Munţii Ţibleş de Paşte

Din Bucureşti plecăm cu acceleratul de Sighetu Marmaţiei la 17:33, aşteptându-ne la o noapte lungă pe banchetele pluşate CFR. Pentru tura de Paşte ne prezentăm, coincidenţă, nouă, ca şi anul trecut: eu, Vlăduţ, Vladimir, Alinuţa, Ozi, Tibi, Lollek, Pancu şi Iulian. După douăsprezece ore de drum, din care ne petrecem o parte întrebându-ne pe unde o vom lua (pe harta proaspăt primită fiind zone fără marcaj) şi altă parte într-un somn chircit şi intermitent, coborâm în micuţa gară din Fiad, cu un ceas întârziere. După ce ne amorţim primii fiori ai foamei şi reorganizăm cât de cât bagajele, pornim la ora 6 dimineaţa pe lungul drum forestier care prefaţează ascensiunea pe Ţibleş. Mai întâi coborâm în Fiad, mergem câteva minute pe şosea şi, imediat după Popasul Haiducilor, facem dreapta pe pod. De fapt aici întâlnim săgeata care marchează începutul de traseu: triunghi roşu.

Aşa cum am zis, prima parte o reprezintă drumul forestier: 15 km lungi şi fără chef, în amontele Văii Fiadului. După două ore de mers, facem prima pauză la soarele ce s-a iţit de după dealurile împădurite – ne aruncăm rucsacurile în iarbă, unii mâncă ceva şi cred că toţi dormim cel puţin jumătate de oră. Ne continuăm apoi drumul, oarecum remontaţi şi cu mai multă tragere de inimă. Partea bună a unui drum ca acesta, în munţii din nordul Transilvaniei, este peisajul blând, umanizat de casele din lemn tradiţionale, de căpiţele de fân, de căruţele trase de lipiţani. Dealurile cu livezi şi fâneţe se transformă treptat în coame împădurite şi în primi versanţi montani. În jur de ora 12 ajungem la capătul forestierului, unde pădurea de foioase începe să cedeze în faţa  coniferelor, loc în care facem popas la izvorul unei ape minerale, puternic feroase. Ne bucurăm de apa acidulată şi gustoasă, băgăm şi la bidoane, apoi căutăm cea mai bună variantă de continuare a traseului, ţinând cont că s-a terminat cu marcajul. Culmea, până aici, pe evidentul drum forestier, triunghiul roşu a apărut din abundenţă, iar acum, când avem mai multă nevoie, a dispărut cu desăvârşire.

Alegem deci să mergem prin stânga pârâului, asta în primul rând pentru a evita să-i mai intersectăm apa rece şi destul de nervoasă. Urmează primul urcuş susţinut, pe un drum de tractor, până dăm de intersecţia sa cu un altul ce virează la stânga, punct din care se văd deja clar Munţii Maramureşului în cea mai mare parte a lungimii lor. De aici vrem iniţial să continuăm înainte, dar cum drumul pare să coboare destul de mult, ne întoarcem la cel ce o ia înspre stânga şi ne reluăm urcuşul. Serpentinele cotesc apoi din nou la dreapta şi începe să apară frecvent şi zăpada. Cum drumul pare să ocolească Vârful Bran, primul din cele trei ale Ţibleşului, şi să iasă direct în Vârful Ţibleş, hotărâm să-l părăsim şi, după punerea parazăpezilor, să urcăm pieptiş prin pădure – nu foarte abrupt, dar cu obstacole reprezentate de arbori căzuţi, bolovani şi frunze uscate pe muşchi umed.

Ieşim astfel în alt drum de tractor şi observăm că aceste drumuri făcute în vederea exploatării forestiere abundă, ca de altfel şi efectele aceleiaşi exploatări. De aici zăpada apoasă şi pe alocuri adâncă începe să solicite impermeabilitatea bocancilor, iar după o vreme părăsim din nou drumul, având ca primă ţintă baza piciorului vârfului. Iar pieptiş prin pădure, dar nu pentru mult timp, pentru că am ieşim în golul alpin – alb cu verde închis şi, spre coamă, auriu. Înotăm o vreme prin zăpadă până la baza de sus a piciorului, iar aici facem următorul popas mai lung, într-o poiană însorită şi plină de brânduşe înflorite sau abia mijind în floare, după ce au străpuns curajoase pământul şi zăpada îngheţată. Ne tragem sufletul, admirăm primele imagini ale Munţilor Rodnei cu înălţimile sale înnourate, mâncăm un baton de cereale, studiem o hartă sau, pur şi simplu, moţăim la soare.

Ne facem astfel curaj pentru a aborda partea cea mai obositoare a traseului şi reîncepem să urcăm. Mai întâi printr-o mică pădure de conifere, apoi drept în sus, pieptiş, prin zăpadă, jepi şi ierburi, deseori fiind nevoie să ne tragem sufletul, să bem apă şi să ne uităm cu jind spre creasta ce se nu pare a se apropia. Pentru mine cel puţin, urcuşul acesta este epuizant, şi simt că după cel voi fi terminat nu aş mai putea continua prea mult timp. Într-un final, ajungem pe Vârful Bran (1837 m) şi aşteptăm să ne regrupăm, asta în timp ce eu am încerc să-mi dreg puterile cu pască delicioasă. De pe primul vârf al triadei Ţibleşului priveliştea este superbă; Munţilor Maramureşului şi Rodnei, care deja ni se dezvăluiseră, li se adăugă Munţii Călimani cu întregul lor platou vulcanic şi Munţii Gutâi, difuzi în lumina ceţoasă a după-amiezii, în timp ce în vale se odihneşte Ţara Lăpuşului. Asta ca să nu mai vorbesc de continuarea crestei, dezgolită în mare parte pe stânga, în sud, şi plină de zăpadă pe dreapta, în nord, zăpadă ruptă pe alocuri în cornişe înşelătoare.

După ce ne strângem cu toţii, continuat drumul cu o coborâre de cam o sută de metri diferenţă de nivel pe care îi recâştigăm repede, urcând pe Vârful Ţibleş (1839 m). Fără a mai poposi, coborâm şi urcăm pe Vârful Arcer (1834 m), ultimul din zona înaltă şi care face notă discordantă; dacă Bran şi Ţibleş apar ca nişte cocoaşe rotunjite şi înierbate, Arcer este un conglomerat stâncos, asemănător reliefului din Retezat, colţuros şi neprimitor. Ajunşi aici, eu şi Pancu ne uităm după primul pluton, Vlăduţ, Vladimir, Lollek şi Iulian, despre care ştim că vor să coboare la Refugiul Arcer (1511 m), dar nu şi pe unde au luat-o. Eu, sincer, aş fi vrut să rămân cu cortul în creastă, căci avem unde campa, iar vântul nu bate foarte tare, mai ales că nu mă încântă deloc să pierd mai bine de 300 de metri pe care să-i urc din nou a doua zi. Coborâm totuşi pentru ca ceilalţi să nu se îngrijoreze din cauza noastră.

Coborârea abruptă se face pe punct albastru, care, din fericire, e ceva mai abundent decât marcajul anterior. Prima parte merge uşor, cu atenţie la coama stâncoasă, dar şi la apusul ce se profilează la orizont. Urmează pădurea, unde, luându-ne după urmele celor patru, pierdem marcajul şi, ajunşi pe un ciot proeminent, strigăm după ei pentru a ne putea ghida după vocile lor. Auzim astfel un „ţine coama!” şi continuăm pe muchia în care stânca se împleteşte cu jepii, zăpada şi arborii căzuţi. La ora 21:30 ajungem şi noi, în sfârşit, la refugiu, obosiţi şi fără chef. Problema cea mai mare ce se anunţă pentru a doua zi este apa, pentru că de la izvorul mineral şi până la momentul respectiv n-am mai dat de nicio sursă. Topim zăpadă pentru ceaiuri sau supă, iar pentru dimineaţă rămâne vorba să căutăm nu ştiu ce cascadă. Refugiul, situat într-o mică poieniţă, e curăţel şi cât de cât izolat; ne lăsăm mâncarea şi bagajele la parter, ne cocoţăm la etaj pe scara cu fuştei, ne întindem izoprenele şi băgăm somn adânc până în zori.

Duminică dimineaţa, după o studiere atentă a hărţii, Alinuţa, Ozi şi Tibi hotărăsc să scurteze voiajul printr-o coborâre pe bandă albastră în satul Groşii Ţibleşului din cauză că ultimul dintre ei are probleme cu genunchii după efortul de sâmbătă. Noi alegem să continuăm traseul printr-un fel de bălăureală şi boschetăreală extreme pe curba de nivel care ne-ar scoate sub Vârful Tomnatec de unde să începem coborârea. Teoretic, toată afacerea ar însemna cam un kilometru şi jumătate pe curba de nivel şi, după prima parte, pare că ţine faza. Mai un copac căzut, mai nişte cioturi, mai o zăpadă în care te afunzi, mai nişte jnepeni, mai nişte pietre, dar până la urmă se depăşesc. Evident, eu sunt mereu coada şi oamenii trebuie să stea după măria mea, dacă tot m-au convins că-i mai frumos prin boscheţi decât în jos, la vale. A, da, să nu uit, marea problemă rămâne apa; nimeni nu mai căută cascada pe principiul că vom găsi apă pe traseu (pe hartă apar două izvoare ce ar trebui traversate, probabil că sunt şi ele pe undeva pe sub zăpadă), aşa că mâncatul zăpezii devine un obicei pentru mine.

După o vreme însă nu se mai poate pe pseudo-curba de pseudo-nivel, ci trebuie fie să urcăm, fie să coborâm brusc, pe stâncă şi printre jepi, aşa că în urma unei ultime traversări de bolovăniş se decide ascensiunea până în creastă (adică aşa cum am fi ieşit dacă reluam punctul albastru în sus) şi de acolo să continuăm în lungul ei. Ghinion însă, şi ascensiunea ne este tăiată de întinderi de jepi inaccesibili, aşa că o întrerupem printr-un viraj la stânga, pe ceea ce ar putea părea o altă curbă de nivel. Vorba lui Lollek, să nu mai aud cuvântul „curbă”! Eu sunt moartă de oboseală, mai ales din cauza momentelor când îmi intră piciorul adânc în zăpadă, pe sub vreo creangă sau stâncă, şi nu-l pot scoate decât după cinci minute de luptă epuizantă. La asta se adăugă teama permanentă că rămân fără apă (noroc cu rezerva lui Vladimir) şi gândul că de ce mama naibii n-am luat-o şi eu spre Groşii Ţibleşului, cu Alinuţa.

Am plecat la 11:30 de la refugiu; la orele 15 ajungem în sfârşit în locul de unde începem să coborâm, pe unul din picioarele Arcerului. Deci lupta cu boscheţii şi curbele de nivel a durat mai bine de trei ore… Coborârea are şi ea farmecul ei, zăpada fiind adâncă şi extrem de apoasă încât că nu cred să scape careva cu bocancii uscaţi. Eu deja aud parcă peştişorii înotând, mai ales în momentele în care îmi ridic picioarele pentru a mă da pe fund pe zăpadă. Aş face-o mai des, dar nu prea am direcţie. Coborâm noi astfel pe povârnişul din pădure până dăm într-un drum de tractor, unul din multele ce taie versanţii. Ne continuăm traseul pe el, întâlnim primul izvor pentru alimentare, dar şi primele urme de urs.

După coborârea unui mic grohotiş, ajungem la o fostă mină, ne reculegem şi de aici începem un lung drum forestier, în jos pe Valea Arcerului, căutând intersecţia cu Valea Poienilor, unde vrem să punem cortul. După ceva vreme, când am lăsat deja bine muntele în spate, întâlnim borna kilometrică ce anunţă 15 km până în Dragomireşti. Cam 2,5 îi facem în aceeaşi seară şi găsim locul de campare cu pricina. Până să ajungem la el, întâlnim deja primele gospodării, toate în stilul maramureşean-muntenesc, din lemn, cu acareturi, cu vite în grajd, cu dulău în lanţ, cu fân în pod şi cu un moşneag pe prispă. La ora 18 începem să montăm corturile, apoi mâncăm, iar Vlăduţ se apucă să aprindă focul. Deşi primele limbi încep să iasă din jăratic, eu mă simt obosită şi somnoroasă, aşa că lăsarea serii mă bagă în cort, pe tărâmul viselor din sacul de puf.

Şi dorm eu astfel cam 12 ore, până la 8 dimineaţa… Aşa, fără pic de jenă. Strânsul bagajelor şi micul dejun sunt însoţite de data aceasta şi de o igienă elementară în pârâu, că tot avem acum apă la discreţie. La 11:30 pornim din nou la drum, întins după cum avem să aflăm. Din fericire, după ce parcurgem cam 1 km, ne ia pădurarul în Dacia papuc pentru vreo 6 km, până când a ajuns la casa lui. Eu stau cu Pancu în spate, căţăraţi pe bagaje, cu vântul în plete şi cu peisajul curgând pe lângă noi, hurducăiţi la fiecare şanţ – deci cu rocku’. Când coborâm din maşină mai rămân alţi 6 km până în sat, pe Valea Baicului, distanţă la care ne înhămăm cu avânt pionieresc. Adică nu avem niciun chef.

Încep să apară primele case ale Dragomireştilor şi observăm cu părere de rău că microbul civilizaţiei moderne a ajuns şi aici – pe lângă casele tradiţionale au crescut atâtea care nu se încadrează în peisaj şi violează privirea cu forma sau culoarea lor. Ceea ce mă încântă este portul oamenilor, cei mai mulţi dintre ei gătiţi de sărbătoare: femeile cu fuste colorate până la genunchi, basmale asortate, jupoane albe dantelate şi pantofi cu toc; bărbaţii cu cămăşi albe şi veste brodate, unii având şi pălării. În dreptul uneia dintre gospodării ne oprim să luăm apă de la cişmea, iar cei ai casei ne cheamă să bem şi să mâncăm pe banca din poartă, la umbra corcoduşului înflorit printre ramurile căruia se joacă razele blânde ale soarelui. Zăbovim aici, la familia Doroftei, vreo două ceasuri, şi ne înfruptăm din ouă, drob, cârnaţi, friptură de miel, pască, bem vin şi palincă, ascultăm poveştile oamenilor despre gospodărie, medici nepricepuţi, băiatul plecat în Franţa şi ni le spunem şi noi pe ale noastre.

Ne-am continuăm cu şi mai mult chef drumul până în mijlocul satului unde ne aruncăm rucsacurile în staţia de autobuz, iar eu, Lollek şi Iulian dăm o tură până la frumoasa biserică din lemn tipic maramureşeană, datând din secolul al XVII-lea, cu poarta sculptată, pereţii decoraţi şi turnul semeţ acoperit cu şiţă. La întoarcere oprim la Muzeul Ţărăncii Române Maramureşene, adăpostit de o casă tradiţională, cu poartă mare şi sculptată, curtea largă cu un copac în mijloc, acesta având o oală roşie în vârf şi altele colorate pe ramuri; aflăm de la ghid că oala roşie înseamnă fată de măritat, iar numărul celorlalte oale denotă cât de bogată este zestrea. Înăuntru s-a încercat reconstituirea unui cămin matriarhal, cu tot felul de obiecte de uz casnic, cu laviţe pline de covoare lucrate în casă, cu pască în formă de miel şi aşa mai departe. Fără a fi spectaculos, micul muzeu este o apariţie interesantă prin radiografia succintă, dar elocventă, a vieţii de familie la ţară. Foarte tare mă bucur că de aici pot să cumpăr ouă din lemn pictate şi podoabe din mărgele tipic maramureşene.

Revenind la restul grupului, care deja ne înjură printre dinţi, ne luăm bagajele pentru alţi 6 km de asfalt, până la gara din Iza. Încercăm să facem autostopul, şi în Dragomireşti, şi în Săliştea de Sus, dar fără succes, aşa că întreaga distanţă trebuie s-o parcurgem pe jos, într-un soare deja dogoritor şi simţind că iese fum din bocanci sau sandale. Când nu mai avem mult până la gară, mă opresc câteva femei care stăteau de vorbă la poartă şi mă servesc cu cornuleţe cu gem, bere de casă şi cozonac. Văzând că apreciez berea aceea răcoritoare, nealcoolizată, îmi dau o sticlă pentru drum, plus un cozonac. Cu mult înainte să vină trenul cozonacul se termină, iar din bere reuşesc cu greu să salvez ceva să-i duc şi lui Paul, ca să guste şi el din acea fermentaţie delicioasă de hamei şi orz. Mulţumesc pentru cele oferite şi mă întreb unde în altă parte ar mai face oamenii astfel de gesturi, apoi îmi continui drumul până la gara din Iza.

Aici ne găsit loc pe iarbă şi, în aşteptarea trenului, mai golim de prin mâncarea rămasă, bem vin şi admirăm ultimele apariţii ale Rodnei. În jur de 19:30 ne suim în tren, într-unul din vagoanele cu cuşete, ne găsim locurile şi pornim spre Bucureşti, gândindu-ne cât de repede a trecut acest week-end prelungit. Cum în Maramureş şi trenul merge de parcă stă, putem admira cât încă mai este lumină Ţibleşul care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu alte coame împădurite, livezile, ogoarele, satele ce împânzesc văile, dealurile molcome cu turme sau cirezi, râurile şi viaductele. E începutul altei călătorii de 12 ore, aşa că după lăsarea amurgului mă retrag în cuşeta mea şi adorm în legănatul roţilor şi al şinelor.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Ţibleş de Paşte

  1. radu says:

    Salut.
    Superb blog de munte. Zona nu mi-e cunoscuta decat indirect si fotos sunt superbe; pacat de nesimtirea noastra ca natie ca ne taiem fratele cherestea; probabil ca sintagma codru-i frate cu romanul a …disparut.
    Avea Marin Sorescu o poezie pe nume Ghicitoarea. Se termina cam asa:
    Daca ma intrebi unde
    Au disparut toate astea
    Nu stiu sa-ti raspund.
    Ca tenghilita menghilita aia.
    Ghici ce e.
    Cam asa este in tara asta padurea, fauna, flora si istoria.
    De-aia cand vad distrugerea acestora si nesimtirea si obraznicia si tupeul nesimtit si, si, si…vorba unui poet, clasic in viata: Totul e de decor, DATI-mi un topor.
    Stiu ca pare extremist, dar asa simt. Si, in curand, nu o sa mai avem despre ce blogui.
    Sa dea domnul sa nu fie asa.
    Cu stima, Radu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s