ne şi procurăm până la urmă, dar după scurt timp auzim discuţiile unor oameni care n-au mai putut cumpăra nici aşa, ceea ce nu îi împiedică să se urce în tren. Ca să fiu sinceră, nici pe mine nu m-ar împiedica.

Dar până atunci decidem să profităm de escala nedorit prelungită în Târgu Jiu şi să vedem atracţia principală a oraşului: parcul. Lăsăm bagajele în gară şi pornim spre centru, până unde am facem cam un sfert de oră. Operele lui Constantin Brâncuşi, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, împreună cu Coloana infinitului văzută din microbuz la venire, fac ca şederea în oraşul de pe Jiu să nu fie o irosire de timp. Mai mult chiar, mă bucur că reuşesc să văd aceste capodopere şi să le pun, într-un cotlon al amintirilor, alături de Măiastra şi Pasăre în spaţiu admirate în Muzeul Guggenheim din Veneţia. După ce ne plimbăm pe aleile parcului, ne oprim la o terasă cochetă, ne răsfăţăm cu bere (Paul), limonadă şi îngheţată. Pe la ora 22 am plecăm înapoi la gară, ne recuperăm bagajele şi moţăim în aşteptarea trenului.

Tren care este arhiplin; nicio surpriză, ţinând cont că face legătura între Arad şi Mangalia. Primele cinci vagoane sunt oricum ocupate de o tabără şcolară, aşa că tot restul lumii care a ocupat banchetele iese pe coridoare. Noi ne îndesăm bagajele în locul amenajat (vorba vine) la capătul vagonului, iar eu reuşesc să mă cocoţ peste cele două rucsacuri şi să adorm cât de cât. Paul săracul îmi cedează mie acest privilegiu, în timp ce el moţăie în picioare şi-i fuge genunchiul beteag. La un moment dat se aşează şi el, dar trenul se aglomerează tot mai mult, aşa că trebuie să se ridice înainte de a fi strivit. De la o vreme nici eu nu mai pot dormi, atât de rău s-a înghesuit situaţia încât simt că nu mai am aer; şi eu n-am nicio tendinţă claustrofobă. Cu ocazia asta am văd că nu doar controlorii iau şpagă, ci şi supra-controlul. Acum, sinceră să fiu, cred că dacă ar încerca să dea amenzi ar zbura din tren, în mers, la ce lume colorată e prezentă pe culoar. De ce n-or suplimenta numărul de vagoane, sau chiar numărul de trenuri, pe astfel de rute unde cerea este mare?! Pentru că pot, d-aia!…

Astfel, târâş-grăpiş, cu (numai?!) o oră întârziere, ajungem în Bucureşti, rupţi de oboseală, cu ochii cârpiţi de somn, cu oasele înţepenite de poziţiile acrobatice adoptate în tren, cu o acută febră musculară (era de aşteptat) şi puţind a mirosurile însoţitorilor noştri. În plus, eu am şi o arzătoare dorinţă de a ajunge la serviciu. Trăiască CFR-ul, halal să-i fie… Ca să nu mai zic că am blestemat în continuu jumătatea aia nenorocită de oră în care am orbecăit după marcaj.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s