Rockin’ Transilvania Ziua 2 (Stadionul Municipal, Sibiu)

Ziua de duminică este dedicată în totalitate trupelor străine şi sper ca imaginea stadionului să nu fie la fel de dezolantă ca sâmbătă. De data aceasta, am plăcuta surpriză ca totul să înceapă conform planului, la 14:30. Parcă-parcă e ceva mai multă lume, în deosebi pe lângă dozatoarele de bere (ieftină şi teribil de slabă) şi standul cu merchandise.

După-amiaza este deschisă de Contradiction care cântă, conform descrierii date de vocalul Oliver „Koffer” Lux, thrash metal nemţesc. Nu ştiu cât de nemţesc este, căci trecem de la Slayer la Metallica şi înapoi prin Testament. Nu sună rău, doar că nu e ceea ce aş alege să ascult decât în lipsă de altceva; nimic original, nimic impresionant, destul de corect, agresiv şi probabil pe placul amatorilor. Reţinut Voice of Hatred, Nation of Fear, All We Hate şi Pretender ca piese care ies cu ceva în faţă, dar altfel nu pot spune că mă simt mai bogată după experienţa Contradiction.

Destruction este un trio cu foarte multă experienţă în spate şi asta se vede din plin pe scenă. Deşi îşi exprimă dezamăgirea faţă de numărul redus al spectatorilor, Marcel „Schmier” Schirmer promite că acest lucru nu-i va împiedica să desfăşoare un show ca la carte. Aşa şi este, de la Bestial Invasion la Mad Butcher, cu tot ce are trupa mai dinamic şi mai brutal. Aşa se face că de două ori se iscă şi un moshpit; ce-i drept, este nevoie de rugăminţile insistente ale lui Schmier pentru a ridica în picioare câţiva rockeri toropiţi. Din playlist nu au lipsesc Tormentor, The Butcher Strikes Back, Total Disaster, Thrash ’til Death, Curse the Gods şi Nailed to the Cross, astfel încât acel aproximativ un ceas alocat să le amintească fanilor că Destruction este în formă excelentă. În ceea ce mă priveşte, trupa nu mi-a plăcut în mod deosebit niciodată şi nu va începe acum; dar admir omogenitatea care-i leagă pe cei trei şi devotamentul cu care zguduie scena.

Bonfire este o trupă care cânta când mulţi din cei prezenţi pe gazon nu se născuseră încă, asta fără a pune la socoteală anii de început când trupa purta numele Cacumen. Oscilând între hard rock şi heavy metal, nemţii bine-dispun mica ceată din faţa scenei prin muzica bine conturată, simplă, veselă şi cântată din suflet. Hot to Rock, Don’t Touch the Light, Proud of my Country, You Make Me Feel şi Bells of Freedom îi entuziasmează pe iubitorii de hard rock în stilul anilor ’80, fie că este vorba de ritmuri sacadate şi dinamice, fie de o baladă (despre care vocalul Claus Lessmann spune că îi e puţin teamă să o cânte în mijlocul amatorilor de „greutăţi” din public). Un moment haios şi frumos în acelaşi timp e prezenţa pe scenă pentru o piesă a unui membru nou şi neplanificat: dintre cei câţiva copii aflaţi într-un grup familist german, toţi picii rockeri declaraţi cu mini-chitare şi accesorii, organizatorii îl cheamă pe unul din ei pe scenă, la o demonstraţie de virtuozitate. La final, puştiul nu spune prea multe cuvinte, dar îl subliniază pe cel mai important: rock! Există deci viitor.

Jon Oliva a afirmat la un moment dat că Jon Oliva’s Pain este cel  mai apropiat lucru de o continuare Savatage. Şi dacă albumele scoase de artist cu proiectul său merg în această direcţie, concertul de duminică seara nu face decât să-i reconfirme poziţia. Reprezentaţia este pentru mulţi cea mai reuşită din acest festival şi îmi este greu să-i contrazic. Ducând responsabilitatea vocii şi a pianului, marele om (la propriu şi figurat) demonstrează că din acea trupă pe care pune mâna nu are cum să nu iasă ceva deosebit (a se vedea în primul rând Savatage, dar şi Circle II Circle şi Trans-Siberian Orchestra), mai ales când este înconjurat de instrumentişti talentaţi. Între dramatismul unor piese precum Believe, Tonight He Grins Again, Gutter Ballet, Sirens, Jesus Saves, City Beneath the Surface sau Chance, Jon ştie cum să comunice cu publicul, prin cuvinte şi gestică, strecurând şi o glumiţă acidă despre drumurile deplorabile din România. Singura piesă compusă sub titulatura Jon Oliva’s Pain este Through the Eyes of a King, restul ţin toate de era Savatage, aşa cum de altfel se aştepta şi spera cea mai mare parte a celor prezenţi. Hounds îi e dedicată lui Criss Oliva şi concertul se încheie, nicio surpriză, cu Hall of the Mountain King. Tot setlist-ul este deosebit, însă preferata mea rămâne Edge of Thorns, al cărei refren îl cântă la unison întregul public. Din păcate, totul durează numai o oră, terminându-se parcă prematur. În pauza ce a urmat, dau fuga la standul cu CD-uri pentru a achiziţiona un Savatage, dar am aflu cu părere de rău că nu au nimic; în plus, nici albume Korpiklaani nu mai au, acestea vânzându-se complet în prima zi.

A doua trupă pe care îmi doream foarte mult s-o văd la acest festival este Stratovarius, şi în timpul intro-ului sper să nu-mi dezamăgească amintirile pe care le am din adolescenţă, când o ascultam destul de intens. Primul lucru care mă uimeşte este cât de tânăr mi se pare Timo Kotipelto, atât ca figură, cât şi ca mişcări. Când începe să cânte, nu mai am niciun dubiu: Stratovarius şi frontman-ul său îşi păstrează vivacitatea şi plăcerea de a fi pe scenă. Hunting High and Low dă startul unui concert în care dinamismul alternează cu sensibilitatea şi forţa cu grija pentru detaliu. Urmează Speed of Light, The Kiss of Judas, A Million Light Years Away, Phoenix şi Forever. Visions pune la încercare răbdarea unei părţi din spectatori, cam 500 la număr în seara aceasta, dar mie mi se pare cea mai reuşită piesă a concertului. Eagleheart readuce nota de catchy şi săltăreţ, Winter Skies şi Deep Unknown amintesc că anul 2009 a adus cu el un nou album, Polaris, şi nicio altă piesă nu poate fi un final mai potrivit decât Black Diamond. Acum de ce îmi place mie concertul Stratovarius, dincolo de nostalgia adolescenţei: deşi influenţele Helloween au fost şi sunt evidente, finlandezii sunt printre primii care au adăugat acestui tip de metal heavy/speed tendinţe simfonice şi au dat startul unui subgen abordat apoi de o mulţime de trupe (Rhapsody, Hammerfall, Sonata Arctica fiind numai câteva nume). Îmi placut teribil clapele metalice demente, solo-urile de chitară, duetul acesteia cu clapele şi solo-ul de bas; dincolo de acestea, savurez în fiecare clipă vocea, energia şi atitudinea lui Timo Kotipelto.

Ca o primă concluzie, bile albe: Korpiklaani, Jon Oliva’s Pain, Stratovarius, sunet foarte bun, lumini aşa cum trebuie să fie cele care însoţesc un concert metal, bere multă şi ieftină, sandvişuri, loc cât cuprinde, o relativă punctualitate. Ca o a doua concluzie: preţ piperat, public puţin (poate că de asta e berea multă, că nu are cine face coadă), lumini inutil solicitate pe timp de zi, bere triplată cu apă, lipsă de promovare şi de interes (cum este interviul cu Jon Oliva pentru care am sunat şi întrebat, mi s-a spus că voi fi chemată, apoi mă plimb din uşă-n uşă la indicaţiile celor (ne)avizaţi până când renunţ, preferând să urmăresc ce se întâmplă pe scenă). Dacă va mai exista o a treia ediţie, şi sper sincer să existe, poate că organizatorii vor gândi mai bine raportul trupe aduse – preţ şi stadionul nu va mai arăta atât de trist.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s