De Florii în 2 Mai

Nu ştiu dacă este sau dacă devine tradiţie în UT faza cu Floriile petrecute la mare, dar se pare că şi anul acesta s-a ales ca destinaţie perimetrul 2 Mai – Vama Veche pentru respectivul sfârşit de săptămână. Plecăm din Bucureşti sâmbătă, în jur de 7 dimineaţa, repartizaţi în patru maşini: Vlăduţ, Livia, Ionuţ, Anca, Paul, eu, Andrei, Magda, Wizzard, Frisky, Cristian, Rodica, Emil şi Ioana. Pe noi doi ne preiau aceştia din urmă şi, după autostrada plictisitoare (dublată de o toropeală nesănătoasă), luăm drumul sitului arheologic de la Adamclisi. Când ajungem la ruinele cetăţii, ne întâmpină un vânt puternic (ce se menţine apoi în toată tura) şi un cer pâclos, nehotărât între soare, nori şi smog.

Aşezarea de la Tropaeum Traiani, un municipiu în toată regula la vremea ei, datează de la începutul secolului II e.n., fiind întemeiată de împăratul Traian după cucerirea Daciei, pe locul unei vechi localităţi geto-dace. Scopul său iniţial era de a proteja monumentul construit în apropiere (vom ajunge curând şi acolo) şi rutele comerciale ce străbăteau acea parte a Dobrogei. Reconstruit de Constantin cel Mare şi Licinius două secole mai târziu, oraşul a devine important centru religios, pentru ca jumătatea secolului VI să-l găsească centru episcopal. Pe lângă bazilica forensis, în care se desfăşurau principalele activităţi civile, economice, politice şi administrative ale cetăţii, s-au descoperit o bazilică simplă, o bazilică episcopală, o bazilică parohială, o bazilică cimiterială, un baptisteriu, locuinţe, prăvălii, străzi (cea principală având 14 metri lăţime şi înglobând trotuare pe ambele părţi), 22 de turnuri de apărare, un bazin de apă şi apeducte; în trei din cele patru bazilici creştine au fost descoperite cripte cu oseminte. Edificiile sunt distruse definitiv în timpul invaziilor avaro-slave, la finalul secolului VII, după ce au cunoscut pe rând furia costobocilor şi a goţilor.

Astăzi, ruinele amintesc de vremuri demult apuse şi, chiar şi sub lumina firavă a soarelui, par triste şi pierdute în mijlocul pustietăţii. În jur câmpul este arat şi dealurile terasate, vegetaţia a invadat vechiul centru istoric şi acum explodează în flori, gândăceii şi buburuzele se plimbă pe pietrele şlefuite ce pavează drumurile, iar păsările îşi strigă existenţa. Nimic nu ar spune că, acum aproape două milenii, locul fremăta de viaţă, de voci, de cântece, de plânsete, de strigări ale negustorilor şi de clopote de animale. Nişte resturi de ziduri şi de coloane, câteva dale, câteva măruntaie de fundaţii scoase la iveală de săpăturile arheologice – totul degradat, distrus de natură, vreme, om, indiferenţă. Remarc totuşi eforturile îndreptate măcar către informare depuse de Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa, mai ales că este unul dintre puţinele cazuri când văd explicaţiile trecute şi în engleză.

În imediata apropiere se află Monumentul Tropaeum Traiani – un complex de trei edificii, cel mai important fiind monumentul triumfal; lui i se alătură altarul construit în memoria soldaţilor romani căzuţi în războaiele daco-romane (se pare că sunt trecute numele a patru mii de războinici) şi mormântul tumular al unui ofiţer roman pierit în bătălia de la Adamclisi. Monumentul triumfal este ridicat după planurile lui Apollodor din Damasc între anii 106-109, construcţia cilindrică având 40 de metri înălţime şi aceeaşi lungime în diametru. Circular sunt dispuse basoreliefuri cu ostaşi prizonieri din coaliţia strânsă de Decebal (în partea superioară, sub acoperişul crenelat şi împodobit cu solzi de piatră), iar dedesubt scene de bătălie. În vârf domină trofeul: un trunchi de copac îmbrăcat în armură, la baza lui aflându-se un personaj masculin cu mâinile legate la spate şi încadrat de două personaje feminine. Actualul edificiu este o reproducere cât mai fidelă după ceea ce a găsit aici Grigore Tocilescu la sfârşitul secolului XIX, monument considerat de arheolog un certificat de naştere reprezentat în piatră al poporului român. Acolo unde piatra a fost complet degradată astfel încât mulajele să nu fie recognoscibile, peretele este lăsat gol. Chiar şi aşa, din reproducere (doar treptele de la bază sunt originale), ne putem da seama de măreţia construcţiei, amplificată de amplasarea sa pe vârful unui deal, dominând astfel peisajul, exprimând forţa Imperiului Roman reprezentat de Traian şi, de ce nu, inspirând teamă şi intimidând.

De la Adamclisi pornim din nou la drum, evitând ruta principală (ce duce prin Constanţa) şi hălăduind pe şoselele înguste, de ţară, ale Dobrogei. Nu ştiu dacă pot descrie aici sentimentul ciudat pe care îl am în timpul parcurgerii acestor şosele, ceva între încântare şi amărăciune. Încântare datorită abundenţei de verdeaţă şi de pomi înfloriţi, datorită drumului sinuos ce poate dezvălui oricând ceva nou după colţ, datorită suflării arhaice de care musteşte aerul, datorită măgăruşilor, şi oiţelor, şi căluţilor, datorită prafului care se învolburează în bătaia vântului, se ridică în rotocoale gri-cafenii şi se stinge, lovindu-se de garduri şi de ziduri. Amărăciune din cauza paraginii multor locuinţe, din cauza delăsării celor ce ar trebui să fie gospodari (pentru că una e să n-ai cu ce construi sau amenaja şi alta e să nu întreţii, prin simplul efort fizic, ceea ce există), din cauza alăturării unor şcoli ţipător văruite cu unele foste blocuri lăsate în ruină, din cauza năpădirii de buruieni a grădiniţelor de flori, din cauza feţelor lungi şi pământii ale ţăranilor pe lângă care trecem. Nu zic că totul ar trebui să fie prosperitate, voie-bună şi dichis; dar într-o zonă atât de pitorească, stăpâni pe un sol ce poate fi roditor odată îngrijit, oamenii nu ştiu să valorifice ceea ce au şi lasă totul în voia unui abandon dulce-amărui, pe principiul „merge şi aşa, e mocirlă, dar e călduţ”.

În 2 Mai ajungem pe la orele 13-14, deja am pierdut noţiunea timpului. Ne întâlnim cu Vlăduţ şi Livia la Sea Temple în Micul Golf, faţă în faţă cu rămăşiţele unui ospăţ pe cinste. Pe plaja aceluiaşi golf dăm de Ştefan şi Ripper, plus două domnişoare cazate în cortul de rigoare. După prânzul binemeritat, noi insistăm să punem cortul tot acolo, Vlăduţ nu şi nu, hai în Vamă. După ce facem cunoştinţă cu valurile furioase de pe digul golfului, încercând să le evităm şi, mai în glumă, mai în serios, eşuând lamentabil, plecăm şi către ultima localitate ce precede frontiera bulgară.

Se pare însă că imaginea deplorabilă a micului sat de pescari şi a plajei cu început de betonare este de ajuns să-l convingă pe Vlăduţ să ne întoarcem. Vama Veche are uliţa ce dă la plaja plină de gropi şi şanţuri (pare-se că se lucrează), pe care poate le-ai ignora cu uşurinţă vara, când locul e plin de o populaţie colorată şi eterogenă, în sunete metalice care vin dinspre Epava sau La Piraţi; dar acum impresia este tristă, dezolantă, depersonalizată. Mai tristă însă, chiar spre marginea depresiei, este plaja; nu din cauză că ar fi pustie, asta căutăm şi noi până la urmă, dar acele piste pentru, credem noi, biciclete şi noile hoteluri răsărite în extremitatea sa sudică te fac să-ţi dai seama încă o dată, dacă mai era nevoie, că Vama Veche, cu toată boemia, expresivitatea şi spontaneitatea ei, se duce naibii. Definitiv şi iremediabil.

Ne întoarcem deci în 2 Mai, spre bucuria mea şi a lui Paul (şi nu numai, după acel „I told you so” al familiei Stănciulescu) şi ne „cazăm”, cu oarecare dificultate cauzată de vântul puternic. Asigurăm cât putem cuiele cortului cu bolovani, ne exprimăm speranţa de a nu fi luaţi pe sus noaptea, Vlăduţ şi Livia pleacă să vadă şi ei Adamclisi, iar eu şi Paul cumpărăm o sticlă de vin şi începem o molcomă plimbare prin sat până la gardul şantierului naval şi înapoi, pe plajă, făcând un ocol pe digul mare de la extremitatea spre Mangalia.

Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie acest scurt periplu ar fi „melancolie”. Cum 2 Mai este pentru Paul cel mai frumos loc din lume şi, probabil, printre cel mai bine cunoscute, îmi povesteşte diverse întâmplări-reper din adolescenţă şi din prima parte a tinereţii lui, indicând de fiecare dată locul acţiunii. Aşa ajungem la capătul opus Micului Golf, spre Mangalia, unde începe şantierul naval. Cred că este discutat fiecare bar, fiecare terasă de vară, fiecare magazin, şcoala, clădirea fostei poşte, bisericile, piaţa, discoteca, locul unde s-a petrecut cutare sau cutare, unde cutărescu a făcut nu ştiu ce, şi aşa mai departe. Ne întoarcem pe lângă calea ferată industrială şi ajungem pe digul mare, ce se cambrează spre Mangalia. Aici ne plimbăm pe lângă stabilopozi, ascultăm marea în degringoladă, privim spuma lovită de stânci, ne căţărăm pe tripozii de beton şi Paul îmi arătă locul de unde săreau de pe ei în apă. Mergem apoi pe nisip, pe linia ţărmului, trecând astfel pe lângă locurile „tradiţionale” de plajă, pe lângă spaţiile teraselor existente sau trecute care i-au marcat în vreun fel amintirea, urcăm pe aleea ce lasă în urmă vilele de faleză şi am coborâm din nou spre Micul Golf. Ultima escală o facem pe plaja îngustă şi roasă de valurile năbădăioase din faţa celebrului Nudi Bar; aici desfacem sticla de vin şi am continuăm depănarea de amintiri. În tot acest timp, ne e tovarăşă marea cu zbuciumul ei, cu stropii răzleţi născuţi din ciocnirea talazurilor de pietre, cu nisipul ud şi cu scheletele rapanelor mâncate de pescăruşi sau cormorani.

Întorşi la cort, constatăm că, în lipsa soarelui plecat spre apus, vântul este chiar rece, aşa că ne refugiem în maşină, lângă Ioana şi Emil, aflaţi şi ei în compania unei sticle de vin. Aici stăm la taclale, alăturându-ni-se mai târziu şi Ştefan – nu ştiu dacă datorită companiei savuroase, a muzicii şarmante sau a faptului că toţi ai lui dorme, iar aerul devine tot mai rece. Între timp, ajuns şi Wizzard, Frisky, Magda şi Andrei, după o plimbare prelungită prin acest colţ al ţării. Atunci ne dăm seama că au trecut mai bine de patru ore de la plecarea lui Vlăduţ, care nu dă semne că s-ar întoarce. Îl sunăm şi ni se confirmă evidentul: s-a rătăcit. Dar drumul îi devine cunoscut, aşa că e clar că nu mai are mult; nu ştiu cât de cunoscut i-a devenit de fapt drumul, că mai trece o oră până îşi face apariţia.

Noi doi îi lăsăm pe temerari la chităreală, pe plaja friguroasă, şi ne băgăm la cină, măcar pentru căldurica din restaurant. Tocmai la ţanc, că soseşte şi Ionuţ cu gaşca din maşina lui (toţi având cazarea rezervată la o pensiune în Vama Veche), aşa că urmează alt ospăţ, la fel de piperat la portofel ca şi cel din jurul amiezii. Dar bine şi aşa decât lipsă totală de local unde să guşti ceva specialităţi marine. Când ai burta plină, nu e greu de ghicit că tragi la somn. Încercăm să admirăm o vreme luna portocalie ce s-a iţit deasupra apei agitate; într-adevăr, imaginea este feerică, dar oboseala îşi spune deja cuvântul, aşa că ne retragem între sacii moi şi călduroşi, lăsându-ne pradă unui somn adânc. Nu ştiu de alţii, dar valurile care se izbesc de ţărm au asupra mea un efect sedativ, şi când stau trează pe stâncile de pe mal sau mă plimb pe faleză, dar şi când mă pregătesc de somn. Nicăieri nu cred că dorm mai bine decât în cort pe plajă, în muzica valurilor ce freamătă, cad prăpăstioase pe nisip şi rod din trupul uscatului. Cu cât sunt mai vijelioase, mai crunte, mai imperative, cu atât dorm mai bine. Aşa se întâmplă şi în noaptea aceasta, singurele momente în care mă trezesc fiind cele când mor de cald, în ciuda temerilor celorlalţi că domiciliul meu temporar ar fi o foaie de ceapă.

Dimineaţa mă scoate din cort odihnită şi cu o foame teribilă; da, cred că briza mării şi aerosolii au acest efect. Paul se simte lezat de lipsa apei pentru igiena cotidiană, aşa că apelează la gestul extrem de a face o baie în mare. Cum mi-am băgat şi eu picioarele, ştiu că apa e rece de-ţi taie măduva oaselor, dar pentru o ispravă rapidă cred că merge. Poate că dacă aş avea un prosop mai mare şi soarele din ieri ar învinge şi astăzi norii m-aş băga şi eu ceva mai târziu. Aşa zic totuşi, cu laşitate, pas. Îl conduc pe Paul la biserică, apoi încep, alene, să strâng – saci de dormit, lucruri, cort. Distracţie mare la împachetatul acestuia, principalul inamic fiind din nou vântul. Apelez la gestul disperat de a intra în incinta budelor de vară ale terasei, unde pereţii de lemn mai protejează cât de cât experimentul; doar aşa reuşesc să strâng cele două tende. Activitatea mea intensă este întreruptă de o apariţie pe cât de neaşteptată, pe atât de tristă: un delfin mort, cu capul pe jumătate mâncat de alte vietăţi marine, eşuat pe malul Micului Golf. Aflu astfel ceva: şi delfinii mor…

Când mi se întoarce bărbatul, ne înfigem pofticioşi la una dintre mesele restaurantului şi ne ospătăm cu borş de peşte, icre şi zargan fript. Delicios! Între timp termină şi restul lumii de strâns corturile şi de făcut rucsacurile, astfel că în jur de ora 14 pornim la drum, cu o primă destinaţie Histria. Aici ajungem trecând prin majoritatea staţiunilor litoralului, ajungând în Năvodari şi apoi luând calea aceloraşi şosele rustice şi întortocheate ale Dobrogei. La cetate ne oprim când a început să fie somnul mai dulce pe bancheta din spate, toropeala de după masă, plus căldurică, plus trepidaţiile maşinii favorizând această stare de fapt.

Intrăm mai întâi în micul muzeu în care au fost adunate din relicvele descoperite între zidurile din apropiere. Cu nimic deosebit faţă de alte muzee de gen (exceptând, poate, varianta în engleză a explicaţiilor, destul de rară pe la noi), dintre exponate îmi plac în mod special fragmentele de ceramică pictate după modelul egiptean-grecesc, vasele din sticlă, capitelurile unor coloane, câteva frontispicii, opaiţele de ceramică şi situl funerar cu urne de cenuşă. Ne continuăm „explorarea” cu ruinele cetăţii, trecând pe lângă terme romane, pe o alee cu exponate descoperite de arheologi, pe lângă coloane şi zone pavate, apoi intrând efectiv în cetate. Nu înainte de admira un cuib de berze aflat în imediata apropiere, berze care ne privesc cu superioritate din vârful stâlpului lor personal.

Histria este cel mai vechi oraş de pe teritoriul României, fondat de coloniştii din Milet la jumătatea secolului VII î.e.n. şi dăinuind până în secolul VII e.n., când este părăsit de ultimii locuitori sub presiunea invaziei avaro-slave. Cele cinci perioade ale sale (arhaică, clasică, elenistică, romană timpurie şi romană târzie) sunt marcate de cinci ziduri de incintă succesive, în interiorul cărora s-au descoperit monumente impresionante: temple şi altare greceşti, terme romane, bazilici civile şi creştine, o catedrală episcopală şi numeroase locuinţe luxoase. Numărul şi valoarea acestora face ca Histria să fie considerată de arheologi un veritabil Pompei românesc.

Nu ştiu de ce, dar spre deosebire de ruinele de la Tropaeum Traiani, cele de aici parcă respiră şi astăzi pulsul celor mai bine de 1300 de ani de existenţă şi zvârcolire istorică. Zidurile, pavajele, coloanele, arcadele, canalele de scurgere, contraforturile – toate vor să spună ceva, fiecare din ele musteşte a umbre vii, stafii ale timpului cu nimic înfricoşător în ele, ci doar cu imbolduri de a descoperi un timp uitat, un oraş erodat. Fascinantă incursiune printre ziduri, pe unde au fost cândva străzi, coridoare, scări, încăperi. Vegetaţia a invadat şi aici creaţia umană, natura şi neglijarea edificiilor şi-au pus şi ele amprenta; totuşi ruinele de la Histria au personalitate şi şoptesc necontenit celor care au urechi să audă: noi am fost cineva!

Călătoria continuă pe drumuri cotite şi prăfuite, pe şosele înguste, străjuite de arbori sau de viţă de vie şi ajunge după câteva ezitări de orientare la Cetatea Heraclee de lângă Enisala. Cetatea este impunătoare nu atât prin dimensiunile sale nu foarte mari, cât prin amplasarea în vârful unui deal calcaros jurasic ce domină zona joasă a lacurilor Babadag şi Razim, oferind astfel o privire de ansamblu asupra întregului perimetru. De altfel, acesta este scopul construirii sale: militar, defensiv şi de supraveghere a drumurilor terestre şi navale. Zidurile datează din secolul XIV, anterior construirii lor situându-se prima perioadă de locuire din secolul XIII. Ţinând cont de particularităţile de construcţie, de materialul arheologic şi de contextul istoric, s-a emis ipoteza că singurii interesaţi de un sistem de fortificaţii în nordul Dobrogei pentru supravegherea traficului naval spre mare erau negustorii genovezi, de altfel deţinători ai monopolului navigaţiei pe Marea Neagră. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea face parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti, iar după cucerirea Dobrogei de către turci aici este instalată o garnizoană militară. Aşezarea e abandonată în secolul XVI, întrucât nu mai corespunde intereselor strategice şi economice otomane.

Ceea ce îţi taie respiraţia când vizitezi cetatea este panorama înconjurătoare; privirii i se desfăşoară o imagine deosebită, parţial domesticită (canalele de irigaţii, culturile de viţă de vie, terasarea dealurilor, satele răsfirate, caii şi asinii localnicilor), parţial sălbatică (lacurile întinse încât nu li se văd malurile, calcarul arid, coamele împădurite, egretele, lebedele, stuful). Totul este o nesfârşită întindere de apă şi pământ, dominată de alura impunătoare a cetăţii.

Nu zăbovim foarte mult aici, întrucât soarele se apropie de asfinţit şi drumul spre casă se anunţă lung. Ne urnim deci din nou, mai întâi pe „scurtătura” aproape forestieră dintre Babadag şi Slava Rusă, apoi pe şoseaua surprinzător de bună din zona Vadul Oii până la Hârşova (asemeni unui montagne russe, aşa cum mi-o aminteam din drumurile copilăriei spre litoral), iar de aici pe drumul obişnuit spre Slobozia şi pe autostradă. Acasă ajungem după orele 22, rupţi de oboseală, dar cu plămânii uşor salinizaţi, cu mintea aerisită şi cu ochii încă reflectând imaginile din cele două zile în sud-estul atât de frumos al ţării.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Litoral and tagged , , , . Bookmark the permalink.

One Response to De Florii în 2 Mai

  1. radu says:

    Salut.
    CAutand pe google ceva despre cozia am dat peste blogul tau.
    Foarte fain obiceiul tau si al gastii tale de a urca muntii. Un TIP mare a spus prin 1924 ca “Muntele se urca pentru ca exista”. A platit scump maxima asta; eu cred ca Mallory a fost primul pe Everest nu Hillary.
    Revenind la blogul tau, o mica(da’ mica) observatie: gastele pestrite de la tura de pe lotrului sau capatanii nu sunt …gaste; sunt rate mute sau lesesti; spre deosebire de cele comune, cuibaresc si isi cresc puii cu un devotament neobisnuit, mai rele ca un pitbull.
    Super tari pozele, cat de curand ma prind cum se uploadeaza pun si eu cateva. Pozele cu Sibiul sunt
    la sentiment ptr. subsemnatul, patru ani student pe acolo, crama de langa Podul Minciunilor era locul meu favorit. Pariu ca nu stii care-i treaba cu podul asta…In orice caz, abia astept sa dau si eu o tura prin tarisoara noastra, dobrogea, sper, undeva la vara.
    Cu stima, Radu din Slatina.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s