Rockin’ Transilvania Ziua 1 (Stadionul Municipal, Sibiu)

Se pare că prima ediţie a festivalului Rockin’ Transilvania desfăşurată anul trecut nu i-a dezamăgit pe organizatori, respectiv Casa de Cultură a Municipiului Sibiu, astfel încât în 2009 se pregătesc pentru tura a doua. Cu cinci trupe străine şi o serie de trupe româneşti angrenate în aşa-numita W:O:A Metal Battle Romania, festivalul se doreşte un eveniment reuşit, care să umple Stadionul Municipal. Nu ştiu exact dacă vremea destul de rece, preţul mult prea ridicat pentru ofertă (e drept, cinci trupe străine, dar din care niciuna nu e sau nu mai e pe val, nici măcar capetele de afiş) sau pur şi simplu dezinteresul general într-o perioadă ce abundă în concerte face ca sâmbătă la ora 13 să fie pe stadion mai mult membri din trupe şi din echipa organizatorică decât spectatori.

După mai bine de o oră de întârziere din diverse motive (vântul puternic cred că este unul dintre ele), Metal Battle Romania înseamnă câte un concert scurt, în jur de 4-5 piese, al trupelor Betrayer, Fortuneteller, L.O.S.T., R.U.S.T., Thunderstorm, X-Plod şi Spectral, miza fiind participarea la Wacken 2009. Nu ştiu cât ar conta participarea efectivă în mijlocul atâtor altor trupe anonime pentru publicul mondial, dar experienţa în sine, plus şansa de a vedea un mare festival, determină trupele româneşti să se prezinte cum ştiu ele mai bine. Juriul este alcătuit din oameni de presă, organizatori, vocalul de la Superbutt şi chitaristul de la Contradiction. Câştigători la puncte au ies puştii de la X-Plod; nu ştiu cât de pertinentă a fost decizia, pentru că vremea şi întârzierea din program mă fac să mă retrag la căldurică un timp, dar mi se pare ciudat că din clasamentul citit la final lipseşte Thunderstorm.

Despre Superbutt am auzit câte ceva până la această primă ascultare, aşa că sunt destul de curioasă în legătură cu modul în care cântă trupa maghiară. Cum vântul nărăvaş împiedică ridicarea de bannere în spatele scenei, cei patru au ca fundal albastrul cu nori şi aşa rămâne până la final. Destul de eterogen este genul abordat, de la pasaje dure gen nu-metal în care vocea mai mult recita răstit decât cânta, la piese în care Iron Maiden se detaşează ca principală influenţă, nelipsind însă şi o piesă în direcţia Skyclad. Ungurii nu mă lasă fără cuvinte, dar sunt o prezenţă plăcută, antrenantă (dacă ar avea pe cine antrena) şi diversă. Îmi plac deci şi mă determină ca, odată reajunsă acasă, să caut câte ceva din discografia lor. Fără a cataloga ceea ce cântă ca un stil anume, pot concluziona cu un citat preluat (şi de ei) de la Neil Young: „keep on rockin’ in a free world”.

Pe Korpiklaani i-am mai văzut şi ştiu la ce să mă aştept: folk metal în genul Finntroll, multă bună-dispoziţie (cred că vocalul zâmbeşte şi râde în continuu), muzică venită din suflet şi un mod anume de a transmite, chiar şi atunci când versurile nu sunt în engleză. Vioara electrică şi acordeonul se „asortează” cu craniul de cerb ce decorează microfonul şi în orice moment aştept ca din spatele tobelor să iasă un mic troll care să se alăture dansului de pe scenă. Şi prin public, aşa puţin cum e el (cam 300 de suflete), sunt câţiva rockeri cu chef de dănţuială şi ţopăială, aşa că nişte hore în formă incipientă tot se formează; nici nu e greu mai ales pe piese ca Vodka, Korpiklaani, Happy Little Boozer, Hunting Song sau Beer Beer. Ceea ce îmi place mie în mod special, în afară de atmosfera simpatică pe care trupa o creează pe scenă şi în public, sunt energia contagioasă a vocal-chitaristului Jonne Järvelä şi partiturile acordeonului lui Juho Kauppinen, ce reuşesc să transmită excelent spiritul cântecelor populare finlandeze. În plus, observ cu amuzament îndemnurile la dedări bahice, uşor de exprimat când vii din extrem de scumpa Finlandă într-o ţară în care nu trebuie să dai 6 euro pe o bere…

Deşi In Extremo ar trebuit să fie cea mai aclamată trupă de sâmbătă seara, ţinând cont de vechimea ei, constat că o parte din public părăseşte stadionul înainte de începerea concertului. Apoi îmi dau seama şi de ce; în ciuda utilizării unor instrumente „exotice”, precum cimpoaiele şi alte instrumente de suflat, care aduc diversitate şi o notă specială, muzica arătată de In Extremo este destul de monotonă. Plăcută, dar cu aproape nimic ieşită din comun. Faptul că încearcă şi reuşesc să transpună folclor german pe ritmuri metalice nu este suficient pentru a acoperi lipsa unor chitare solide. Îmi plac Himal Tempore, Nymphenzeit, In diesem Licht şi Rasend Herz. Nu-mi place în schimb En Esta Noche şi felul în care se deformează o limbă nestăpânită suficient cât să fie cântată. Este interesantă prezenţa scenică a trupei, prin mişcări şi vestimentaţie, atmosfera medievală şi modul în care se prezintă vocalul Michael Rhein (Das Letzte Einhorn), carismatic şi în forţă. Pe de altă parte, linia melodică vocală e destul de deficitară, cam în stilul Rammstein; nu pot spune că mă agasează, dar nici nu mă reped la standul cu „bunătăţi” să le achiziţionez albumele.

Părăsesc stadionul cu speranţa ca duminică să fie mai multă lume şi ca trupele să stârnească mai mult interes. De asemenea, sper ca sunetul să fie la fel de bun, pentru că dacă prima zi a festivalului a avut ceva minusuri, cu siguranţă calitatea sonorizării nu s-a numărat printre ele. Bun la Superbutt şi Korpiklaani şi foarte bun la In Extremo, sunetul n-a avut un volum exagerat, în schimb a compensat prin claritate.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s