Scăriţa-Belioara – Muntele Mare

Cum 1 mai binevoieşte să se lege de sfârşitul de săptămână, nu mă mirat prea tare faptul că tura în Munţii Apuseni adună atâta lume. Mai mult mă surprins faptul că cei mai numeroşi aleg trenul, o bună parte la cuşetă. Trăgând linie, în total suntem 29 de munţomani, din Bucureşti, Piteşti, Braşov şi Sighişoara: Maria, Kilo, Mirela, Frisky, Wizard, Magda, Andrei, Alinuţa, Ozi, Livia, Vlăduţ, Neghiniţă, Ancuţa, Vladimir, Babau, Pre2, eu, Paul,  Ştefi, Ştefan, Paul T, Claudia, Moni, Dani, Grasu, Cristi, Ioana, Emil şi Ice – dintre care numai ultimii cinci cu autoturismele. Plecăm din Bucureşti la 20:30 cu acceleratul de Oradea şi ne ocupăm locurile în cuşete până la Câmpia Turzii. Eu şi Paul stăm în cuşetă cu alţii şi cu ocazia asta îmi amintesc până unde duce nesimţirea şi lipsa de consideraţie faţă de cei din jur. Depăşim momentul până la ora 3:30 când ne dăm deşteptarea, fiind gata să coborâm. Acest lucru s-a petrecut însă abia după vreo oră, trenul având jumătate de ceas întârziere. Din Câmpia Turzii unii am lăm taxiul, alţii autobuzul până la Autogara Vest din Turda, unde ne aşteptăm cuminţi (sau nu) rata de 6 şi ceva. Recunosc, ne trece prin cap ideea de a deturna vreun camion sau de a cuceri primăria, dar până la urmă ne mulţumim cu autobuzul murdar şi arhiplin ce merge înspre Câmpeni.

După vreo 40 de kilometri pe Valea Arieşului, coborâm la intrarea în Ocoliş. Aici, la margine de şosea, pe un mic tăpşan, luăm masa, aranjăm cele necesare, ne echipăm şi, în jur de ora 8, pornim în amonte pe Valea Ocolişului, traversând satul. Undeva pe parcurs ne întâlnim şi cu pasagerii celor două maşini, din acel moment grupul fiind complet. Ocoliş este un sat tipic muntenesc, cu livezi, păşuni, grădini îngrijite de legume şi de flori, fântâni cu cumpănă, porci, câini, orătănii, dar ceea ce-mi atrage atenţia sunt boii masivi de pus la căruţă sau jug şi caii mândrii, numai buni de călărie. Invadăm deci uliţa principală a satului, tricolorul în vârf de băţ al lui Kilo dezorganizează o turmă de oi, ţăranii se uită la noi ca la extratereştri, iar soarele începe să ardă, prevestind o zi frumoasă, în ciuda tuturor prognozelor meteo.

Undeva pe la jumătatea următorului sat, Runc, cotim stânga, intrând în Cheile Pociovaliştei, pe marcaj triunghi albastru. Mergem o vreme pe un forestier bine conturat, pe lângă stâncile abrupte ale cheilor care se înalţă lângă noi; urcăm domol până la un luminiş pe apa pârâului, iar de aici traseul ia forma unui drum mlăştinos de tractor, pe care-l parcurgem cam toţi într-un zig-zag ameţitor în încercarea de a ne uda şi înnămoli cât mai puţin. Urcuşul se accentuează, chiar mai mult în momentul în care, după un izvor, intrăm de-a binelea în pădure. Totuşi, nu urcăm prea mult pentru că dăm de o poiană însorită, cu o privelişte deosebită asupra stâncilor pe lângă care urmează să trecem, iar orizontul este mărginit de Muntele Mare, încă înzăpezit. Aici, la răscruce de trasee (din stânga vin alte două marcaje), aşteptăm să ne strângem cât de cât cu toţii, apoi reluăm urcuşul, de data aceasta pronunţat bine şi în serpentine.

Ajungem la un mic prag de stâncă de unde admirăm din nou peisajul, apoi la vârful acelei zone de masiv. De acolo, urcuşul se continuă când prin pădure, când pe pajişte alpină, dar mult mai domol, adesea traseul urmând curba de nivel. Acum încep să ni se dezvăluie primele frumuseţi ale coamei Scăriţa-Belioara, formaţiunile maiestuoase de piatră, crenelurile, bolţile, abrupturile, grohotişurile. Cărarea îngustă ne poartă paşii pe sub Vârful Scăriţa (1382 m), cu peretele său în dreapta şi hăul împietrit în stânga. O vreme trecem în partea dreaptă, împădurită, a crestei, de unde urcăm pe al doilea vârf – loc de regrupare şi repaus prelungit, în aşteptarea ultimilor temerari. Aici poposim cam o oră, ne odihnim, mâncăm, stăm ca şopârlele la soare şi admirăm peisajul ameţitor, care-ţi taie răsuflarea. Interesant este contrastul între culorile calde ale coamei pe care ne aflăm (bej, verde, cafeniu) şi nuanţele tăioase de cenuşiu metalic ale stâncilor din apropiere.

În continuare, cărarea ţine creasta, dacă putem numi creastă acea succesiune blândă de urcuşuri şi coborâşuri ale coamei vălurite, printre mai multe nuanţe de verde decât ştiam că există, având în permanenţă undeva în faţă Vârful Muntele Mare, iar în dreapta staţiunea Muntele Băişorii, sub Muntele Cacovei. Mergând pe Şesu Craiului, privelişti superbe se succedă în toate direcţiile: Vârful Plaiului (1371 m), Muntele Boului (1277 m), Vârful Şovarului (1039 m). La final, în a doua parte a după-amiezii când aerul cald e străbătut de zeci de cântece, coborârea se prelungeşte şi, odată cu primele case şi fâneţe din Valea Vadului, ne întâmpină un câine tânăr, flocos şi jucăuş, care ne va ţine companie în orele următoare. Luăm apă de la fântâna unei gospodării, apoi căutăm locul cel mai bun pentru corturi. Îl găsim într-o poiană încă însorită, lângă un curs de apă şi lângă o altă gospodărie, aşa că-şi fac repede apariţia încă doi câini, în timp ce câteva oi cu mieii lor pasc în apropiere. În jur de orele 17 se ridică pe beţe primele corturi dintre cele cincisprezece – deja bazele unei adevărate şatre.

Câţiva băieţi neobosiţi şi cu poftă de bere fac o plimbare prelungită până în satul apropiat (care se dovedeşte a nu fi chiar atât de apropiat pe cât pare), în timp ce noi restul mâncăm, adunăm lemne pentru foc şi ne pregătim de somn. Şi adevărul este că somn se cere din plin după o primă zi nu neapărat foarte grea, dar lungă şi urmând unor nopţi nu prea bine dormite.

Deşteptarea se dă la ora 8, pentru ca la 10 să fi mâncat, să fi strâns şi să ne fi pregătit de drum. Hotărâm că traseul marcat, care o ia prin staţiune, ocoleşte prea mult, aşa că alegem urcuşul pieptiş. Urcăm deci până la primul izvor la care alimentăm, apoi urmăm un drum forestier până într-un fel de şa. Aici analizăm situaţia şi o luăm în sus pe culmea defrişată, pe drumul de exploatare forestieră, până când arborii doborâţi şi cioturile nemiloase ne determină să alegem liziera pădurii, apoi chiar pădurea. Nici aici viaţa nu ne e prea uşoară, mai ales pentru cei cu membrele dezgolite din cauza căldurii, dar măcar putem merge cât de cât nestingheriţi. De la un punct încolo ne ajută destul de mult marcajele lăsate în urmă de un fost concurs de orientare (sau ceva în genul acesta) şi găsim un fel de potecă care ne scoate până la urmă în golul subalpin. Acolo, între jepi şi pe iarba moale, proaspătă şi parfumată, ne tragem sufletul, ne aşteptăm şi luăm primele întăritoare alimentare.

Urcuşul a continuă susţinut pe poteca ce evită jnepenii, dând din când în când în goluri de iarbă înţesată cu brânduşe de-abia înflorite. Nu după mult timp suntem cu toţii strânşi în jurul stâncii care marchează Vârful Pietrele Mărunte (1730 m), câţiva dintre noi cocoţaţi pe stâncă, restul reculegându-se sub ea. Aici constat încă o dată că vremea pare să se joace cu noi – ba ne arde cu soarele de început de mai, ba ne ameninţă cu nişte nori negri, năprasnici, de furtună din care mai stoarce câte un picur. Şi cum aproape fiecărui urcuş îi urmează un coborâş, am o luăm rapid la vale, pe o potecă destul de abruptă prin încăpăţânata vegetaţie alpină, pe lângă Creasta Stâncoasă. Coborârea se opreşte în drumul forestier, unde reîntâlnim marcajul: bandă roşie şi cruce roşie şi le urmăm conştiincioşi o vreme.

După ce trece peste un pârâu, drumul o ia din nou în sus, nici foarte abrupt, nici domol, cât să vezi că mai ai de mers. Urmele de zăpadă zărite cu o zi înainte încep să-şi facă simţită prezenţa, mai ales când ajungem în apropierea bazei militare ce ocupă Vârful Muntele Mare (1826 m), perimetru interzis. Din locul în care drumul o ia în sus, zona se numeşte La Mocirle şi nu-i prea greu să vedem de ce: muşchi moale care se afunda sub călcătură, smârcuri peste noroaie şi noroaie peste smârcuri, noroi, apă curgătoare şi băltoace, zăpadă apoasă – nici că se putea găsi o denumire mai bună.

O parte a grupului vrea să rămână sub vârf pentru a mânca, noi restul continuăm până după vârf, în apropierea Pietrei Cântătoare, unde mâncăm bătuţi de vânt şi grăbiţi de o ploaie iminentă, dar având deja în faţa ochilor înălţimile învăluite în pâclă ale Trascăului. Oarecum desincronizaţi, reuşim să ne regrupăm şi pornim pe culmea domoală, în timp de norii dau primele semne adevărate de supărare: boabe de grindină care anunţă că s-ar putea lăsa rău. După ce lăsăm în urmă Vârful Neteda (1784 m) şi începem să urcăm şi Gemenele Ţiganului, crucea roşie se desprinde spre stânga, în jos printre jepi, pe lângă Vârful La Dube (1653 m) şi Vârful Şesul Lupşanului (1636 m).

Aici constatăm că şase dintre ai noştri nu au văzut marcajul şi au ţinut drumul forestier înainte; după ce îi strigăm şi aşteptăm mai bine de jumătate de oră, facem inventarul la corturi, ajungem la concluzia că au cum să doarmă şi că dintre ei Babau deţine o hartă, asta în caz că nu ne-am reîntâlni. Coborârea se face o vreme, cum am zis, printre jepi şi vegetaţie alpină, apoi intrăm în pădure – sau mai bine zis prin ceea ce-a mai rămas din ea, în urma exploatărilor forestiere care au lăsat numai cioturi, trunchiuri despicate, crengi încurcate şi, per total, un peisaj dezolant. Coborârea se accentuează şi într-un astfel de colţ de natură, la margine de drum de tractor şi cu un aspect deplorabil, îi regăsim pe cei şase rebeli, care au coborât prin alte coclauri şi ne aşteaptă la rândul lor de ceva vreme.

Din ce în ce mai abrupt şi nemarcat, drumul de tractor iniţial se împarte în două sau trei, aşa că harta ne este de mare folos în a-l găsi pe cel bun (sau cel mai scurt). Ieşim intr-o şa însorită, La Ruine, răscruce de drumuri, de unde continuăm să coborâm (deja extrem de abrupt, drumul fiind practic rupt în trupul pământului) până la începutul Văii Lupşei, marcat de un canton, sub Vârful Cărbunari (1256 m). De aici, lucrurile devin mult mai clare, în sensul că putem urma orice drum atâta timp cât acesta însoţeşte Râul Lupşa până în satul omonim.

Pe un astfel de forestier tot coborâm până dăm de un loc propice campării. Acolo, pe malul drept al râului, răsare pe nerăsuflate o tabără colorată şi gălăgioasă. După instalarea corturilor, urmează masa, moment marcat de un eveniment mai neobişnuit: deschiderea unei conserve de Surströmming aduse de Pre2 – specialitate suedeză de hering file fermentat care invadează instantaneu poiana cu un miros îngrozitor. Ceva între gunoi, mortăciune şi fecale se aşterne ca o pâclă pe întreg stabilimentul, pătrunzând în cele mai ascunse cotloane, la zeci de metri distanţă. Nu, conserva nu e stricată, aşa şi trebuie să miroasă; iar câţiva mai curajoşi şi mai curioşi (mă numărat şi eu între ei) se ţin stoici de nas şi gustă. Eu reuşesc să şi înghit, gustul nu e nici pe departe la fel de îngrozitor ca mirosul, dar îmi este clar nu aş mai mânca şi a doua oară, ţinând cont că nici restul cinei, nici palinca de Apuseni, nici pasta de dinţi nu reuşesc să-mi scoată dihorul din papilele gustative. Ce să mai zic de Vlăduţ, căruia i-a sărit sos în păr când a desfăcut conserva…

După cină, sub impresia câtorva stropi de ploaie răzleţi, eu şi Paul tragem dreapta, la căldura şi confortul sacilor de dormit. O parte a grupului rămâne la foc, dar nu pentru mult timp pentru că se punr, în sfârşit, pe ploaie, după o zi întreagă în care s-a tot făcut că ne udă, dar totuşi ne-a iertat. Nu ştiu dacă durează mult, cert este că adormim în muzica sacadată a stropilor împletită cu fundalul permanent al râului. Ne deşteptăm devreme, pentru că ştim că mai sunt câţiva kilometri până în sat şi că prinderea trenului depinde de autobuz şi de cu cât talent ne-am mişca. Totuşi, mai devreme de 10 fără ceva, când după o dimineaţă ceţoasă soarele începe deja să învioreze natura, nu reuşim să plecăm.

În mai puţin de o oră întâlnim deja case lângă case, poduri peste râu, mori de apă, oameni îmbrăcaţi de duminică plimbându-se pe uliţe, câini, vaci, cai, o salamandră şi, până la urmă, şoseaua pe care trebuie s-o urmăm din autobuz. În aşteptarea acestuia, ne oprim la bufetul din sat, bem bere şi cola, mâncăm pufuleţi şi cornuleţe, stăm la soare şi începem să ne îngrijorăm din cauza întârzierii autobuzului. Când acesta apare în sfârşit, ne lovim de altă problemă: nu e loc. Până la urmă ne înghesuim claie peste grămadă, nici acum nu-mi dau exact seama cum de încăpem; cert este că într-un final reuşeşte şi măgăoaia să se urnească. În Ocoliş coboară cei veniţi cu maşina, iar lor ne adăugăm eu, Paul, Mirela şi Babau, care am decis să trădăm trenul şi să ne întoarcem cu maşinile. După ce Cristi şi Emil revin cu cele două autoturisme din centrul Ocolişului, pornim spre casă.

Cele două maşini pleacă separat, iar eu şi Paul ne tolănim pe bancheta din spate a maşinii conduse de Cristi (Grasu pe post de copilot). Părăsim drumul care duce în Turda şi o luăm pe şoseaua distrusă spre Aiud, pentru a ne opri la mănăstirile de la Râmete: Mănăstirea Sfinţii Mihail şi Gavriil şi Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul – ambele foarte noi (1999, respectiv 2000), colorate, străjuite de multe flori şi cu un peisaj deosebit în jur. Ne continuăm drumul pe o şosea ce are de ambele părţi Munţii Trascău cu crestele lui calcaroase şi impunătoare, deşi nu foarte înalte. Astfel intrăm în Cheile Vălişoarei, apoi trecem prin Aiud, ieşim în drumul naţional ce traversează Sebeşul, iar în Sibiu ne oprim să mâncăm. Deja mie îmi e clar că maşina Simonei, în care ne aflam noi şi care are ca destinaţie finală Piteşti, nu va ajunge acolo în timp util ca noi să prindem ultimul tren. Aşa că ne lungim la masă cu o grămadă de bunătăţi la care am poftit cât am tot colindat coclaurii şi am mâncat conserve.

Restul drumului, mai întâi cu Făgăraşul în faţă, apoi pe Valea Oltului, decurge fără peripeţii şi o parte din el reuşesc să-l dorm. În Piteşti, după orele 23, Simona şi Cristi ne cazează la ei cele câteva ore până la primul tren – o săgeată la 5:15 care ne duce, undeva prin visele care mă cuprind, până în Bucureşti.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Scăriţa-Belioara – Muntele Mare

  1. radu says:

    Salut, din nou. knocking on diana’s doors…
    Vad ca altii au meritat un reply, nu de alta…dar cred ca nu ti-au prea placut post-urile mele.
    n 1: nu sunt un stalker, n-am nici o treaba, doar imi place mult blog-ul tau, ma vad pe mine acum 10 ani in el. Pe vremea aia net-ul si camerele foto digitale erau cam inexistente.
    n 2: simt o oarece apropiere de opinii, mai ales fata de nesimtire; cat despre munte, eu cred ca muntele a ramas, atat cat se poate, mai deasupra lumii noastre super-agitate.
    n 3:nu sunt un extremist sau, mai bine spus, am fost un naiv care prin 96 credea ca oamenii sunt buni si ca a fi nationalist e cool. Mama, ce tapa ne-am luat cu tapu’…si cu lumea in genral.eram o gasca de vreo 7-8 rebelo-metalisti care credea ca va rupe gura lumii; azi suntem viitori obezi, incornarati, conformisti,cumintiti…mai putin moi, care tot gura mare am ramas, da asa, mai inofensiv…
    n 4:nu tin totusi sa-mi raspunzi, ca n-am devenit obsedat de faza asta.
    n 5:ac/dc, metallica, free, pink floyd, led zepellin, crystal clearwater revival, evanescence RULZ!!!!!
    Tura de Apuseni a fost faina. NO, amu’, noi trageam la niste poze mai satisfacatoare si subtitrate(nu de alta, dar n-am fost pe acolo), da-i bine si ase. Bine ca nu v-ati tipat de pe munte…just kidding.
    Pan la proxima tura, zile faine si… Dumnezeu sa ne dea mai multa rabdare.

    • mad says:

      Haha, mi-au placut posturile tale, numai ca nu stiu ce ti-as fi putut raspunde. Ma bucur cand cineva imi apreciaza postarile, serios.
      Apropo, urmeaza Viena si AC/DC la pachet, stay tuned 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s