Clisson (Franţa)

Motivul pentru care eu şi Paul plecăm joi, dis de dimineaţă, spre Franţa este, fără tăgadă, festivalul de metal Hellfest. Cursa Blue Air ne lasă, cu mai bine de o oră întârziere, în aeroportul Paris-Beauvais, de aici luăm primul autocar spre Paris (Port Maillot), ne învârtim o vreme cu metroul parizian, din gara Montparnasse ne suim în trenul de Nantes şi, după două ore şi ceva, luăm ultimul tren, cel în direcţia Clisson. De la gara din Clisson până la locul festivalului traversăm cam jumătate din oraş, ocazie cu care, deşi obosiţi crunt, reuşim să ne conturăm o primă impresie: o mică bijuterie franţuzească, întinsă pe malurile Sevrei Nanteze şi terasată pe colinele blânde care odinioară i-au servit ca mijloc de apărare. Cum după ce am reuşim să ne instalăm cortul se face târziu, lăsăm pentru ziua de vineri vizita în orăşelul medieval.

Rădăcinile Clissonului sunt îngropate în Galia, bazele fiind puse de pictavi, şi, apoi, în provincia romană Aquitania Secunda. În Evul Mediu, valea ocupată de Clisson devine definitiv bretonă prin Tratatul de la Anger, făcând astfel parte din teritoriul administrat de Bretania. Aşezarea se structurează în secolul XII în jurul castelului a cărui construcţie a fost deja începută de Guillaume de Clisson şi ale cărui ruine domină şi astăzi cursul Sevrei. După ce face parte din scena Războiului de succesiune în Bretania şi a Războiului de o sută de ani, Clisson devine în secolul XV, prin poziţia sa de frontieră ce a dus la scutirea de diverse taxe, o importantă regiune comercială. Un atu suplimentar îl constituie forţa hidraulică a râurilor Sevra şi Moine.

Secolul XVIII în schimb este o mică apocalipsă pentru înfloritoarea aşezare riverană. „Marea Iarnă” din 1709 distruge complet recoltele de vie şi grâu, iar un an mai târziu Sevra inundă cartierele mai joase. În a doua jumătate a secolului, Sevra îşi depăşeşte albia cu aproape 8 metri, inundaţiilor violente urmându-le epidemii severe de vărsat de vânt şi dizenterie. Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi suficiente, Revoluţia Franceză devastează Valea Clissonului, acţiunile sondându-se cu numeroase masacre şi incendieri; deznodământul înseamnă un oraş complet distrus, care rămâne părăsit pentru încă doi ani, locuitorii lui fiind ori morţi, ori refugiaţi în alte părţi.

Secolul XIX aduce cu sine reconstruirea Clissonului, pornită de doi fraţi nantezi, Pierre şi François Cacault, şi puternic influenţată de cultura şi arhitectura italiană, în special toscană. Acestor doi fraţi, care se declară vrăjiţi de Valea Sevrei, li se datorează aspectul actual al oraşului. În secolul XX, inundaţiile se întorc, dar efectul lor nu mai este la fel de devastator. Vizita noastră găseşte o aşezare extrem de cochetă, curată, fermecătoare. Luxul nu este una din trăsăturile ei şi probabil nici nu s-ar integra în cadrul general. În schimb totul este atât armonios alăturat şi îmbinat, de la podurile arcuite şi împodobite cu flori la casele riverane, cu temelii terasate şi ziduri parţial din piatră, de la gara micuţă cu informaţii turistice la primitoarele cartiere rezidenţiale, de la pieţele largi la plantaţiile mărginaşe de viţă de vie, de la cafenelele boeme la locurile istorice.

Nu zăbovim prea mult în centru, fiind destul de presaţi de timp. Dar apucăm să vizităm Église Notre-Dame, o biserică impunătoare, în stil romanic – solidă, îmbinând arce şi linii frânte, cu vitralii colorate şi o frumoasă pictură a altarului, în rest frescele lipsind aproape în totalitate. De aici trecem prin centrul animat de turişti şi localnici, totul viu şi colorat, chiar şi impunătoarele Les Halles – un spaţiu destinat, încă din secolul XII, pieţei publice, schimbului, comerţului. Halele îşi păstrează şi astăzi menirea, în fiecare zi de marţi şi vineri desfăşurându-se aici un fel de bazar. De la pardoseala lustruită şi proaspăt spălată la bolţile arcuite susţinute de stâlpi din lemn, întregul spaţiu respiră aerul animat al pieţei, al ţăranilor-comercianţi şi al meşteşugarilor, transpunându-te parcă în alt secol.

Ruinele castelului le lăsăm pe final, ştiind că ne vor lua cel mai mult timp. Un gest frumos mi se pare decizia municipalităţii de a oferi intrarea liberă pe durata festivalului, un alt mod de a promova obiectivele istorice ale oraşului. Începem deci un tur al fostei reşedinţe despre care trebuie să recunosc că se ţine încă bine, deşi datează din secolul XI. Probabil că şi munca de restaurare, ce închide anumite sectoare ale incintei, are efectele ei. Trecem astfel pe poduri peste şanţuri de apărare, pe sub arcade, pe lângă pereţi în ale căror mici ferestre şi-au făcut cuib multe familii de porumbei, urcăm trepte pentru a ne adânci privirea în donjoane sau catacombe, ne căţărăm pe ziduri pentru a admira oraşul şi râul printre creneluri şi încercăm să descoperim fiecare cotlon. Ajungem şi într-o mică încăpere în care, sub o cămaşă de zale, se află un ecran cu imagini din trecutul castelului, cu hărţi, documente istorice, decrete, totul însoţit de o voce care deapănă domol povestea locurilor.

Părăsim centrul şi ne îndreptăm spre zona festivalului, bucuroşi că avem să vedem noi concerte, dar oarecum cu părere de rău că nu am apucat să descoperit tot ce are să ne ofere micul şi elegantul oraş din larga Vale a Loarei.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s