Cabana Valea Sâmbetei (Munţii Făgăraş)

A trecut ceva timp de la o plecare de vineri seara, ocazie cu care să merg la serviciu echipată şi să-mi iau comentariile aferente. La 21:33 pornim odată cu acceleratul de Braşov, în număr de 9: Livia, Vlăduţ, eu, Paul, Alinuţa, Ozi, Rodica, Cristian şi Bogdan. Ne aşteptam să se strângă mai mulţi pentru o astfel de tură, dar se pare că lumea s-a „speriat” că am fi numai cupluri. Ei, uite că nu suntem. Până la Braşov reuşim să şi dormim o vreme, obosiţi după o zi de muncă (unii!) şi moleşiţi de căldură. Apoi aşteptăm în gară vreo oră jumate personalul spre Ucea, unde ajungem la 4:45 dimineaţa, cu întârzierea aferentă unei escale prelungite în Făgăraş. Cât ne mai aranjăm şi dichisim, apare şi rechinul care ne depune pe la 5:30 lângă Mănăstirea Brâncoveanu. Cum tocmai a început a se bate toaca, oamenii vor să asiste o vreme la slujba de dimineaţă, apoi plecăm în traseu. E cam 6:30 când luăm drumul triunghiului roşu.

Prima jumătate a traseului este un forestier care trece mai întâi pe lângă câteva case de vacanţă şi o păstrăvărie (păstrată în gând pentru întoarcere), apoi se afundă în pădure, urmând în permanenţă Pârâul Sâmbăta. Imediat după păstrăvărie, se desprinde în dreapta marcajul punct roşu care se va reîntâlni cu cel urmat de noi după ce parcurge Muchia Drăguşului. La scurt timp drumul forestier este rupt de vreo fostă viitură, dar avem noroc cu o punte aparent fragilă, care ne ţine însă pe toţi. Mergem astfel întins, într-un urcuş lejer, până la băncuţa din lemn ce indică sfârşitul forestierului.

De aici intrăm pe poteca din pădure care merge o bucată de vreme pe malul drept al pârâului, urcând şi coborând prin pădure astfel încât să evite zonele ce se inundă la viituri. Traversăm cursul de apă pe partea stângă a albiei, pentru ca apoi să revenim, însoţindu-l în permanenţă şi fiind recunoscători podeţelor ce ne fac viaţa uşoară. Dacă pe drumul forestier nu am băgat prea mult de seamă cum este starea marcajului, aici putem observa că traseul este bine direcţionat, inclusiv prin săgeţi. Chiar şi fără asta însă, regula e simplă: ţine apa.

În general urcăm uşor, zăpada nepunând prea mari dificultăţi, cu excepţia unor zone mai abrupte cu gheaţă dedesubt. Ultima parte, să zicem 20 de minute (mai puţin de atât vara), o urcăm mai susţinut, pentru a ajunge pe pragul pe care se află Cabana Valea Sâmbetei (1401 m) – proprietate patrulată şi păzită de pisici. Sunt două miloage pestriţe, alături de ciobănescul Liza, care ne întâmpinat dând cu bucurie din coadă. Contorizez: 3,5 ore de drum. Cred că e bine – nici nu am băgat viteză (nimeni n-avea chef de dimineaţă), dar nici n-am lălăit-o.

Aici ne schimbăm în frigul din sala de mese, fiind toţi transpiraţi şi aburinzi ca nişte pâinici. Ne luăm în primire camera, e drept cam strâmbând din nas: la mansardă, destul de prost izolată şi situată în capăt, deci cu trei pereţi expuşi. Ceea ce n-ar fi tragic dacă soba n-ar fi una metalică, ce nu menţine deloc căldura. Mai departe, pentru căldură îţi trebuie foc şi abilităţi de a-l face. După ceva lupte ale lui Vlăduţ şi ale lui Bogdan, începe să pâlpâie firav, atmosfera se mai destinde şi ne băgăm la un dulce somn de după-masă. Şi dormim, nene, până pe la orele 16, când diverse nevoi (şi frigul crunt din cameră) ne scot la aer curat.

Urmează povestea cu copii imbecili. Cum ninge rar şi liniştit, iar vântul nu-şi prea face simţită prezenţa, ne gândim să ne înviorăm prin puţină mişcare. Livia şi Paul ar vrea să mergem până la chilia lui Arsenie Boca aflată la vreo 20 de minute de cabană, eu am chef să-mi solicit puţin picioarele, Vlăduţ se mobilizează şi el cam în silă, aşa că pornim pe crucea albastră ce urcă panta din dreapta cabanei. O luăm noi în zig-zag, apoi am o traversăm complet văioaga până la stânca cu troiţă, de unde începe şi pădurea. Lui Vlăduţ, care a pornit după noi, i se apre cam aiurea pe unde am luat-o noi, dar îşi zice hai sa urce si el repede (conform spuselor lui ulterioare, parcă l-a durut gura să-şi dea cu părerea de la început). Ei bine, cred că am intrat de vreo două minute în pădure, pe lângă stâncă, şi nu mai departe de 15-20 de metri de la zona deschisă. Eu sunt cel mai în urmă, fac nişte poze, când vad multă zăpadă în aer şi încep să spun:

– Băi, ce vânt s-a pornit sau… Băăă, avalaaaanşăăă!!!.

Repede, bagă-te pe lângă perete, ţine-te de copaci şi fă-ţi inima să bată din nou, în timp ce auzim valea cum tună şi se zbate. După jumătate de minut, din nou linişte. Încă jumătate până să vorbim noi. Deci… chilia poate aştepta, hai în jos. Prin hăţiş, că e mai sigur. Şi coborâm noi aşa, la pas rapid şi pe unde sunt brazii mai deşi, până în poteca pe care am urcat dimineaţă. Cu inima-n gât, ne dăm seama cât de aproape am fost, ca timp şi spaţiu, şi cât de cretini că am luat-o pe acolo când ar fi trebuit să ştim că ăla e un culoar clar de avalanşă.

În potecă ne tragem sufletul şi începem să ne îndreptăm către cabană. În dreptul locului unde s-a spart avalanşa ne oprim pentru a ne da seama de amploarea ei şi de masa de zăpadă dislocată – imaginea nu-i prea roz, mai ales că a avut destul de multă forţă cât să depăşească poteca (considerată „sigură”) şi s-o ia mai în jos la vale. Şi, în timp ce ne holbăm noi în sus, încercând să găsim locul de unde pornise, vedem aşa, ca un nor: băăă, alta, fugiţi! Găsim un brăduţ amărât şi ne băgăm după el, cu senzaţia că se îndreaptă spre noi un camion. Zăpada fiind deja mai puţină, aceasta nu ajunge nici măcar în potecă, dar imaginea e fascinantă.

Bun, deci muntele ne spune subtil să stăm frumos în cabană şi să-l ajutăm pe Bogdan la foc. În faţa cabanei ne oprim pentru a mai asista la două căderi de zăpadă, ceva mai reduse în forţă şi volum, că deh, nu prea mai e de unde. Cei de la cabana habar n-au de avalanşe, noi li le arătăm, deci dacă ne-ar fi prins, puteam să ne îngropăm acolo liniştiţi. Apoi ne gândim ce-ar fi fost dacă Vlăduţ n-ar fi urcat cu noi şi ar fi văzut zăpada cum se desprinde şi o ia la vale, ştiind că noi suntem acolo; şi cum noi nu ne-am mai fi arătat o vreme, coborând printre brazi, în ce panică ar fi intrat. Apoi scenariul în care am fi urcat mai mulţi şi am fi lălăit-o în rampă… Mai mergem puţin până la cabana Salvamont şi, pentru că nu e prea frig, stăm acolo pe băncuţă, admirăm văile de vizavi, ne mai tragem sufletul şi ne facem oprobriul.

Revenim în cameră, unde temperatura se apropie de cea de afară. Acum merge, dar la noapte… Se mai chinuiesc băieţii cu focul, dar renunţăm o vreme în favoarea cinei – bună mâncarea luată de la cabană, şi ciorba de cartofi, şi mămăliguţa cu brânză şi smântână. Între timp, în camera de lângă noi a fost cazat un alt grup – nu ştiu cum se face că la ei focul arde bine-mersi, iar în cameră deja s-a încălzit. Cum pentru a ajunge la noi în cameră trecem prin a lor, ne gândim răutăcioşi să lăsăm uşa deschisă să ne încălzim de la ei.

După cină, cu o ultimă sforţare, băieţii reuşesc să facă focul şi să-l menţină cât de cât, tăind şi nişte lemne mai subţiri. Cum restul camerei e oricum cam rece, ne strângem cu toţi în jurul sobei sub formă de cazan şi păream ca rupţi din filmele americane cu aurolaci pe stradă, în miez de noapte – ne mai lipsesc celebrele pungi maro. După discuţii aprinse pe mai multe subiecte, ne retragem la somn, sperând să avem inspiraţia de a ne mai trezi peste noapte pentru a întreţine focul. Sub sac şi două pături, eu şi Paul reuşim să dormim în tricou, astfel încât chiar să ne încălzim reciproc şi să lăsăm şi sângele să circule. Mă ia somnul repede şi dorm din fericire suficient de greu încât să nu visez avalanşe, dar nu chiar atât de greu cât să nu ascult admirativ suita de sforăituri încântătoare.

Duminică este 1 martie, iar ora 8 ne scoate din cabană pentru a da cu nasul de o veritabilă zi de primăvară: nu foarte frig, doar cât să te învioreze, fără vânt, cer albastru şi complet senin, parfum de zăpadă. Toate dominate de superba imagine a Ferestrei Mari – impenetrabilă cetate de stâncă, ce-ţi stârneşte sentimente contrare de admiraţie şi teamă. Ne mobilizăm pe rând, strângem bagajele, mâncăm şi ne pregătim de drum. La ora 10 când ne urnim (recunoaştem, cu gândul numai la păstrăv), deja cerul se înnorează parţial, soarele oscilând între ivit şi ascuns. După experienţa de cu o zi înainte, aruncăm toate planurile de a ne întoarce pe traseul cu Muchia Drăguşului, cel pe care am urcat fiind mult mai atrăgător.

Fără alte incidente, în 2 ore suntem la păstrăvărie. Paul pleacă la mănăstire să mai prindă ceva din slujbă, iar noi rămânem să ne umplem burţile. Cred că suntem de comun acord că mâncarea este excelentă, fie că-i vorba de borş de peşte, ciorbă de văcuţă, păstrăv (prăjit, saramură sau plachie) cu garnitură sau papanaşi cu dulceaţă de afine, toate udate cu demisec alb de Recaş. Nu mă lasă inima, aşa că iau şi la pachet un păstrăv prăjit pentru Paul. Mai stăm o vreme la mănăstire, apoi ne suim în microbuzul rechinului pentru a ne duce la gara din Ucea. Din maşină putem vedea o bună parte a lanţului Făgăraşului, întrucât vremea se menţine frumoasă.

În gară aflăm că avem locuri numai până la Buşteni – aşa ne trebuie dacă nu am luat dus-întors, mai ales că de data asta era clar cu ce ne întoarcem şi că nu-s motive să ratăm trenul. Cred că ni s-a cam moleşit agerimea în ceea ce priveşte trenul. Ne bucurăm deci de banchete până la Buşteni, iar de acolo ne înghesuim pe coridor, împreună probabil cu jumătate de Bucureşti întoarsă de pe sublima Vale a Prahovei, cu căţel şi purcel. Fără prea mare întârziere, ajungem şi-n Gara de Nord, tânjind după ceva aer, fie el şi prăfuit. Aş zice că tura a fost faină, dar şi mai fain e că am ajuns s-o povestesc. Pe lângă sperietura zdravănă pentru care, credeţi-mă, nu e cazul să ne certaţi şi ne porcăiţi că am făcut-o deja noi singuri, rămân cu acea nostalgie uşor deprimantă cu superba imagine a crestelor care se pierd în depărtări.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to Cabana Valea Sâmbetei (Munţii Făgăraş)

  1. Dilimache says:

    Mi-a placut excursia voastra, bravo voua ca ati facut-o chiar si iarna. Pozele sunt frumoase dar m-a cam luat frigul citind 😀
    Vroiam sa te intreb daca exista cineva care poate face cursa pana la manastirea Sambata sau daca v-a dus vreun prieten…
    Multumiri in avans!

  2. razvan says:

    daca doriti sa ajungeti la cabana sambata si doriti o rezervare puteti suna pe nr 0755612918 accesta este de la actoali cabanieri pentru ca anu trecut au venit alti cabanieri si au amenajat destul de bine cabana

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s