Hellfest Ziua 1 (Clisson, Franţa)

Decidem să începem nebunia de trei zile cu o vizită la Rock Hard Tent, unde Melechesh încearcă să dezvăluie unui public entuziast misterele sumeriene. Ca notă generală, cortul de faţă, deşi scenă secundară, va avea cel mai dement şi mai sufletist public, poate şi pentru că, fiind un spaţiu semiînchis, cei prezenţi se comasează destul de mult. Cert este că indiferent dacă vor fi două sute de oameni sau o mie, orice trupă şi i-ar dori ca public. Black-ul melodic al israelienilor nu este extrem de original sau elaborat, dar cele câteva pasaje cu influenţe din muzica orientală îi scot din monoton şi îi fac o prezenţă plăcută. Rebirth of Nemesis şi alte câteva piese, toate având parte de un sunet foarte bun, stârnesc uralele şi aplauzele spectatorilor, semn că trupa are suficienţi fani.

Girlschool, sau cum o numesc alţii varianta feminină a Motörhead, ţine de NWOBHM – hard & heavy cu ceva glam; o voce răguşită (care îmi place) şi una ascuţită (care nu-mi place absolut deloc), o chitară bună şi piese antrenante, precum C’mon Let’s Go sau Hit and Run. Nu pot spune că este una din trupele care să mă impresioneze, deşi entuziasmul de pe scenă şi din public e molipsitor. Cu excepţia I Spy, nu gust prea mult show-ul britanicelor.

Prima dezamăgire a venit cu una din trupele pe care îmi doream cel mai mult să le văd: Pentagram. Două zvonuri aud până acum care să motiveze nesemnarea condicii de prezenţă: primul că Bobby Liebling ar fi luat o supradoză şi era la spital, al doilea că şi-ar fi uitat dinţii de rezervă şi nu a apucat să i-i aducă cineva în timp util; nu ştiu care e mai penibil sau mai adevărat (poate că şi-a uitat proteza pentru că a luat o supradoză, cine ştie?), dar cert e că îmi lipseşte această întâlnire.

Între Samael şi Voivod aleg prima variantă; dacă aflam mai devreme că Voivod este în ultimul turneu, îmi îndreptam atenţia asupra sa. Nu îmi pare complet rău, pentru că Samael sună cum mă aşteptam: profi de la un cap la altul, cu un Xytras de o energie uimitoare şi cu un Vorph electrizant. În (prea) scurtul timp alocat, încearcă să alterneze piesele noi cu cele vechi, iar publicul percutează mai ales la Solar Soul, Into the Pentagram şi My Saviour.

W.A.S.P. nu este degeaba o legendă, iar vineri seara face un super-show, dovedind încă o data că este formată din muzicieni solizi, care au în spate o echipă bine organizată. Iar publicul de toate vârstele îi răsplăteşte pe măsură pe Blackie Lawless & Co., cântând alături de ei la Inside the Electric Circus, L.O.V.E. Machine, Chainsaw Charlie, The Idol şi I Wanna Be Somebody. Se pare că americanilor nu le este suficient timpul şi intră bine peste cel în care trebuie să înceapă Down, stârnind nemulţumirea fanilor şi artiştilor.

Down are cel mai tare public al serii, cel puţin dintre trupele pe care am reuşit eu să le văd. Phil Anselmo a dinamitat efectiv Mainstage 1, de la scenă până la cortul de sunet şi ceva după. Un metal greu de clasificat, înglobând elemente de la blues la hardcore şi de la doom la punk, este de asemenea un metal mai greu de digerat. Mie personal îmi place, dar nu devin fan; în schimb este greu să nu fii contaminat de energia de pe scenă şi din public. Losing All şi, mai ales, New Orleans Is a Dying Whore sunt momente în care dialogul este maxim, iar finalul e marcat de scurte fraze marca Led Zeppelin – „woman, you need love” şi „and she’s buying her stairway to heaven”.

Surprinzător de mult îmi place Anthrax, deşi niciodată nu am fost admiratorul acestor thrash-eri americani. Dar cântă cu atâta plăcere, cu atâta bună-dispoziţie şi fac un concert atât de dinamic, încât prestaţia lor live mă cucereşte pe loc. În plus, chitara excelentă îşi spune cuvântul în special pe Madhouse (la care chitariştii amatori din public sunt provocaţi să încerce să facă acel solo), iar Indians, Antisocial şi I Am The Law regăsesc o audienţă doritoare de ceva moshpit şi acţiune.

De departe cea mai bună prestaţie a serii (şi printre cele mai bune ale festivalului) este cea a Heaven and Hell (sau Black Sabbath, ce s-o mai întoarcem atâta, chiar dacă numele acesta e „adjudecat”). Concertul e într-adevăr deosebit, iar vocea lui Ronnie James Dio este absolut fantastică, simt efectiv cum se ridică părul pe mine. Cu numai două piese care poartă actuala titulatură, Bible Black şi Fear, britanicii asaltează piese Black Sabbath care amintesc celor prezenţi că trupa nu a murit, şi-a schimbat numai frontispiciul: Mob Rules, Children of the Sea, I, Time Machine, Falling Off the Edge of the World, Die Young şi Heaven and Hell. Cu siguranţă o oră trece pe neaşteptate, cu siguranţă o oră este prea puţin. Şi mă lasă cu dorinţa de a vedea Heaven and Hell într-un concert full-length şi, în plus, un concert Dio.

O figură interesantă şi deosebită în peisajul metalic de vineri o reprezintă Saint Vitus; ca fapt divers, vocalul Scott „Wino” Weinrich e cât pe ce să nu apară, caz în care în locul lui şi-ar fi împărţit piesele Phil Anselmo şi Ben „Goblin” Ward (Orange Goblin). Uşor exotici prin înfăţişarea (şi vârsta) lor, americanii amestecă pasaje de doom, heavy şi psihedelic într-un metal ciudat şi apăsător, care mă prinde, în ciuda lipsei prea mari de diversitate. Cum până acum nu am ascultat această trupă altfel decât întâmplător, o primă impresie formată e că nu degeaba are treizeci de ani în spate.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s