Viena Ziua 2

Din nou, dimineaţa ne prinde pe străzi, după o noapte dormită dintr-o bucată şi după un mic dejun cu sandvişuri delicioase. Ne îndreptăm spre Schwarzenbergplatz pentru a ajunge chiar la ora deschiderii la Belvedere, reşedinţa principelui Eugen de Savoia. În ceea ce priveşte aspectul exterior, acesta e cel mai frumos dintre cele trei palate vizitate zilele acestea. Coloanele, statuile, sculpturile in basorelief, decoraţiile şi cocheta grădină fac din Oberer Belvedere, clădirea principală, o mostra de rafinament şi splendoare. Interiorul palatului nu păstrează însă menirea iniţială, fiind transformat în galerie de artă. Trecem pe rând, fără a-mi fi permise fotografiile, prin: Capodopere ale Evului Mediu, Capodopere ale barocului, Simbolism vienez, Impresionism atmosferic, Expresionism, Neoclasicism şi Romantism. Nume mai mult sau mai puţin celebre îşi lasă aici marca existenţei prin opere valoroase de o diversitate bogată: Franz Xaver Messerschmidt („The Character Heads” – o colecţie frumoasă şi ciudată de sculpturi, capete cu expresii ale feţelor din cele mai diverse), Franz Anton Maulbertsch, Jacques Louis David (unul dintre cele mai celebre portrete ale lui Napoleon Bonaparte), Monet, Degas, Edvard Munch, Egon Schiele, Oskar Kokoschka, Klimt (cu celebrul „Sărut”).

Unterer Belvedere, o clădire ceva mai mică la care ajungi traversând superbul parc în stil baroc francez, adăposteşte un muzeu dedicat lui Alfons Mucha – pictor şi artist decorator ceh, aparţinând curentului Art Nouveau, despre care nu am auzit până acum şi care ne lasă pe amândoi uimiţi prin frumuseţea operelor sale, fie că e vorba de afişe cu reclame, fie de grandioasa Epopee Slavă. În aceeaşi clădire se află şi Orangeria, închisă însă în vedere organizării unei expoziţii.

Revenim în Karlsplatz şi trecem pe lângă Musikvereins Gebäude – frumoasă clădire cărămizie în care Orchestra Filarmonică din Viena susţine celebrul concert din prima zi a fiecărui an. La metrou păţesc o fază haioasă şi debusolantă, când uşile se închid în spatele meu şi Paul rămâne pe peron. Din fericire ne înţelegem prin semne să cobor la prima şi să-l aştept, nu de alta dar numai eu am harta. Cred că am ce-a mai pierdută figură din lume când văd că trenul pleacă şi eu sunt singurică… Ne reîntâlnim repede, mai ales că metroul în Viena circulă cam la 3-4 minute, şi ne continuăm călătoria spre Schönbrunn. Deşi iniţial părea mult să vizităm două palate în aceeaşi zi, reuşim să ne aerisim cât de cât mintea şi să ne umflăm burţile cu nişte porcării, suficient cât să începem o altă vizită de neuitat.

În primul rând, Schönbrunn nu este un complex pe care să-l vezi într-o singură zi. De fapt, o zi întreagă ar lua numai imensul parc şi altă zi grădina zoologică. Celelalte clădiri poate-poate încap într-o a treia zi. Aşa că încercăm să ne grăbim şi să profităm din plin de biletul luat. Cea mai importantă clădire a reşedinţei de vară a familiei imperiale este palatul – un splendid exponat al barocului şi rococoului, decorat în aceste stiluri la cererea Mariei Tereza: o paradă opulentă de mobilă elegantă, stucaturi albe şi aurii, ferestre largi, candelabre superbe, oglinzi de cristal, tapiserii flamande, lambriuri din lemn decorat şi fresce splendide. Într-un tur de aproape o oră, trecem prin apartamentele imperiale – Die Prunkräume in der Nobeletage – şi avem ocazia să admirăm: Camera gărzii, Camera de biliard, Camera de alun, Cabinetul de studiu al Împăratului Franz Joseph, Dormitorul Împăratului, Cabinetul de studiu al Împărătesei Elisabeth, Garderoba Împărătesei, Dormitorul cuplului imperial, Salonul Împărătesei, Camera Mariei Antoaneta, Camera copiilor (cu portretele fiicelor Mariei Theresa), Cabinetul pentru micul dejun, Salonul galben, Camera cu balcon, Camera oglinzilor, Camerele trandafirilor, Galeria Mare, Galeria Mică, Cabinetul chinezesc rotund, Cabinetul chinezesc oval, Camera cu carusel, Sala de ceremonii, Camera armăsarilor, Cabinetul chinezesc albastru, Camera lui Napoleon, Camera de porţelan, Camera milioanelor, Cabinetul de studiu al Arhiducesei Sophie, Salonul Roşu, Camera bogată (cu unicul pat imperial rămas, de pe vremea Mariei Tereza), Cabinetul de studiu al Arhiducelui Franz Karl, Camera de vânătoare. Fiecare încăpere este impresionată prin podoabele pereţilor sau ale mobilei, prin tapiserii, prin statui sau tablouri, prin candelabre uriaşe sau prin obiecte de decor extrem de valoroase.

Ieşim în curte şi continuăm cu Kronprinzgarten – o frumoasă grădină particulară înconjurată de un tunel de iederă, care conţine, pe lângă aranjamentele deosebite de flori, lămâi şi portocali care tocmai dau rod. O altă atracţie o reprezintă labirinturile: unul care duce după ocoluri succesive, dar fără variante de rătăcire, la un caleidoscop din oglinzi şi unul care are sensul clasic de labirint prin care bâjbâi ca să găseşti ieşirea. Însă trebuie să ne laud, căci ne descurcăm admirabil şi rapid printre „zidurile” de gard viu înalte şi înşelătoare. Pe dealul ce domină întregul complex se află altă clădire interesantă sub formă de templu, Gloriette, punct de observaţie a grădinii şi edificiu ce adăposteşte o încăpere mare folosită în trecut atât ca sală de dineu, cât şi ca sală pentru micul dejun al împăratului Franz Joseph. Mai rămânem o vreme în imensul parc să ne plimbăm pe alei, să respirăm aerul verde şi uşor umed, să ne odihnim pe o bancă şi să admirăm fântânile datorită cărora grădina prinde viaţă.

Cam obosiţi, trecem repede pe la hostel să-mi iau şi trepiedul, apoi ne urcăm într-un tramvai cu destinaţia Grinzing. Cum această regiune se află chiar la marginea Vienei, străbatem o bună parte din oraş şi observăm din nou cât de frumos este, cu sau fără clădirile istorice şi somptuoase din centru. Totul este cochet, colorat, armonios integrat: case, clădiri de birouri, blocuri de locuinţe, mici parcuri, poduri de cale ferată, tot.

Grinzing este un fost sat viticol înglobat de ceva vreme în Viena, vestit prin vinul proaspăt, Heurigen, şi prin tavernele pline de localnici şi turişti. Cum e încă lumină, o luăm în sus pe deal şi admirăm vilele construite cu mult bun gust şi curţile pline de flori. Mergem până când am întâlnit indicatorul de ieşire din Viena, o  tăiem în dreapta printr-o pădure şi dăm într-un luminiş larg în care multe familii profită la iarbă verde de ziua caldă şi atât de senină. Grătarele emană mirosuri care ne fac stomacul să se plângă, copiii gălăgioşi se joacă în iarbă, glasuri de diverse tonalităţi se aud de pretutindeni, dar de nicăieri nici cel mai mic sunet muzical, de orice factură. Iată ce înseamnă de fapt să te bucuri de o ieşire la iarbă verde, în mijlocul naturii. Începem să coborâm dealul şi dăm de întinsele plantaţii de viţă de vie care au adus faima acestei zone a Vienei. Ne lingem pe bot, tragem adânc în piept aerul cu parfum de ţară, mai privim o dată, prindem şi luminile din vale care ne amintesc faptul că totuşi suntem într-o mare metropolă şi ne grăbim spre oraş, o dată ca să nu ne prindă întunericul şi o dată pentru că foamea s-a instalat binişor.

Reveniţi printre case, în centrul turistic al Grinzigului, luăm la rând meniurile câtorva taverne şi ne oprim la Martin Sepp. Bineînţeles că am începem cu vinul atât de lăudat de Paul – într-adevăr, alb, demisec, proaspăt, slab alcoolizat şi foarte bun. Urmează salata: o farfurie imensă cu tot ce vrem să ne punem în ea, pe sistem autoservire. Şi punem destule, în aşteptarea supei: a mea de vită, a lui Paul gen gulaş. Ambele delicioase şi însoţite de o pâine densă, cu seminţe şi consistenţă gumoasă. Felul principal ne face să ne întrecem pe noi înşine într-ale mâncatului: Paul are un enorm şniţel vienez care efectiv se topeşte în gură, iar eu aleg coste de porc cu cartofi copţi cu rozmarin, sosuri cu usturoi şi salată verde. Incredibil de delicioase coastele acelea, mai ales înmuiate în sos; noroc însă cu Paul, căci ar fi mare păcat să las jumătate din ele în farfurie… Desertul, două ştrudele de mere, deşi îl comandăm, îl luăm la pachet, căci nu mai încape în noi nici măcar o sămânţă de floarea soarelui.

Cu burţile stând să pleznească ne îndreptăm spre tramvaiul care deja s-a aglomerat cu grupuri vesele; cam toţi au bere în mână, cântă sau râd gălăgios. Cu toate acestea, adorm cu capul pe umărul lui Paul, iar el a aţipeşte cu capul în piept. Asta până când, din nu ştiu ce motiv, deschide ochii şi o surprinde pe tipa din faţa noastră, o femeie spre cincizeci de ani, vârâtă cu jumătate de nas în punga noastre de ştrudele, curioasă probabil să afle ce miroase atât de frumos. Ajungem în centru şi, deşi am început să dorm pe mine, îmi spun că dacă ratez unica seară în care am ocazia să fac şi nişte fotografii nocturne îmi va părea tare rău. Aşa că ne începem rondul pe la cele mai importante obiective, unele luminate, altele nu, până când oboseala ne doboară picioarele. Dar, până să ne îndreptăm spre casă, aflăm cum este să tronezi la un w.c. public în care răsună valsurile lui Strauss. La hostel ajungem în jurul orei 2, constatăm că vecinii noştri de cameră s-au înmulţit, ne schimbăm şi picăm rupţi de oboseală.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s