Cabana Cozia (Munţii Cozia)

Sâmbătă, la 6:30 dimineaţa, eu şi Paul ne urcăm în maşina lui Vlăduţ cu destinaţia Turnu, în Defileul Oltului. Pentru tura din Munţii Coziei ne strângem următorii, 34 la număr: Livia, Vlăduţ, eu, Paul, Ana-Maria, Magda, Andrei B, Alinuţa, Ozi, Marius, Lucian, Rodica, Cristian, Anca, Wizard, Mihaela, Andrei, Lavinia, Ioana, Emil, Lollek, Iulian, Babau, Oana, Harciog, Furnicar, Carpaţi, Adina, Leonidas, Vali, Iulia, Puşa, Raluca şi Mugur. Ieşirea din Bucureşti se face pe autostrada A1, iar undeva de pe la kilometrul 80 începem să ne gândim că nu mai urcăm pe niciun munte: ploaie-lapoviţă-ninsoare, la un moment dat ninge rău de tot, cu fulgi mari şi apoşi, trecem şi pe lângă primul accident (pe sens opus), nu ştim dacă vor face faţă cauciucurile all-season, Vlăduţ începe să se crizeze că el n-a mai condus pe ninsoare, frumos de tot. În apropiere de Piteşti se mai calmează vremea şi norii se sparg în depărtare, dar Livia tocmai află de la ai ei că pe Dealul Negru se circulă greu, a nins şi e aglomerat. Aşa că decidem să trecem peste micii promişi şi s-o luăm pe varianta Curtea de Argeş. Dă telefoane în stânga şi-n dreapta, vorbeşte cu restul maşinilor, aşa că majoritatea o ia pe acelaşi traseu. Excepţie face maşina Ioanei care e deja înaintea noastră, ei alegând Dealul Negru care, pare-se, se dovedeşte destul de ok. Pe de altă parte, drumul e mult mai pitoresc pe unde mergem noi, iar de mici mie chiar nu-mi pare rău. După o escală la Petromul de la intrarea în Curtea de Argeş, unde ne regrupăm oarecum, trecem peste două dealuri însorite (cât contrast cu autostrada!), ajungem la Râmnicu Vâlcea şi ţinem Valea Oltului în amonte. O luăm pe varianta pentru camioane, traversăm Oltul şi, după o vreme de mers pe sub versanţii sudici ai Coziei, ajungem la Turnu (310 m).

Lăsăm maşinile în parcarea Mănăstirii Turnu, vizităm micul lăcaş de cult, admirăm fostele chilii săpate în peretele muntos, iar pe la ora 12 pornim în traseu. Vremea pare a ţine cu noi, cerul e albastru, soarele ne mângâie cald şi viorelele ne zâmbesc de la marginea potecii. Până în Şaua „La Troiţă” urcăm prin pădure pe bandă roşie, destul de lejer şi cam 45 de minute; acolo întâlnim banda albastră (ce vine din Păuşa) şi banda galbenă (din Poiana Bivolari) şi o vreme le însoţim pe toate trei. Se mai urcă puţin, apoi începe o coborâre, pe parcursul căreia se desprinde spre stânga banda roşie, spre Muchia Turneanu. Noi continuăm pe poteca principală, într-o coborâre demoralizatoare (ştim că totul va trebui urcat la loc), trecem pe lângă o stâncă pe partea dreaptă a potecii (strategic punct de belvedere marcat printr-o băncuţă la bază şi printr-un pin contorsionat pe vârf, de unde avem o privelişte largă asupra masivului stâncos, imaginea dominantă fiind cea a Colţilor Foarfecei), trecem peste apa Pârâului Gardului şi reîncepem să urcăm până la Mănăstirea Stânişoara. Aici ne regrupăm, zăbovim câteva clipe, admirăm micuţa biserică construită la începutul secolului XX, alimentăm cu apă şi ne pregătim de partea traseului ce necesită efort.

Ţinând până la final banda albastră, o vreme urcăm în serpentine abrupte pe Muchia Fruntea Oii, aceasta părându-mi-se una din cele mai solicitante părţi ale traseului. Ajungem la o vale secată şi de aici urcuşul se îmblânzeşte o vreme; trecem pe lângă o mulţime de ghiocei înfloriţi, apoi serpentinele devin largi, iar panta mai domoală. Poteca lasă în urmă un alt punct de belvedere, Colţul lui Damaschin, apoi iese în culmea Muchiei Vlădesei, unde întâlneşte triunghiul albastru, venit pe Dealul Sitarului. Urcăm de acum pe şi pe sub culme şi începem să dăm de primele urme însemnate de zăpadă. Acestea se vor transforma repede în omăt în toată regula, aşa că pe la 1200 de metri avem grijă să nu alunecăm. Formaţiunile stâncoase se înmulţesc, pentru că deja ne aflăm în zona Vârfului Bulzu – pereţi stâncoşi de gnais de Cozia, decoraţi cu perdele lungi de ţurţuri care, încălziţi de soarele primăvăratic, se rup şi se sfarmă la picioarele drumeţilor. Trecem un firicel de apă, apoi urcăm cu ajutorul lanţurilor un horn abrupt şi alunecos. În punctului lui final se ajunge într-o mică şa, unde, spre ruşinea mea, cedez: mă aşez (mă arunc) pe rucsac şi vreo cinci minute încerc să-mi ridic perdeaua cenuşie de pe privire. După două batoane de cereale şi mult aer în plămâni îmi revin şi reuşesc să mai urc un minut până la stânca numită „Înţeleptul” – un mic platou cu vedere spendidă spre stâncile din apropiere, spre vale şi spre Cârligul Mare al Oltului.

Continuăm urcuşul susţinut pe trepte de zăpadă, lăsăm în urmă Vârful Bulzu (1560 m) şi curmătura de sub el, trecem pe lângă Vârful Durduc (1568 m) şi ieşim în golul alpin, întâmpinaţi de un vânt puternic şi rece, de nori care vin şi pleacă alternând cu seninul, de zăpadă când spulberată şi tare, când adâncă. Aici este ultimul urcuş accentuat, până când poteca dă în drumul forestier ce face legătura între cabană şi satul Dângeşti. Ieşirea în drum se face sub Vârful Ciuha Mică (1629 m), pe care se înalţă turnul şi cabana staţiei meteo. Drumul ocoleşte vârful şi după un ultim cot se vede, în sfârşit, Cabana Cozia (1570 m); au trecut 5 ore de la pornirea în traseu şi mă simt extenuată. Nici Paul nu e prea fericit în momentul ăsta, aşa că ne îndreptăm glonţ spre cabană.

Înăuntru e cald şi bine, tot poporul s-a adunat la mese, primim şi ceaiurile fierbinţi şi parcă nu ne mai vine să ieşim în vântul puternic şi tăios de afară. Dar trebuie să ne luăm în primire camerele, în anexa de lângă cabană, aşa că ne urnim într-acolo. Focul e făcut în cele patru camere alocate nouă, aşa că atmosfera e dezmorţită. Camerele sunt curate şi primitoare, paturile de asemenea curate, lemne ne putem lua la discreţie din magazia de lângă corpul central al cabanei, singurul inconvenient fiind buda de afară, nu prea bine izolată şi cu gresie alunecoasă pe jos. Dar altfel condiţiile sunt foarte bune, iar acum, că e iarnă şi nu se ajunge cu maşina până sus, lipsesc şi toţi imbecilii de care poţi da vara la grătar în faţa cabanei. Ne reîntoarcem în sala de mese, dăm peste cele cinci pisici ce păzesc intrarea (nu au voie înăuntru, iar blana groasă stă marturie pentru gerul şi viscolul pe care-l înfruntă pe timp de iarnă), iar toate gândurile noastre se îndreaptă către un ospăţ bine-meritat. Eu aleg ciorba de pui şi piureul de la cabană, foarte bune, drese cu ceai şi cu vin.

Între timp înserarea se lasă repede, iar vântul puternic se menţine; clar, nu mai are nimeni chef să urce pe vârful ce străjuieşte cabana – Vârful Cozia (1668 m, numit şi Ciuha Mare), cel mai înalt vârf al masivului şi gazdă a unei staţii meteo automate. În schimb ne dăm seama că patru dintre ai noştri lipsesc şi nici cei care au pornit mai târziu în traseu nu au dat de ei. După nişte telefoane, aflăm că Mugur, Raluca, Rodica şi Cristian au continuat pe banda roşie, pe Muchia Turneanu. Problema e că n-au frontale, aşa că se strânge un grup şi pleacă după ei. Se constată astfel o altă problemă: venind pe traseul respectiv, ultima parte de dinainte de cabană este atât de îngheţată încânt necesită colţari şi pioleţi pentru săpat trepte. Cei patru ajung cu bine la punctul terminus, dar noi ne schimbăm planurile pentru a doua zi: cei care n-avem colţari vom coborî pe acelaşi traseu pe care am venit şi nu pe Turneanu, cum ne propuseserăm. Seara continuă cu discuţii şi dezbateri, mai aruncăm un lemn pe foc, mai bem ceva, până când simţim că oboseala ne învinge şi ne băgăm la somn. Adânc şi până în zori, că merităm.

Dimineaţa apare în primă fază mohorâtă, vântul şi frigul se menţin, alternând cu ceaţă mai densă sau mai rară. Dar până strângem şi mâncăm, totul se înseninează, iar frumoasele panorame din jurul masivului ni se dezvăluie ochilor. La 10:30 începem să coborâm, nu înainte de a admira peisajul înfăţişat de golul alpin: Buila-Vânturăriţa, Valea Oltului, Iezer-Păpuşa şi primele înălţimi ale Făgăraşului, ca să nu mai vorbesc de dealurile şi depresiunile ce susţin masivele. Coborâşul ar fi mult mai uşor dacă zăpada nu s-ar fi înmuiat şi bătătorit bine, astfel încât a devenit teribil de lunecoasă. Per total, eu acumulez numai două căzături, dar alea totale, întinzându-mă cât sunt de lungă. Acum nu mi se mai pare greu hornul ăla, faptul că am mâncat şi că am mănuşile puse din timp spunându-şi cuvântul. Restul drumului continuă fără incidente, doar că trecem în viteză pe lângă zonele cu ţurţuri imprevizibili. Umbra pădurii mai atenuează căldura soarelui, dar simţim că acesta a căpătat putere şi că, mai jos, ne aşteaptă o adevărată zi de primăvară.

În două ore jumătate suntem la Stânişoara. Aici ne regrupăm, lăsăm rucsacurile într-o poieniţă mai jos de mănăstire şi o parte din noi porneşte pe marcajul punct roşu până la Cascada Gardului. Traseul durează maxim jumătate de oră, în susul văii înguste a pârâului, printre bolvani, stânci,  fire de apă şi mulţi ghiocei. Ultima parte e cea mai frumoasă, când trebuie să te strecori printre pereţii de piatră. Cascada, deşi îngustă, impune respect prin forţa cu care se prăvăleşte apa. Dincolo de stropi zglobii, aerul musteşte de parfum de primăvară, de prospeţime, de culoare, mai ales prin micul curcubeu din braţele căderii de apă. Admirăm o vreme frumuseţea din jur, ne răcorim feţele în apa limpede, apoi o luăm din loc. Ne recuperăm bagajul din poiană şi pornim la drum, că mai e ceva.

Coborâm o vreme, trecem apa şi începem să urcăm, până în Şaua „La Troiţă”. Urcuşul e lejer, la fel şi coborârea ulterioară prin pădure, dar la mine cel puţin se instalează lipsa de chef, plictiseala, probabil şi oboseala, precum şi o nestăvilită poftă de ciocolată. Aşa, din senin. La ora 15 ajungem la Turnu, destul de obosiţi, dar mai ales înfometaţi. Restul maşinilor o ia spre Dealul Negru, noi urmăm să ne întoarcem tot prin Curtea de Argeş, pentru că trebuie să oprim la părinţii Liviei. Aceştia ne aşteaptă cu ciorbă de urzici (despre care nu credeam că-mi va plăcea), mâncare de cartofi cu pui, mâncare de prune, plăcintă de mere, cafea, limoncello şi mirto, de nu ne mai vine să ne urnim spre maşină, mai ales Vlăduţ, în cazul căruia e cel mai grav dacă e furat de somn.

Ne continăm drumul până în Piteşti, apoi intrăm pe plictisitoarea autostradă. Din fericire nu sunt incidente şi reuşim să ne ţinem în priză, deşi eu personal mor de somn. În Bucureşti, evident aglomeraţie şi intersecţii blocate pe Iuliu Maniu, aşa că abia pe la ora 21 ajung şi eu acasă. Sunt ruptă de somn, dar problema mai mare sunt muşchii picioarelor care anunţă o febră musculară cruntă pentru mâine.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to Cabana Cozia (Munţii Cozia)

  1. razvan says:

    frateeee…. da oamenilor astora nu le-a spus nimeni traseul ? ce uoameni…

  2. Andrei says:

    Frumos !

    Eu am fost pe Cozia de 4 ori… ce e drept cu masina si asta nu pentru ca sunt “pantofar” doar din lipsa de timp 😦

    vedeti si experientele mele pe cozia aici

    http://www.de-weekend.com

  3. Traseul cu plecare din Turnu mi se pare a fi cel mai frumos. Pentru cei care vor o tura lejera, pot sa urce cu masina pana la cabana Cozia. Acest traseu pleaca din Dangesti, situat la cca. 11 km de Calimanesti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.