Hellfest Ziua 3 (Clisson, Franţa)

Se pare că fiecărei zile de festival îi e dat să înceapă, pentru mine, cu câte o mică răutate pe scena Rock Hard, scenă care va fi avut, de la început până la sfârşit, aşa cum am mai spus, publicul cu cea mai intensă reacţie. Duminică este vorba despre greii de la Kataklysm, care cuceresc audienţa prin muzică şi comunicare, pentru prima folosind limba lui Shakespeare, iar pentru a doua pe cea a lui Voltaire. Death-ul solid, cu riff-uri elaborate şi uneori melodioase, secţia ritmică de invidiat şi foarte buna prezenţă scenică a vocalului demonstrează că trupa canadiană rupe live; piese precum Crippled and Broken arată acest lucru din plin.

Pe când mă îndrept spre una dintre scenele mari, constat un mic amănunt ingenios: se pun deja în vânzare biletele pentru anul viitor, iar cei care le achiziţionează acum beneficiază de o anumită reducere. Eu personal n-aş cumpăra bilet fără să cunosc distribuţia, dar, ţinând cont de linia ascendentă pe care a urmat-o festivalul, nu aş risca prea mult dacă aş face-o.

Nu pot spune că Dragonforce mă impresionează, de altfel nici nu mă aşteptam la aşa ceva. Cred că mai mult curiozitatea mă împinge spre scena sa şi poate şi dorinţa de a lua o mică pauză prin ceva mai „lite”. Power-metalul britanicilor este simpatic, dar fără personalitate şi acumulează toate clişeele genului, de la chitară la clape. E drept, structurile sunt destul de complexe, dar le-am mai auzit de zeci de ori, iar live situaţia nu pare cu nimic diferită. Singura piesă pe care o remarc este Heroes of Our Times, în schimb atenţia mi-o atrag figurile de rock-stars ale trupeţilor, de la linsul corzilor chitarei la vestimentaţia ţipătoare a clăparului.

Despre Pestilence nu pot spune foarte multe pentru că nici nu am mai ascultat cu atenţie până la festivalul de faţă, nici live nu am mai văzut-o şi nici genul abordat nu e febleţea mea. Cu toate acestea, este o plăcere să-i observ pe olandezi la treabă, căci şi-o fac cu pasiune şi conştiinciozitate. Duri şi tehnici, foarte buni în prestaţia live, zguduie scena cu death-metalul lor cu influenţe thrash şi foarte subtile accente progresive. Numele unor piese ca The Process of Suffocation, Horror Detox, The Secrecies of Horror sau Hate Suicide vorbesc de la sine. Un mare atu al trupei îl constituie experimentatul basist Tony Choy (Atheist, Cynic), care este jumătate din suflul acesteia.

Mă declar uşor dezamăgită de concertul Queensrÿche, pentru că vocea lui Geoff Tate este deficitară (şi, recunosc, am pretenţii după splendidul concert de acum un an din Bucureşti), nici la capitolul dialog acesta nu străluceşte, iar publicul e relativ puţin. În rest, talentaţii muzicieni se prezintă excelent, iar clapele şi chitarele se aud genial. Mă bucur să reaud Walk in the Shadows, Silver, A Dead Man’s Words (cu un invitat la voce, din păcate nu îmi pot da seama despre cine este vorba), Best I Can şi One More Time. Mici „picanterii” sunt clarinetul şi saxofonul, dar concertul în ansamblul lui mi se pare lipsit de acea scânteie de care americanii din Queensrÿche sunt capabili.

Cu mare nerăbdare am aşteptat de la început Cathedral, una dintre trupele care mi-au marcat adolescenţa. Incredibil concert, sincer nu mă aşteptam ca Lee Dorrian şi ai săi să dea atât de bine pe scenă. Momentele de vârf le reprezintă North Berwick Witch Trials şi Hopkins (Witchfinder General), dar mă bucurat enorm şi de Vampire Sun sau Cosmic Funeral. Stoner/doom-ul trupei nu sună deloc depresiv, şi totuşi apasă în permanenţă pe fanii înghesuiţi în faţa scenei. Concertul este extrem de închegat şi heavy, presărat cu elemente cu parfum hippie şi psihedelic; în plus, britanicii trec lejer de la pasaje de bas cu trei note pe minut la altele alerte, tot ansamblul putând fi catalogat oricum, numai monoton nu.

Europe este o gură de hard-rock proaspăt între atâtea durităţi, din păcate însă sunetul e mult prea tare şi, uneori, gâjâit. Se pare că şi unii sunetişti francezi au impresia că foarte tare echivalează cu foarte bine. Concertul l-aş cataloga drept unul simpatic şi antrenant, fără a mă da în vânt după trupă în general. Joey Tempest şi ai lui se achitat de datorie cum nu se poate mai bine, fiind într-o continuă mişcare pe întreaga scenă şi debordând de bună-dispoziţie; din playlist fac parte, mai noi sau mai vechi, Start from the Dark, Scream of Anger, Cherokee şi Always the Pretender. Imnul The Final Countdown nu putea lipsi şi cu această ocazie constat cu surprindere şi, de ce nu, cu bucurie cum oameni îmbrăcaţi în tricouri cu cele mai crunte trupe, tatuaţi cu pentagrame sau având cele mai dubioase pierce-uri ţopăie laolaltă, dansează şi cântă – ca un pogo mai puţin agresiv, dar generalizat în tot perimetrul din faţa scenei principale.

Pe Suicidal Tendencies aş cataloga-o ca forţă în forma ei pură: thrash, crossover, hardcore, funk şi influenţe din alte genuri împletite într-un melanj devastator, căruia i se adaugă textele sociale şi politice şi temperamentul afro-latin. Basul este solid de tot, tobarului îi reuşesc toate scamatoriile cu beţele, iar vocalul hiper-energic dinamitează publicul cu You Can’t Bring Me Down, War Inside My Head, Subliminal, Send Me Your Money şi Possessed to Skate. Şi cum toate acestea parcă nu erau de ajuns, finalul este marcat de o nebunie totală: spectatorii sunt chemaţi să se alăture muzicienilor, aşa că zeci de oameni nu stau pe gânduri şi invadează scena, făcând acolo mosh şi chiar crowd surfing, spre disperarea şi trauma forţelor de ordine.

Dream Theater se situează în topul clasamentului meu referitor la ceea ce vroiam să văd la Hellfest, iar concertul său este exact ce mă aşteptam: virtuozităţi instrumentale, o muzică genială, condusă drept la suflet pe corzile chitarei unui John Petrucci aflat într-o formă excepţională. James LaBrie nu e deloc mai prejos şi se creează astfel toate premisele unui show de neuitat, cu singurul inconvenient timpul prea scurt. In the Presence of Enemies (part 1), Beyond This Life, A Rite of Passage şi Voices demonstrează, dacă mai era nevoie, că Dream Theater este o forţă a metalului progresiv (în particular) şi a muzicii ca artă (în general).

Dacă Amon Amarth ar dori să filmeze un DVD, concertul de pe scena Rock Hard ar fi cea mai bună ocazie. Spaţiul cortului devine rapid neîncăpător pentru cei mai bine de două mii de oameni strânşi să-i vadă pe nordici în acţiune, iar rezultatul este un show incendiar, cu dans, ţopăială şi fani nebuni cocoţaţi pe schelele de susţinere şi cu greu daţi jos de bodyguarzi. Prin fumul dens de pe scenă, suedezii sunt la înălţime şi încearcă să sature foamea de metal viking şi de mitologie nordică a celor prezenţi cu The Pursuit of Vikings, Guardians of Asgaard, Varyags of Miklagaard, Runes to My Memory şi Death in Fire. Ceea ce îmi atrage cel mai mult atenţia este chitara care adesea îl acompaniază pe solistul Johan Hegg ca o plângătoare voce feminină. Foarte bun concert şi mă întreb dacă nu merita oare una dintre scenele principale.

Altă trupă pe care îmi doresc foarte mult s-o văd cu această ocazie este Manowar. Mă surprinde faptul că, deşi numeros, publicul nu mai atinge apogeul, cum s-a întâmplat aseară la Machine Head. Din contră, încă de la intro-ul cu alarmă de raid aerian, lângă pupitrul de sunet aerul este respirabil şi, pe parcurs, densitatea spectatorilor devine şi mai rarefiată. Nici entuziasmul acestora nu-i maxim, nici concertul nu este cel mai bun posibil, cred că se creează de fapt un cerc vicios. Acum să nu fiu înţeleasă greşit, Manowar face un show foarte bun, dar nu revine „in style”, cum afirmă la un moment dat Joey DeMaio. Ca fapt divers, în spatele tobelor nu se află Scott Columbus, ci Donnie Hamzik (tobarul de pe primul album), care se pare că însoţeşte trupa în turneu. Setlist-ul este cuprinzător şi ar trebui să acopere toate preferinţele, dar cu totul durează numai două ore: Manowar, Blood of My Enemies, Hand of Doom, Brothers of Metal, Call To Arms, Heart of Steel, Sleipnir, Loki, God of Fire, Kings of Metal, The Gods Made Heavy Metal, Fast Taker, Warriors of the World United, Kill with Power, Hail and Kill şi The Crown and the Ring. Aici putem adăuga solo-ul de bas, frumoase solo-uri de chitară, o voce foarte bună, un dialog permanent (dar nu mereu inspirat) cu publicul al lui DeMaio şi Eric Adams şi momente surpriză.

Unul dintre acestea este decernarea binemeritatului trofeu „Balls of Steel” lui Ben Barbeau, tânărul organizator al Hellfest-ului (cu ocazia aceasta am aflat cât este de tânăr acest întreprinzător personaj). Alt moment îl reprezintă invitarea unui fan din public care să-şi dovedească virtuozităţile chitaristice; mai întâi este dezbrăcat de tricoul cu nu ştiu ce trupă şi trecut în uniforma Manowar, apoi improvizează un solo, cântă cu trupa o piesă (cu volumul dat la minim, evident) şi, pentru că se descurcă onorabil, chitara personalizată cu autografe îi revine lui. Pe tot parcursul concertului, o mare de steaguri flutură deasupra publicului, iar finalul festivalului este marcat de focuri de artificii. Rezumând, show-ul s-a desfăşurat după litera manualului, peste mediu, nici dezamăgitor, dar nici excepţional.

Ca o scurtă încheiere, îmi voi exprima curiozitatea faţă de lineup-ul de anul viitor, căci Hellfest a devenit un jucător important în ansamblul concertistic european. Atmosfera extraordinară de aici (în camping şi în preajma scenelor), diversitatea stilistică a trupelor bune pe care le-am văzut, biletul accesibil, respectarea programului, obţinerea unui sunet în cea mai mare parte bun şi foarte bun şi, nu în ultimul rând, situarea într-un oraş elegant şi primitor – ei bine, toate acestea şi altele pentru care cuvintele nu sunt suficiente mă vor face să consider serios o nouă vizită în vestul Franţei, cândva în vara lui 2010.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s